Adam şi Eva

  de Patrick Călinescu

Adam

Pe omul nostru îl vedem cum merge, ţeapăn, drept, de parcă cineva i-ar fi băgat ceva undeva. Şi mai vedem că omul nostru o ţine tot aşa, cu mersul lui, de mai bine de-o oră. Când am început noi a ne lipi ochii de el, nimic nu se întâmpla cu adevărat ieşit din comun, poate doar în afară de faptul că nimeni nu se găsise să fie lipeala ochilor noştri.

Dar trecutul cu trecutul, prezentul cu prezentul. Cel puţin în felul ăsta mai multe lucruri ca de obicei devin clare ca lumina zilei, şi întunecimea o lăsăm pe mai târziu, când ni s-o face somn şi cel puţin tu chiar o să adormi.

Omul nostru se opri dintr-odată în faţa magazinului de jucării. Ne oprim şi noi dacă vrem să ştim ce vrea să facă mai departe. Pe trotuarul celălalt al străzii, de unde îl urmărim, se află mai multă lume decât pe trotuarul unde-şi face omul nostru mica plimbare, aşa că suntem cu inima împăcată că nu ne simte şi nu ne ştie pe urmele lui.

Se uită-n stânga, se uită-n dreapta, apoi se hotărăşte să intre înăuntru. Pentru noi lucrul ăsta nu-i bun nicidecum. Acum e prima oară când îl pierdem din vedere, fie doar şi pentru câteva momente. Ocazie mai nefericită-n viaţa noastră nici c-am avut. Ne simţim întrucâtva ca şi cum ceva preţios şi drag ne lipseşte, a plecat pentru totdeauna.

Dar ne revenim îndată fiindcă omul nostru tocmai a ieşit din magazin. Ţine în mână o pungă de plastic cu multe desene pe ea şi cu multe jucării în ea. Presupunem că-n pungă-s multe jucării, de moment ce este burduşită să se spargă şi a ieşit cu ea dintr-un magazin de jucării şi înainte de-a intra înăuntru n-o avea cu el. Poate în buzunar: iată o altă presupunere a noastră. Dar nu mai avem timp şi de alte presupuneri; omul nostru şi-a reluat plimbărica.

Mai bine de trei străzi doar a mers la pas lejer, cu mersul lui înţepat şi cum am mai spus când am făcut cunoştinţă unul cu altul. Şi noi de pe trotuarul celălalt nu am făcut altceva decât să ne ţinem după el, să-i facem codiţă.

În sfârşit, omul nostru se opreşte la al nu mai ştim câtelea colţ de stradă. Se uită în stânga, în dreapta, nici o maşină la nici un orizont, deci poate să traverseze în perfectă siguranţă mijlocia intersecţie rutieră. Semaforul merge uns, zebra de pe asfalt e albă de parcă azi ar fi vopsit-o, omul nostru are pasul, din senin, săltăreţ, aşa că poate ajunge întreg pe trotuarul următor. Şi ajunge aşa cum şi-a propus, chiar şi mai puţin tulburat decât ar fi putut fi acum câteva clipe, şi asta pentru că în mijlocul zebrei tronează un poliţist cu fluierul în gură şi cu amândouă mâinile întinse linie în stânga lui şi-n dreapta lui, şi noi după el, dar tot de pe celălalt trotuar.

Nu mai face omul nostru mulţi paşi că se opreşte din nou, dar de data asta halta pare-a fi mai lungă. Cineva aproape ca el îi strânge mâna şi-i zâmbeşte de parcă l-ar fi văzut pe însuşi nu ştim cine, şi nici nu este femeie persoana care i-a ieşit în cale omului nostru. Apoi se dă cu un pas şi jumătate în spatele lui şi-l invită pe omul nostru undeva, în tot cazul, într-o direcţie care implică un drum înainte, nu unul înapoi, înspre magazinul de jucării, de pildă. Gestul de invitaţie al acestei persoane este mult prea graţios şi civilizat ca omul nostru să nu-i dea curs. Aşa că îşi continuă plimbarea în direcţia, pare-se, naturală plăcerii sale.

