O simplă trecere în revistă a stării dansului contemporan în România şi-ar asuma riscul de a fi seacă şi plicticoasă, contînd însă pe aceea că va induce sentimentul unei vieţi culturale bogate şi a unei societăţi cu apetit pentru dansul contemporan. Asta dacă am scoate lucrurile din context. Ceea ce nu e foarte greu, întrucît nu despre context e vorba aici, ci tocmai despre absenţa totală a acestuia, moştenită, aşa cum afirma de curînd Cosmin Manolescu, unul dintre liderii de grup ai tinerilor dansatori din România: "dansul contemporan era reprezentat, la ora debutului nostru, de o generaţie de coregrafi maturi - Miriam Răducanu, Raluca Ianegic, Adina Cezar, Sergiu Anghel, spre a aminti numele cele mai sonore. După ei, există însă un gol de cel puţin douăzeci de ani, iar regimul comunist este răspunzător de asta.". Dar lipsa contextului este şi întreţinută, dat fiind că “această artă, apreciată şi subvenţionată în străinătate, la noi, în România, oficial, nici măcar nu există”, după acelaşi Cosmin Manolescu.

  Primele consideraţii asupra tinerei generaţii aparţin criticului Liana Tugearu : "După o foarte scurtă perioadă de înmagazinări şi decantări, cîţiva tineri dansatori s-au desprins din companiile existente şi au format, la rîndul lor, noi nuclee coregrafice, precum Marginalii, creaţia din 1992 a patru dansatori-coregrafi: Florin Fieroiu, Cosmin Manolescu, Mihai Mihalcea şi Irina Costea, sau Terpsichora, condusă din 1993 de Mălina Andrei - din acelaşi val centrifug făcînd parte şi Răzvan Mazilu, care lucrează în special cu actori. O parte dintre aceşti tineri, deveniţi la rîndul lor profesori la Liceul de Coregrafie din Bucureşti, au stimulat pe şi mai tinerii lor elevi, care au constituit la începutul anului 1996, în cadrul liceului un Atelier, unde-şi prezintă propriile creaţii, alături de cele ale profesorilor lor. În fine, ultima companie apărută tot în 1996 este Studioul DCM, creat de Cosmin Manolescu, desprins din grupul Marginalii.

Ceea ce se poate observa la acest nou val este, în primul rînd, nevoia acută de manifestare a propriei personalităţi, care constituie motorul desfacerii unor companii şi creării de noi grupuri coregrafice, iar, pe de altă parte, existenţa unui real sincronism între creaţiile celei mai tinere generaţii de coregrafi din România şi mişcarea franceză de dans contemporan.", remarca domnia sa în  studiul Experimentalismul în arta coregrafică românească a anilor '60 - '90, apărut în 1997.

Dacă aceasta era situaţia în urmă cu cinci-şase ani, ce se va fi întîmplat în timpul scurs de atunci? Lucrurile s-au structurat, companiile au devenit fundaţii, iar astăzi este evidentă o polarizare a noului val în două centre cu obiective complementare.

Proiect DCM, fundaţia condusă de Cosmin Manolescu, îşi propunea în 1997 o serie de obiective foarte generoase, dar şi foarte generale, anume să atragă atenţia, să impună şi să promoveze arta coregrafică contemporană romînească şi implicit, pe practicanţii săi, atît în ţară, cît şi în afara graniţelor. Transpuse în practică, toate acestea au conturat un program care a mediat între activităţi specifice de manageriat şi informare, pe de o parte şi dezvoltarea unor proiecte artistice, de cealaltă parte. Alături de ateliere de lucru şi cursuri de dans, de participări la festivaluri naţionale şi internaţionale, manifestări de anvergură precum BucurESTiVEST 2001 au izbutit să aducă dansul contemporan în prim planul vieţii culturale bucureştene. Recent, au început să fie dezvoltate activităţi de impresariere în folosul mai tinerilor colegi, precum Eduard Gabia şi Manuel Pelmuş, care de altminteri au primit "statutul de coregraf-asociat al fundaţiei Proiect DCM. Este o încercare de profesionalizare şi sprijin direct acordat foarte tinerei generaţii de coregrafi. Abia au terminat liceul, dar promit să devină nişte coregrafi importanţi ai momentului imediat următor." (Cosmin Manolescu). Întreaga activitate de la DCM este apreciată de Vava Ştefănescu drept "semnale repetate pentru o bună aşezare a percepţiei dansului contemporan în societatea românească. Încă un punct foarte important marcat acolo a fost contactul şi confirmarea venite din străinătate, fapte ce validează cumva mişcarea coregrafică tînără".

