patetic bar

eroul radical întinde penele gesturilor peste şosele are cu el

cascheta jerpelitã vorbele şi o pâine udã abia dacã deschide gura şi

o foame inexplicabilã ne parfumezã cu dureri tot corpul liniştea noastrã

ziua începe cu sunetul unei ciocniri de ghiveci

un pahar plin cu pãmânt de flori pocneşte pe parchet şi

zgomotul se propagã în aer pânã seara

la primele ore ale zilei

mã trezisem brusc cu o micã agitaţie în jur

într-un sat plin de dealuri de râuri şi de vii zornãitoare

pe drum era un accident

aşa spunea eroul cu dinţi laţi alerga prin camerã s-a întâmplat ceva

în sfârşit marele eveniment alerga

cu un felinar ruginit în mânã

cu o sticlã de lapte cu un prosop verde

şi sângele ? îţi venea sã întrebi

o sã opresc circulaţia o sã fac poze o sã le iau adresele

mi-am pus costumul bleu marin de parcã asta aştepta

ce crezi îi rup nu ? în anul ãsta eroul cu dinţi laţi dormise

pe toate pãrţile de nu mai ştia dacã el doarme

sau toatã lumea din jur doarme peste el

sunt eroul radical şi trebuie sã mã credeţi

rãcnea în mijlocul şoselei pot fi rãniţi oameni

aici trebuie sã mã credeţi agita bastonul de semnalizare

marcase locul accidentului

cu braţele în echer calcula viteza maşinilor

plimba felinarul acela de-a lungul unor traiectorii posibile

cu grijã ca sã nu-şi murdãreascã pantalonii de stofã

 şi începe iarãşi la sfârşitul amiezii

strada poartã o flacãrã de la portocaliu la carmin

promite atingerea graţia masivã sticla de lapte

în care el înghesuise prosopul murdar de noroi

şi de praf cu trãsãturile feţei imprimate destul de

clar poţi sã-i vezi ridurile zâmbetul

puţin sceptic trebuie sã se întâmple se reped cu

zvâcnetul unor jetoane de plastic într-un joc pentru

copii aici a fost un accident vedeţi semnalul

lumina galbenã urmele de pe şosea

parapetul sfãrmat pe marginea şoselei

care parapet ? şi dorinţa de

somn agitatã de-a lungul marcajelor

maşinile desfigurate de somn tabla

preluând intenţia autoflagelantã a omului

dupã chipul şi asemãnarea norilor devastaţi

de expresivitate faţã de  imaginea lucioasã

fãrã miros a reportajelor tv au adus

automacarale care au plâns pânã noaptea târziu

pe cablul limbii lor metalice înfipte în tabla rãsucitã

aţi fi vrut un plâns exact cu umerii zguduiţi de

sughiţuri un plâns care sã vã lase curatã

toatã lãţimea dinţilor dupã ce aţi muşcat prosopul

şi firele de aţã înţepenite acolo au început sã doarã

o stare de strepezealã de umezealã acrã

întinsã pânã în colţurile ochilor

II

colţurile ochilor pe care i-ai putea vedea împãturiţi

pe prosop în sticlã şi acum te întorci acasã mai târziu

te-am lãsat sã-mi faci o gaurã în ureche mergeam în discotecã

cu turul lucios al pantalonilor în vine ei vanilla ice port cercelul

pe care ţi-am cerut sã mi-l pui ai început sã râzi cu

acul de seringã pe lobul urechii mele

cu cercelul prin canalul metalic din ac gata respirã spui

de parcã ai putea sã respiri când auzi zgârietura argintului pe oţel

III

îmi trag cozorocul caschetei pe ochii înroşiţi de fum

de pe un picior pe altul între cutiile de îngheţatã aprinse

în staţia de autobuz fumul înfipt calm în aer aşteaptã

sã te uiţi în altã parte sã nu te superi sã fii un stâlp de telegraf

din când în când sã auzi scârţâitul din ureche şi

sã ştii cã iarãşi ai pierdut şi nu-l ai decât pe el

greutatea blândã a zalei atârnând acolo scârţ

chiar dacă  plouã şi franzela abia cumpãratã se înmoaie bucãţi

mari de pâine cad se fãrâmiţeazã îi umplu  mâinile de

dumicaţi pe care n-o sã-i mai mãnânce nimeni

poate o sã vinã mãsa pãsãrilor şi o sã vinã

cu ciocurile numai sunet sã danseze

de pe un picior pe altul noi nu suntem

utilajele noastre de fãrâmiţare

doar cã fãrã ele nu se poate plânsul lor este

al nostru de ce m-ai crede ? au şi mişcarea aceea ascendentã

care reia actele fizice gesturile sunetul cioburilor

întinse pe grãtarul grafic /aproape uman/ al parchetului cu

prosopul deşirat întins acolo

într-o culoare din ce în ce mai stinsã şi ce se întâmplã cu accidentul ? mereu

vorbeşte despre altceva asta te face la un moment dat sã te sufoci ca

atunci când şoferul pune brusc frânã şi

din tot autobuzul doar eu nu mã ţin de nimic şi

uşor alunec spre uşa de sticlã

marius a întins mâna

alunec mai departe

cu picioarele înnodate

aerul capãtã toate corpurile de care mã lovesc

pânã la uşa glisantã pânã la bara înclinatã ca o reluare

a respiraţiei sã spunem cã  îmi cer scuze etc. şi pe jos parcã-l vãd

omul acela cu gura plinã de scame verzi ia o înfãţişare între

ştefan iordache şi un cântãreţ de muzicã pop

un superstar cu urechile gãurite ca o micã statuetã din neolitic

acum lucrurile erau deja mai lente cuvintele

pe care le aveam în gurã au consistenţa pâinii în spaţiul dintre

între umezeala de afarã şi filmul franţuzesc cu franzele şi focuri

aprinse în şeminee de mahon între astea ai gãsi ghiveciul spart

într-o dimineaţã o sticlã pocnind aruncând o sâmânţã verde scamele

dintr-un prosop pe parchet pe trotuar pe cascheta veche a lui taicã-miu

pe statuia lui Coposu de la Kretzulescu şi asta nu neapărat interior

ca într-o statuetă în faţa ochilor – în spaţiul acela

din ce în ce mai încet ca un aparat de control care cedeazã

vasele pocnesc pereţii lor cuprinşi de o linişte febrilã

preferă exactitatăţii lor un haos absolut respirabil complet.

poem de Răzvan Tupa