Noi, din contră, de pe celălalt trotuar, aşa cum am fost din totdeauna, am început să vedem lucrurile puţin diferit decât cum s-ar putea vedea ele de pe trotuarul de pe care omul nostru îşi îndulceşte plimbarea-i binefăcătoare cu o şi mai binefăcătoare conversaţie. Sincer să fim, am început să nu ne mai dorim atât de mult să-l urmărim pe omul nostru. Şi parcă nici nu mai vrem să fie atât de mult al nostru, mai ales că acum pare să fie mai mult al persoanei cu care se întreţine atât de amiabil, decât al nostru. Poate că puţină gelozie ne-a întunecat puţin judecata, însă nu mult timp fiindcă unul dintre noi sare cu explicaţia cea mai pertinentă şi ne ia vălul de pe ochi şi ne ia şi de-o aripă şi ne trage după el cu putere, că rămăsesem cam în urmă şi nu mai era mult până l-am fi pierdut cu totul pe omul nostru.

Deci omul nostru era în mijlocul unei conversaţii foarte interesante cu persoana care-l invitase cine ştie unde şi omul nostru nu mai ajungea să secătuiască subiectele pe care le aborda în această conversaţie, dar nici nu mai ajungea odată acolo unde persoana de lângă el îl invitase. Iar noi, de pe trotuarul celălalt, priveam pierduţi peste stradă şi nu înţelegeam care este finalitatea acestei acţiuni a noastre.

Dar fără nici un avertisment, omul nostru s-a despărţit de persoana care-l însoţise atât de multe străzi. Căscăm bine ochii să vedem în ce fel s-a produs această schismă mult aşteptată. Mai ales de picioarele noastre. Încercăm să prindem ceva din ce-şi spun tocmai acum când omul nostru pare să aibă sprâncenele mai arcuite ca de obicei. ăsta e semn că e încruntat. Şi dacă e încruntat, semnul ăsta nu poate fi interpretat altfel decât că este supărat. S-a supărat dintr-o dată, cineva l-a supărat. Mai mult ca sigur că persoana de lângă el. Altfel de ce să-i întoarcă spatele şi să plece fără măcar să se uite în urmă să vadă că persoana care atât de bine îl întreţinuse până acum, încă i se adresează, dar nu numai verbal, ci şi cu mâinile îndoindu-şi-le într-un fel cu totul ciudat, ba vulgar, ne lămureşte unul dintre-ai noştri.

Noi, disperaţi c-am pierdut începutul şi poate cea mai importantă parte din tot ritualul, ne uităm când la omul nostru, când la persoana care încă îi mai adresează tot felul de mesaje cu mâinile, şi nu ştim după care să ne luăm.

Dintr-o dată, interesul nostru pare să se fi schimbat, dar deocamdată stăm în expectativă, ne uităm cu un ochi la cei doi, dar devine din ce în ce mai greu, fiindcă omul nostru s-a îndepărtat destul de tare de punctul defragmentării conversaţionale, şi cu celălalt ne uităm unul la altul, şi nu mai ştim ce să mai facem.

Între timp, cei doi parteneri de conversaţie veselă nu mai pot fi uniţi în câmpul vizual al aceluiaşi ochi, şi nici în cel al ambilor, pe care l-am pus imediat la muncă după ce unul dintre noi ne-a spus că mai bine stăm cu ochii pe trotuarul celălalt, dar cu urechile pe al nostru.

Până să ne dumirim ce să facem şi care este noul om al nostru, omul nostru, căci tot el rămase, se îndepărtase mult prea mult pentru a mai fi ajuns din urmă. În acest punct, sensibil, într-adevăr, urmărirea noastră şi scopul nostru direct vizat erau periclitate aproape în întregime. Totuşi, aveam mai multe alternative, chiar mult prea multe ca să le luăm pe toate în calcul.

Am mers pe mâna celei mai simple: am luat-o din loc cu viteză sporită, am trântit la pământ câţiva pietoni nevinovaţi, ne-am ales astfel cu ceva înjurături, dar până la urmă am reuşit să recuperăm distanţa şi să ne instalăm confortabil încă o dată în posturile noastre de observaţie.

Eva

Ce bine! Îi curgea mierea din palme, o elibera printre gratiile degetelor acum mult prea bine unse şi mierea o lua înspre pământ, într-o clepsidră unică şi elastică. Palmele îi miroseau a miere, degetele, la fel, mâinile, în întregul lor, aveau, imprimat pe piele, un luciu flexibil. Din mierea care mai rămăsese pe sub unghii şi la întretăierea degetelor cu ele însele, un miros puternic şi gălbui se răspândea în jur şi tot jurul mâinilor ei se transformă brusc într-o minune mare şi alunecoasă.