Celălalt pol îl constituie Centrul MultiArtDans, înfiinţat în 1999 şi condus chiar de Vava Ştefănescu. Scopul urmărit şi clar formulat încă de la început este "integrarea cu drepturi egale cu alte arte a dansului contempoarn în cultura românească". În timp, au apărut necesarele clarificări. Existenţa unei scene, a unei săli de spectacol a făcut din MAD un adevărat laborator de creaţie, care a "reuşit să instaureze un regim de liberatate creativă şi un minim de confort artistic şi infrastructural" (Vava Ştefănescu). Structură dezvoltată pe orizontală, cu departamente independente ca organizare, concepţie şi strategie de aplicare, Centrul a desfăşurat în 2001 – 2002, prima stagiune permanentă de spectacole de dans contemporan. Recent, acestea au încheiat un parteneriat a cărui probă de foc avea să fie mult mai sus pomenitul INDEPENdans.ro, festivalul concentrat de-a lungul unei singure zile, 28 Aprilie. Acesta a constituit un bun prilej de evaluare a mişcării independente de dans contemporan. Dincolo de orice consideraţii estetice, programul a dat măsura reală a forţei dovedită de această mişcare în a se organiza pentru construirea şi derularea unui eveniment de oarecare amploare totuşi, în pofida duratei scurte. Calculul aritmetic arată că au fost prezentate 14 lucrări coregrafice, dintre care 3 în premieră, plus 11 manifestări adiacente. Au participat 9 coregrafi şi 25 dansatori. Acestora li se adaugă, uneori prin suprapunere, staff-ul festivalului, compus din 11 persoane şi circa 5 voluntari.

