Ce să caute neamţul în Danemarca

 de Gabriel Prăjitură

  Înainte de a vă spune ce căuta neamţul în Danemarca vreau să vă povestesc despre latura românească a problemei. Prin anii ’80, cum nu se putea călători, am citit destul de multe cărţi de călătorie. Sindromul nechezolului, ştiu. Într-una dintre aceste cărţi am întîlnit următoarea relatare (îmi pare rău că nu-mi amintesc autorul ori titlul volumului şi, din motive de călătorie proprie, nici nu am cum să caut acum): autorul vizita o fermă din Danemarca. Fermierul îi arată vizitatorului român şi grajdurile cu vaci şi bazinul în care era depozitat laptele zilnic. Tare la matematici, românul întreabă:

-         La cîte vaci aveţi, nu e cam mic bazinul acesta?

-         Nu, răspunde fermierul, e suficient pentru cît lapte dau vacile într-o zi. Apoi vine cisterna care îl transportă la fabrică.

-         Şi dacă, insistă compatriotul nostru, într-o zi nu vine cisterna?

-         Cum să nu vină cisterna? se miră danezul.

-         Nu s-a întîmplat niciodată să nu vină cisterna?

După un timp de gîndire, fermierul răspunde:

-         Ba da, în 1940, în prima zi cînd au intrat nemţii peste noi.

Asta e povestea, care, după cum nu v-am spus, se petrecea prin anii ’70-’80. Dar ocupaţia nazistă a generat în Danemarca probleme mult mai grave decît nevenirea unei cisterne de lapte. Deşi nu sunt sigur care ar fi părerea fermierului danez în această chestiune.

Şi dacă tot n-am început încă, măcar să fac o paranteză istorică: În 9 aprilie 1940 nemţii au ocupat Danemarca (şi Norvegia). Nu a fost nici un fel de război, pur şi simplu au apărut într-o zi acolo. Guvernul însă a rămas danez, chiar fără nici unul dintre naziştii locali, pînă la 29 august 1943, cînd Danemarca a fost încorporată în cel de-al treilea Reich. În această perioadă germanii au cumpărat produse de la danezi folosind bonuri valorice pe care le achita apoi Banca Naţională Daneză dintr-un fond special, urmînd ca Germania să restituie cîndva întreaga sumă. Cîndva după victoria finală, pentru că în timpul războiului nu au plătit nimic. În 1996 Germania încă mai datora cîteva miliarde. La aceasta s-a redus exploatarea economică germană. Spun “redus” pentru ca Germania nu a “împrumutat” tezaurul danez pentru cheltuielile militare, de exemplu. Legile rasiale nu au fost aplicate pe teritoriul danez înainte de 29 august 1943 (nu s-a purtat steaua galbenă) iar după aceea, după cum voi explica mai jos, nu au mai fost necesare.  

Rezistenţa daneza a început timid, cu lucruri care ar putea părea ridicole astăzi dar care se înscriu în categoria “nu-i dori neamţului moartea, fă-l să şi-o dorească singur”. De exemplu la început a fost foarte popular să pretinzi că nemţii nu există. Dacă unul din ei te întreabă ceva pe stradă nu-i răspunzi şi treci mai departe ca şi cum n-ar fi nimeni acolo. În vara lui ’43 au fost la modă nişte căciuliţe (vara!) tricotate, arătînd precum o kipa şi făcute în culorile Royal Air Force. Dar s-a ajuns la actiuni mult mai radicale. Înştiinţaţi din timp de către ataşatul naval al ambasadei Germaniei că Gestapo-ul pregăteşte arestarea evreilor (în chiar ziua în care Hitler semnase ordinul) danezii I-au ascuns aproape pe toţi şi în decursul a două nopţi (în care vasele de patrulare germane au primit ordin – de la acelaşi ataşat naval – să rămînă în porturi) au reuşit să-i trimită în Suedia neutră (95 % din cei 8000 de evrei danez au scapat astfel). Acelaşi diplomat german, Georg Duckwitz, călătorise în prealabil în Suedia, pentru a convinge guvernul suedez să acorde azil tuturor evreilor danezi. De asemenea prin 1944 acţiuni semnificative de sabotaj avuseseră loc cam peste tot pe teritoriul Danemarcei.  