Cineva i-a spus că a lăsat borcanul cu miere deschis şi că mierea s-a împrăştiat pe jos şi că pământul a supt-o toată şi că acum pământul e mai dulce decât mierea.

Cineva i-a spus că mierea nu mai este nici în scorburile pământului, pentru că au lins-o bine viermii toată, pentru că era mai dulce decât carnea lor.

Tata o folosea în scopuri medicinale, urma o cură sau cam aşa ceva, iar fata lui, prinţesa, o folosea în scopuri ludice şi onirice, pentru că, atunci când o frământa în palme, visa cu ochii deschişi numai lucruri frumoase şi fine şi pline de parfum şi putere şi fără nici un efort minunate.

Dar altcineva i-a spus că mierea nu-i un lucru de joacă; borcanul, nici atât; borcanul în care plutea pe întuneric, în fundul raftului de jos din debara, mierea, mai cu seamă nici atât.

Prinţesa tatei asista înmărmurită cum soarele puternic şi galben îi usucă mierea de pe degete. Avea deodată-n faţa ei o mare galbenă uriaşă, pentru că totul se transformase în galben, chiar şi unghiile ei, de la atâta fumat, tot galbene erau, iar galbenul purta în el esenţa întregii sale lumi.

Când anii ei erau mai tineri şi mai mici, şi ei nici sânii încă nu-i dădură-n floare, tata o luă cu el, într-o zi, la o plimbare cu maşina. Îşi aducea perfect aminte de călătoria lor de atunci, pentru că şi acum o vedea perfect de clar în ia de miere dintre degetele ei de pianistă. Tata nu lăsă din mâini volanul mai multe ore-n cap, până ce nu ajunse în alt cartier, sau alt oraş, asta nu mai ştie sigur, dar altundeva departe, pentru că totul era schimbat şi nici aerul pe care-l respira nu-i era familiar. Când maşina s-a oprit în sfârşit acolo unde şi trebuia să se oprească, prinţesa tatei era obosită şi tata doar puţin căscă când se dădu jos din maşină. Îi făcu şi ei semn să facă la fel şi s-o urmeze în lungul drum pe care-l aveau în faţă. Fata a ieşit din maşină cam anevoie, pentru că toată ziua fusese cald şi transpirase din plin şi i se lipiseră picioarele de bancheta de imitaţie de piele şi se cam strâmbă puţin că se cam arsese în anumite locuri, dar ieşi până la urmă din maşină şi îşi urmă tatăl, încă cu un mers incomod şi străin de ea. În timpul acesta, tata ajunsese departe, atât de departe, că fata trebui să strige după el s-o aştepte, că ea nu e sprinţară ca el, a moştenit-o pe mama şi că, oricum, acum are motive întemeiate să meargă mai uşor. Tatăl şi-a auzit fata şi s-a oprit ca să-şi lase prinţesa să-l ajungă; prinţesa l-a ajuns şi l-a luat de braţ; şi, subtil, a făcut să-şi ajusteze pasul după al ei. Astfel au străbătut tot drumul până la capătul lui.

Tata maşina o parcase peste drum, că în dreptul farmaciei parcarea era strict interzisă, pentru că acolo veneau ambulanţele şi alţi doctori în misiune, şi amenzile erau uriaşe dacă cineva parca în faţa farmaciei. Aici îşi avea tata treburile lui de rezolvat şi prinţesa lui niciuna, cel puţin aşa ştia ea, dar, până una alta, dacă tot e într-o farmacie, să cumpere un unguent sau ceva, un şprei pentru arsuri, că iritaţia iniţială între timp se transformase în înţepături, parcă de ace, dar promitea să devină durere acută şi, social vorbind, nu prea e frumos s-o vadă lumea, dar mai ales tata, scărpinându-se unde se opărise că, dacă ar fi fost la ea în cameră şi ar fi fost şi noapte, mai mergea, ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Dar aşa, dar aşa, trebuia numaidecât să facă ceva, să-şi ia de pe cap stresul ăsta şi să salveze şi aparenţele.

Aveţi vreun unguent sau orice pentru arsuri? Scaunele din maşină sunt din imitaţie de piele şi pe căldura asta, ştiţi cum e, dacă mai mergi şi mult, şi noi suntem plecaţi de dimineaţă, nu, tati, acesta? Şi cât costă? Atât? Da? Uitaţi! Bun, mulţumesc, la revedere!