A urmat apoi secţiunea La lumina zilei, desfăşurată în varii spaţii: piaţete şi curţi, scuaruri şi străzi. Cronologic, primul a fost Corpul prin oraş – un street-dance-performance. Concepţia - Eduard Gabia, asociat în interpretare cu Maria Baroncea. Atitudini citadine: de la nonşalanţă la provocare; de la impasibilitate la indiscreţie; de la absenţă la flirt; de la cerul liber la universul închis. Acuitatea observaţiei şi acurateţea redării. În contrapartidă, Dicţionarul de dans. Opera magna a coregrafului-autodidact-romancier-vicepreşedinte al asociaţiei-foştilor-nemembrii PCR - etc -etc. Publicat recent la Editura Dacia cu sprijinul (şi girul!?!) Ministerului Culturii şi Cultelor. Amendat prompt şi cu umor într-un happening spectacol-lectură în Piaţa Universităţii. Aberaţii şi greşeli flagrante, amănunte nesemnificative şi bîrfe de doi bani taxate în tot atîtea lecturi sugestive. Mulţumesc, Manuel Pelmuş, pentru timpul şi dioptriile salvate. Mai plăcută la lectură ar fi o broşurică după talk-show-ul cu partenerii de viaţă ai dansatorilor şi coregrafilor independenţi. Organizat tot la Clubul Green Hours 22 şi moderat cu... moderaţie de Raluca Ion, reporter al revistei Dilema. Discuţii aproape libere, nespecializate, fără pretenţii de rigoare, nu foarte exact structurate. Structurabile însă într-o radiografie a universului de dincolo de scenă al tinerilor noştri dansatori. Caracterizări: persoane creative, sensibile, expresive, receptive. Incursiuni în intimitate: jocuri casnice cu şi fără dans, improvizaţii de apartament, stressuri şi metode de destindere. Ieşiri în societate: indivizi reţinuţi, modestie, nu se exhibă, nu prea dansează în discoteci din respect pentru actul profesionist. Relaţia de complementaritate cu cei din profesii tangente, precum regia sau actoria. Păreri. O lume a dansatorilor în România nu există. Dacă există e foarte, foarte mică. Şi fragmentată, pe deasupra. Autoevaluare: partenerul de viaţă devine poate un spectator avizat, dar rămîne, esenţialmete tot numai un spectator-admirator al dansului. Al celor pentru care dansul e însăşi raţiune de a fi. De la cele mai fragede vîrste. Atunci, el înseamnă program şcolar şi formă de joacă, gînduri exprimate în desene şi în fraze. De asemenea, cele mai preţioase fotografii din albumul personal. Etalate, îmbinate, constituie savuroase Sandwich-uri proaspete umplute cu dans. Şi mini-trupa de dansatori-sandwich. Şi marşul lor vesel prin oraş. Cu indicaţii rostite la portavoce. Şi executate liber, în improvizaţii scurte. O oră de specialitate non-conformistă. Mateia Săndulescu şi elevii Liceului de coregrafie ''Floria Capsali'' mută sala de curs în curtea Institutului Francez şi mai departe, pe străzi pînă la Centrul MAD. Acces la atmosfera laboratorului. Antrenament corporal şi metode de declanşare, de dezvoltare a imaginaţiei. Teme de lucru. Exploatarea fiecărui segment al trupului. Impulsul energetic transmis de partener. Evoluţia aceleiaşi mişcări, trecută din solo-uri în duete şi scene de grup. Motive de improvizaţie. Verbe. A tăia. A aluneca. A îngheţa.

Scurtă privire de ansamblu asupra manifestărilor din spaţii neconvenţionale. Variate, ingenioase, bine punctate. Reacţia trecătorilor rămîne încă extrem de timidă. S-ar impune un marcaj mai puternic, mai vizibil al evenimentelor şi spaţiilor. Strada se cucereşte cu eforturi susţinute. Dacă tot am redevenit pentru o clipă raţionali, e momentul pentru un Discurs despre dans, susţinut de Răzvan Rădulescu la Insitutul Francez. În fond, percepţii personale din perspectiva regizorului de operă, a scriitorului şi scenaristului de film care este. Retrospective, primele amintiri  cu Magdalena Popa  în ‘Pasărea de foc’ şi ‘Motanul încălţat’. Reorientarea gustului înspre dansul contemporan. Esenţa lui aflată în tipul de control asupra ritmului, în marcajul ritmic, în suita de antecedenţe şi consecutivitate ritmică, în eliberarea totală de postură. Asimilarea abandonului complet ca semn al controlului complet asupra corpului. Consideraţii despre etape ale evoluţiei tinerei generaţii, evidenţiate în setul de videocasete dans.ro.
Caleidoscopul se învîrte ameţitor mai departe. Altă faţetă: secţiunea În lumina reflectoarelor, coordonată de Florin Fieroiu. Spectacolele şi manifestările adiacente de la Centrul MAD. Crochiuri de gînduri şi/sau stări. Impresionantă premiera Bonus, semnată de Eduard Gabia. Semnale luminoase pe traseul de suferinţă minte-inimă-sex, comentate muzical de un părinte cinic şi iresponsabil. Acumulare de tensiuni apăsătoare. Promiţător debutul coregrafic al Valentinei de Piante - Acesta nu e un jurnal. Tema, relaţia mamă-fiică, puţin exploatată în alte lucrări. Combinaţie bună de scurte pantomime, lucru cu obiecte şi dans. Senzaţie de energie care se transferă dar se şi pierde. Se stinge, sentimentul matern oboseşte. Incitant Florin Fieroiu cu Human Installation. Şapte alveole în care pulsează simultan, dar diferit, un unic sentiment, iubirea. Fericirea e altă poveste. Atenţie! Cosmin Manolescu revine în calitate de coregraf. Cu producţia F, de la Teatrul de Balet ''Oleg Danovschi'' din Constanţa. Femeia în patru ipostaze: intelectuală, bucătăreasă, gospodină, senzuală. Pînă la urmă, patru faţete ale feminităţii. Reunite în melosul german interbelic. Complexitate. Alt debut coregrafic - Ioana Macarie cu Astăzi la orele 19,00... Structuat atent, cu solo-uri distincte pentru cele trei interprete. Şi ingenioase treceri. Andreea Duţă se detaşează. Stil mai acrobatic, desprinderi mai ample de la sol. Alteranţă rapidă între planul vertical şi cel orizontal. Exemple semnificative despre o seară cu adevărat densă în evenimente. Frază cu valoare de privire de ansamblu.
	Cosmin Manolescu în Human Zoo, coregrafia Marie Gabrielle Rotie foto: Sorin Lupşa

Generaţia

Pun oare toate acestea în evidenţă existenţa unei generaţii? Şi, mai mult decît atît, se consideră ei înşişi ca formînd o generaţie, dincolo de argumentul că marea lor majoritate - Florin Fieroiu, Mihai Mihalcea, Vava Ştefănescu, Cosmin Manolescu, Alma Munteanu, Olguţa Maier... -  au absolvit Liceul de Coregrafie in anul 1988?

"Da, hotărît lucru! O generaţie caracterizată prin verbul 'a face', printr-un soi de oportunism pozitiv, dacă pot să spun aşa. Într-adevăr, am ştiut să profităm de micile platforme şi deschideri create de generaţia dinaintea noastră, căriea îi datorăm extrem de mult în ce priveşte formarea noastră", spune Vava Ştefănescu, unul dintre catalizatori, alături de Cosmin Manolescu.

Sub aspect stilistic, lucrurile sînt mult mai nuanţate. Se simte contactul cu mişcarea coregrafică europeană, influenţele diferitelor şcoli, predominantă fiind cea franceză, informaţiile, lecturile şi preocupările diferite. Unitatea se regăseşte însă în aceea că "e o generaţie care ştie să caute şi care nu se opreşte din căutare. Ar mai trebui vorbit despre o tendinţă către lucruri mai seci, poate mai fruste, despre absenţa artificiului. Cu toate acestea, creaţiile noastre conţin adevăr, adevărul artistului. Apoi, extrem de importante sînt pentru noi reacţia publicului, implicarea publicului, dialogul. Uneori chiar direct. Mihai Mihalcea are o lucrare în care dialoghează cu publicul, i se adresează verbal! Desigur, sînt şi aici recognoscibile nişte influenţe, dar nu ne temem de ele, nici nu le negăm. O altă trăsătură ar fi minimalismul, intimismul, atenţia deosebită pentru imagine" (Vava Ştefănescu). Există printre ei  coregrafi care au ales alte drumuri, precum Mălina Andrei, care face strict numai mişcare scenică pentru spectacole de teatru sau ca Răzvan Mazilu, care s-a orientat către teatru-dans. Aici, părerile sînt împărţite. Cosmin Manolescu apreciază că "măsura exactă a unui coregraf stă în lucrul cu dansatorii", în vreme ce Vava Ştefănescu crede în "contacul cu alţi artişti, în echipe artistice, eventual multidisciplinare. Păstrez o bună amintire experienţei cu Andreea Mincic şi Sorin Romanescu într-un spectacol ce îmbina trei componente: plastică, muzicală şi coregrafică. Tendinţele în cultura contemporană, impactul internetului, interferenţele, noile forme de artă îmi întăresc această convingere." Dincolo însă de orice, un merit incontestabil  revine acestor producţii. Ele au pus în evidenţă existenţa unui solid segment de public, amator de astfel de spectacole. Mai mult, au deschis sălile de teatru pentru reprezentaţiile de dans contemporan, înlesnind astfel transferul de spectatori de la un gen la altul. Spectacolele realizate de Răzvan Mazilu au contribuit din plin. Dama cu camelii după Alexandre Dumas-fiul, Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult după Tennessee Williams sau mai recent, Îngerul Albastru după Heinrich Mann au drept numitor comun o construcţie unitară care integrează elementele de teatru, cele de dans şi chiar muzica live într-un ansamblu de nedisociat. Teatrul-dans presupune tocmai acest echilibru absolut între cei doi termeni, topirea pînă la