Farmacista îi recomandă un produs abia ieşit pe piaţă şi fata îşi spuse monologul, farmacista îi împachetă medicamentul şi pe tata nici nu-l văzuse cum s-a strecurat foarte discret pe uşa din spatele tejghelei din dreapta, dinspre geamul ce dă în spatele străzii principale, unde aveau şi ei maşina parcată, înghiţit de măruntaiele farmaciei.

Scuzaţi-mă, vă rog, nu cumva l-aţi văzut pe tati? Farmacista, cum era şi de aşteptat, ridică din umeri.

Prinţesa tatei aruncă o privire nedumerită în toate părţile şi părea să nu mai înţeleagă cum de tati dispăruse în doar câteva clipe cât o întrebă pe farmacistă despre un medicament contra arsurilor şi mai părea că nu-şi iartă neatenţia, că ar fi putut să fie în acelaşi timp şi cu ochii pe el, să-l ştie acolo, lângă ea; toate astea spunea faţa ei, şi ochii ei, încă şi mai multe.

Privi încă o dată pe farmacistă cum nici nu se mai sinchiseşte de ea, e ocupată doar cu alţi clienţi, farmacia asta e foarte rentabilă economic, scoate bani, şi, în lipsă de inspiraţie, că nu mai ştia ce altceva să mai facă, ieşi afară. Afară soarele era şi mai fierbinte, iar ea începu să fie disperată şi din alte pricini. Uită de tati câteva clipe, pentru că în minte căuta zadarnic o hartă a veceurilor publice din locul ăsta unde se afla, ca să se primenească un pic şi să-şi oblojească rănile care acum începură s-o doară crunt. Dar nu găsi nici o hartă în memorie şi nici în amintire şi deci nu ştia ce să mai facă, era pe punctul de-a se rupe în două, o parte să găsească un veceu care s-o facă altă femeie, probabil cea de dimineaţă, iar o parte să rămână nemişcată până o veni tati, ca apoi să plece de aici şi să ajungă acasă, că nu-i place strada asta şi nimic ce vede pe ea şi-n jurul ei. Şi simte şi cum un alt gând e aproape s-o rupă-n două, dacă să stea lângă farmacie, sau să meargă înapoi la maşină, să-l aştepte pe tati cuminţică în ea, pân-o apărea de unde-a fost, dar nici în privinţa asta nu ştia ce să facă şi simţea cum înnebuneşte şi cum chiar o să se rupă-n două, iar înc-o dată-n două, până n-o mai rămâne nimic din ea, decât patru bucăţi de carne în căldura soarelui. Mai avea puţin şi ar fi izbucnit în plâns dacă nu ar fi apărut tati în faţa ei şi s-o îmbrăţişeze şi să-i şteargă lacrimile de pe obrăjori.

Unde-ai fost, mă? Suspină fata şi acum se pisiceşte la pieptul lui tati. Prinţesa tatei începe să se liniştească văzând cu ochii, dar e bine să se pisicească când tati o ţine strâns în braţe, pentru că la tati în braţe nimeni nu-i mai poate face nici un rău.

Prinţesa lui tata, mică prostuţă, unde să fi fost? Îi şterge tati şi ultimele lăcrămioare de pe obrăjori.

Tati zâmbi din nou şi dintr-o dată se porni un vânt puternic care mai înmuie din căldura soarelui şi o cât de cât înfrigură deodată pe fată, că-şi lipi palmele una de alta, să mai sporească căldura. Însă aşa sparse oglinda de miere dintre degete şi pe loc se trezi şi privi în jur. Borcanul zăcea într-o rână şi din el mai curgea şi acum mierea ultimă, doar câţiva stropi mai avea de supt pământul din el până să-i isprăvească cu totul conţinutul. Vântul stârnit din senin o cam zgribulise pe fata tatei şi îi făcuse pielea de găină. Vru să ducă instinctiv mâna la gură şi vru să se întindă că amorţise puţin, dar îşi văzu mâinile încă pline de miere şi îşi zise că în loc să şi le spele, mai bine să se mai joace puţin cu mierea de pe ele, să o mai vadă cum i se prelinge printre degete şi cum se face clepsidră în cădere şi cum o suge pământul sau viermii sau pământul sau viermii sau…

text de Patrick Călinescu