contopire, fuziunea perfectă între cele două genuri. Cratima obligă. Întîlnirea între actori şi dansatori se produce la mijlocul unui drum care poate realmente să unească cele două arte. Ceea ce conduce la o substanţială îmbogăţire a mijloacelor de expresie a artiştilor implicaţi, fie ei actori sau dansatori. Toate acestea se regăsesc în Îngerul Albastru de la Teatrul Odeon şi constituie baza de lucru a unui rafinat spectacol de tip cabaret. Dramatizarea, semnată tot de Răzvan Mazilu, are meritul de a ţine cont de trei aspecte: datele specifice ale unui spectacol de gen; romanul Profesorul Unrat lui Heinrich Mann şi celebrul film realizat de Josef von Sternberg în 1929. Varianta scenică propusă optează doar pentru dezvoltarea temelor principale ale romanului. Firul narativ creionat devine un bun suport dramatic, care îşi asumă atît personajele cît şi background-ul menţionat. Răzvan Mazilu nu se fereşte de memoria culturală a spectatorului: face trimiteri şi aluzii la film, la epoca în care a fost turnat, la moda şi mijloacele timpului. Se situează însă într-o perspectivă contemporană. Or asta înseamnă că, deplin conştient de valoarea artistică a peliculei, nu absolutizează totuşi, ci comentează scenic cu eleganţă, chiar uşoară nostalgie dar şi blîndă ironie. Îl ajută scenografia şi costumele - Irina Solomon şi Dragoş Buhagiar -, consonante şi inventive, riguroase şi pline de culoare. Maia Morgenstern, ca prezenţă, îmbinare de forţă şi senzualitate este o replică peste decenii a faimoasei sale predecesoare, Marlene Dietrich. La fel, coregrafia creată pe  muzica şi textele originale ale filmului este adaptată unei trupe restrînse şi diferit calibrată, în funcţie de datele fizice şi nivelul de performanţă al actriţelor. Concepţia dansurilor găseşte măsura potrivită între profesionism şi ceea ce trebuie să fi fost - şi continuă să fie - un aşa numit ''program artistic'' dintr-un local de provincie, oricît de renumit ar fi (fost) el. Diferenţele sînt asumate şi exploatate ca atare, lor adăugîndu-li-se, prin expresivitatea sa aparte, George Călin - clovnul mut, care face un contrapunct extrem de inspirat. Permanenta surpriză şi ritmul alert ţin atenţia trează, pînă într-atît încît deformează prin condensare percepţia asupra duratei reprezentaţiei.

Revenind pe tărîmul strict al dansului contemporan şi tot la aspectul stilistic, ajung la cei mai tineri: Eduard Gabia, Mateia Săndulescu, Ioana Marchidan, Andreea Duţă, Manuel Pelmuş ş.a. Aceştia sînt consideraţi o prelungire firească generaţiei ’88, întrucît le-au fost, le mai sînt încă elevi şi oricum nu îi despart decît maximum şase ani. Totuşi, diferenţele se fac simţite."Sînt nişte puşti foarte dinamici, percutanţi şi incisivi. Cu siguranţă sînt în mod pozitiv foarte influenţaţi de ceea ce se întîmplă pe scena internaţională. Spectacolele lor sînt bine ancorate în postmodernism, în conceptualism. Sînt mult mai implicaţi în ceea ce se întîmplă astăzi, mai atenţi la realitatea din jur" (Cosmin Manolescu). Noul val este stimulant şi vine să alunge sentimentul de singurătate resimţit destul de mult timp, adăugînd elemente într-o mulţime nu foarte numeroasă.

Peisaj bucureştean

Deocamdată mişcarea de dans contemporan se cristelizează, încet dar sigur, numai în Bucureşti şi mai cu seamă, în întreprinderi independente. Asta, în pofida dificultăţilor întîmpinate şi recunoscute ca atare de Răzvan Mazilu, spre exemplu: ‘Chiar şi pentru o companie cum e Contemp, din cadrul Teatrului de Operetă Ion Dacian e foarte, foarte greu. Deşi primeşte o subvenţie! Atîta cîtă e ea, extrem de mică..’ Sau a scepticismului exprimat de Cosmin Manolescu: ‘Nu cred, în condiţiile actuale, în şansele unei companii independente, după toate regulile, aşa cum ar trebui ea să existe. O companie presupune un spaţiu de repetiţie disponibil, un buget care să-ţi permită să angajezi artişti, dansatori pe perioade de cel puţin trei - patru luni. Mai înseamnă existenţa unui buget pentru producţii şi nu în ultimul rînd, un spaţiu în care să-ţi prezinţi producţiile, adică un teatru de dans contemporan. În situaţia în care un coregraf contemporan e obligat să închirieze sala de spectacol pentru reprezentaţii şi de cele mai multe ori să-şi încropească spectacolul pe banii proprii, nu cred că se poate vorbi despre o companie de dans contemporan independentă şi profesionistă.’ Şi mai sînt şi alte aspecte de luat în considerare, fiecare cu plusurile şi minusurile sale: ‘O companie de profesonişti ar fi foarte bună, privită ca atitudine faţă de dansul contemporan. E bine să ai 10 -20 de posturi fixe, plătite de stat şi coregrafi invitaţi sau acceptaţi în urma unor concursuri pe proiecte. Altminteri însă mă gîndesc că la nivel stilistic, compania ar avea mult de suferit. Trecerile de la un stil de lucru la altul, de la o estetică la alta, de la un limbaj la altul sînt năucitoare. Mi-e teamă, cu un termen popular,  că s-ar putea să iasă o varză.Cred că acum nu e posibilă decît întîlnirea strict pe proiect. Mă tem de închistarea într-o structură fixă. Nu am găsit, eu cel puţin, formula care să permită unei structuri fixe să fie liberă, să se poată recicla înăuntrul ei. Şi mai e ceva. În general, nu sînt de acord cu sistemele fixe. Îmi plac acele sisteme care dau repere, puncte de plecare şi rigoarea necesară să sari mai sus. Mai degrabă, poate că aş face o companie cu neprofesionişti, din ex-cursanţii de la MAD. Desigur, altele ar fi obiectivele şi ţelurile la nivel artistic. E cu totul altceva.’ (Vava Ştefănescu). Pînă la urmă “riscul este orizontul celui care alege calea dansului contemporan. Pe de o parte există avantajul libertăţii de acţiune, iar pe de altă parte dezavantajul constrîngerilor materiale. Dar tot a lui şi plăcerea de a alege cum vrea să se manifeste, tot el are avantajul de a face parte dintr-o "lume" mai deschisă şi tolerantă, mai aproape de spiritul prezentului. Are şansa să rămînă viu, într-un sistem creat chiar de el, departe de structurile pietrificate. Altminteri, îl aşteaptă un repertoriu prestabilit într-o companie de balet în care devine maşină de dansat la placul discutabil al unui oarecare director şi este, de cele mai multe ori, redus la calităţile sale fizice. Am traversat, mai întîi experienţa cu Grupul Marginalii, înfiinţat în anul 1992, împreună cu Florin Fieroiu, Cosmin Manolescu şi Irina Costea. A fost  primul grup independent de dans contemporan din România postrevoluţionară, care însă s-a dizolvat în 1997. Acum am imaginat un proiect-companie al  "gesturilor mărunte şi tandre", numit Solitude Project. In prezent, aceasta este umbrela sub care îmi desfăşor proiectele artistice”, afirmă Mihai Mihalcea din postura de unic administrator pentru al său Solitude Project.

  Dans la Odeon e un proiect în care încercăm să nu discriminăm. Mi-am propus,să invit pe toată lumea, să aduc dansatori şi coregrafi din toate generaţiile şi de facturi diferite. E foarte important, mai ales acum, la început de secol, cînd se manifestă puternic aglutinări dar şi alunecări către limbaje care se împletesc, tendinţe sincretice în arte. Se regăsesc în spectacolele occidentale şi apoi este şi ferma mea convingere că acest sincretism al artelor e trăsătura definitorie a epocii postmoderne.”

 Deschideri se manifestă şi în zona teatrală, mai timid la unii, aproape programatic la alţii. Fundaţia Toaca intră în cea de-a doua categorie. Atelierul de teatru şi dans african susţinut de dansatorul şi coregraful francez Koffi Koko, organizat cu sprijinul Institutului Francez, al Ambasadei Franţei  şi AFAA, este doar cea mai recentă expresie a acestei deschideri. În viziunea Nona Ciobanu, workshop-ul deschis, în egală măsură, dansatorilor şi actorilor “este o formă de învăţămînt artistic intens, profound şi exigent, într-o atmosferă deschisă, în care lucrul devine o bucurie”, întrucît are drept scop ‘să focalizeze prezenţa interpretului, folosind o gestică de inspiraţie africană, teatrală, precum şi alte tehnici care tind spre universalitate. Aparte de improvizaţie şi compoziţie coregrafică, ne vom concentra asupra ideii de metamorfoză. Transformările personajelor îşi vor găsi expresia prin gestică şi limbajul trupului. Gestualul, mişcarea lentă, cea accelerată, corpul în integralitatea sa, în toate sensurile mă interesează, pentru ca ei să dobîndească o deschidere fizică, să-şi simtă corpul cum se trezeşte. Dansul nu e numai fizic. Cred că omul operează în dans cu trei corpuri: corpul fizic, corpul-memorie şi corpul-spiritual. Inevitabil, atunci cînd faci dans, ajungi la ceva, la un dat spiritual. Nu poţi rămîne la nivelul corpului fizic, pentru că dansul însuşi te duce spre ceva spiritual. Iar memoria este intermediarul între cele două, întrucît corpul-memorie este purtător al istoriei fiinţei, al originii sale, dar şi a societăţii, a mediului. Corpul-memorie este purtătorul acestor informaţii, iar împreună cu corpul fizic realizează acea manieră proprie fiecărui dansator. Cele două ajung să se reunească şi abia apoi, după ce au parcurs drumul împreună, atunci dansatorul îşi poate pune întrebări fundamentale Substanţă, esenţă, densitate,în afara acestor termeni, nu cred că se poate face artă adevărată. Indiferent dacă e teatru sau dans.” (Koffi Koko)

Tabloul naţional

Despre o mişcare la nivel naţional nu se poate vorbi încă. Există cîteva nuclee în ţară, fie tot în întreprinderi independente - Fundaţia Coregrafică Română de la Iaşi, fie în instituţii, precum Teatrul de Balet Oleg Danovski de la Constanţa, ori în proiecte personale - Livia Tulbure de la Cluj. Forme incipiente, în opinia lui Cosmin Manolescu, însă suficient de dezvoltate, după părerea Vavei Ştefănescu, încît să conducă, în viitorul apropiat, la formarea unei axe Bucureşti - Constanţa - Iaşi. Şi asta, în perspectiva unei reţele naţionale!

La Constanţa, e vorba despre un teatru integrat sistemului instituţionalizat, ce şi-a demonstrat constant interesul şi disponibilitatea de a produce spectacole de dans contemporan. Gigi Căciuleanu a fost invitat aici în mai multe rînduri, să danseze, să-şi prezinte propria companie din Franţa, dar şi să lucreze. Astfel  s-au născut memorabilele spectacole Mozartissimo şi Requiem. Pe afişul stagiunii trecute avea să apară, în premieră absolută, numele unui coregraf din tînăra generaţie, Cosmin Manolescu şi al său spectacol F.

             Fundaţia Coregrafică Română de la Iaşi este o instituţie independentă cu un program şi o strategie proprii, chiar dacă “dispariţia prematură a fondatorului său, Dan Brezuleanu, a afectat amploarea strategiei iniţiale. Intre obiectivele sale a stat şi stă în continuare pe prim plan asigurarea continuităţii festivalului internaţional de creaţie coregrafică EuroDans de la Iaşi cu periodicitate anuală (octombrie) şi organizarea secţiunii concurs o dată la doi ani. Celelalte obiective şi programe ale Fundaţiei caută să acopere nevoi stringente precum: afilierea la reţelele de organisme şi instituţii naţionale şi regionale care au ca principal scop promovarea şi dezvoltarea dansului cult, cu ameliorarea condiţiei dansatorului profesionist; la menţinerea parteneriatelor locale actuale şi identificarea unor parteneri noi, atît din cadrul instituţional cît şi din sectorul independent precum şi la identificarea şi asigurarea unui circuit de comunicare necesar mobilităţii artistului coregraf şi dansator.” (Nina Brezuleanu). Timp de un deceniu, festivalul EuroDans a pus în evidenţă o formulă managerială viabilă, dar şi măsura în care autorităţile guvernamentale şi locale s-au implicat.

Ultima chestiune

Acestea fiind date, se pune întrebarea firească în ce mod şi cum este posibil şi acceptabil din toate zonele de fiinţare ale dansului contemporan  să fie strînse rîndurile întru a spori şansele de afirmare şi recunoaştere a breslei. Înfiinţarea unei uniuni de creaţie este, desigur, primul gînd. Şi nu e nou. “Prin anul 1998, demaram un proiect de  creare a unei uniuni, care se chema UNDAR - Uniunea Naţională a Dansatorilor din România. Nu s-a întîmplat nimic atunci, dar continui să cred că ea trebuie înfiinţată, însă comunitatea este extrem de mică şi de fărmiţată.” (Cosmin Manolescu). Iar argumente în favoarea sa există. “Organizarea ne-ar da putere şi coerenţă, pe de o parte, iar pe de altă parte, ar oferi un partener de dialog pentru Ministerul Culturii şi Cultelor. Ar trebui să facem însă o unuiune reală. Pînă acum n-au fost decît nişte afilieri şi răsafilieri, care nu au dus nicăieri. Propria noastră structură ar putea avea măcar un cît de mic ecou. Prin intermediul ei poate că am izbuti să ne afirmăm intenţiile şi necesitatea!” (Vava Ştefănescu). Ceea ce ar evita ca în continuare ‘"vocea" demersului profund democratic venită din această zonă a culturii vii să fie sufocată de o multitudine de "frecvenţe parazite" (Cristina Iliescu). Cu o condiţie. “Asta numai dacă sîntem uniţi şi dacă în fruntea acestei structuri este o persoană, chiar o personalitate, în toate sensurile, dornică realmente să apere interesele breslei” (Răzvan Mazilu).

Private Show

Chestiunea rămîne deschisă şi, îndrăznesc a zice, mai actuală ca niciodată. Recent, a fost elaborată Platforma program (în cinci puncte şi multe subpuncte) a comunităţii dansului din România . Au aderat, încă de la început, principalii reprezentanţi ai acesteia din sfera administrativ-creatoare plus critica de specialitate şi lista nu s-a închis. Dimpotrivă, sînt aşteptaţi/invitaţi/bineveniţi toţi cei care au dorinţa şi putinţa de a contribui la dezvoltarea dansului contemporan. Rezultatele acestei noi iniţiative se vor vedea în timp. Drept pentru care va urma