Un loc aparte merită noţiunea de colaboraţionism. Cred că nu greşesc spunînd că ideea noastră despre o ţară ocupată şi despre colaboraţionism e bazată pe situaţia Franţei, despre care am citit atîtea (şi am văzut atîtea filme). Pentru danezi însă a primi un neamţ în casă era colaboraţionism. Czeslaw Milosz povesteşte (în jurnalul său, “Anul vînătorului”) detalii despre situaţia din Polonia care sunt şocante din perspectiva a ceea ce ştim despre Franţa. De exemplu în Polonia pe toată perioada ocupaţiei nu a existat nici un teatru şi nu pentru că nemţii nu ar fi permis-o ci pentru că actorii polonezi nu au cerut autorizaţie de la autorităţile germane. Cererea autorizaţiei a fost considerată colaboraţionism. Singurul actor care a cerut – şi a obţinut respectiva autorizaţie a fost împuşcat de partizani înainte să apuce să deschidă teatrul.  

 Şi acum, după ce v-am purtat atîta cu vorba să-mi încep în sfîrşit povestea:  

Septembrie 1941. Werner Heisenberg, cel mai mare fizician rămas în Germania nazistă, face o vizită la Copenhaga, în Danemarca ocupată, pentru a-l întîlni pe Niels Bohr, poate cel mai mare fizician din întreaga Europă.  

Institutul de Fizică Teoretică din Copenhaga, condus de Bohr, a fost în perioada interbelică principalul centru de fizică atomică. Heisenberg lucrase acolo din 1924 (imediat după ce Heisenberg obţine doctoratul, Bohr îl aduce la institutul lui pe acel tînăr obraznic care îi spusese cu doi ani înainte, cînd ţinuse o conferinţă la Göttingen, că matematica lui e greşită) pînă în 1927, cînd i se oferise o catedră la Leipzig. În acei ani Heisenberg a fundamentat mecanica quantică şi a formulat principiul incertitudinii. Relaţiile prieteneşti dintre cei doi au continuat dar au devenit sporadice o dată cu începerea războiului. (Cu toate că nu era un simpatizant al regimului, Heisenberg a refuzat să părăsească Germania deşi i s-au oferit catedre în S.U.A. - încă neutră, avînd relaţii cu Germania. Pentru mulţi, el era deja vinovat de toate crimele posibile numai pentru ca nu emigrase.) Acum însă el reprezenta Germania, agresorul, cu atît mai mult cu cît  Bohr era pe jumătate evreu. Simpla întîlnire cu Heisenberg ar fi făcut ca Bohr să fie privit (şi să se privească el însuşi) ca un colaborator. Era puţin probabil, deci, ca Bohr să accepte să-l întîlnească.  

Heisenberg însuşi, trecut prin cîteva anchete ale Gestapo-ului, risca enorm (în 1938, cînd a vrut să paricipe la un congres în Varşovia, nu numai că nu i s-a dat voie dar a fost arestat şi anchetat). Deşi Danemarca era ocupată de trupele germane, nemţii nu aveau dreptul să călătorească liber pe teritoriul danez. Era nevoie de un permis special. Totuşi Heisenberg vrea să vină pentru a – l întîlni pe Bohr. Colegul, colaboratorul şi prietenul său, Carl Friedrich von Weizsäcker, care avea relaţii la nivel înalt în ministerul de externe german (tatăl său fusese ambasador în Danemarca în anii ’20), aranjează ca amîndoi să fie invitaţi pentru o serie de conferinţe. Sub acest pretext li se aprobă călătoria în Danemarca. Bohr însă nu asistă la conferinţele respective – de înţeles dacă ţinem seama de faptul că Heisenberg şi-a ţinut conferinţele la Institutul Cultural German, care era în acelaşi timp şi sediul propagandei oficiale naziste. Printr – un intermediar, Heisenberg îi cere o întrevedere acasă. După cîteva zile de ezitări Bohr decide că vechea prietenie e mai importantă şi îl invită pe Heisenberg la cină. Îi promite soţiei că va menţine conversaţia la subiecte din fizică şi că nu vor discuta politică. S-au  întîlnit deci într -o seară şi după cină au făcut o plimbare într-un parc (bănuiala că Gestapo-ul ar fi pus microfoane în casa lui Bohr fiind nu lipsită de temei).  

De ce a ţinut Heisenberg atît de mult să se întîlnească cu Bohr? Există relatări a cel puţin patru versiuni, fiecare autor pretinzînd că ştie direct de la sursă (de la Bohr):  

1. Heisenberg vroia sa – l tragă de limbă despre fisiunea nucleară.  Pare credibil dar este absurd întrucît cunoştiinţele lui Heisenberg despre subiect le depăşeau pe cele ale lui Bohr. De altfel Bohr publicase în 1939 un articol cu fizicianul american John Wheeler în care se arăta, printre altele, că fisiunea nucleară nu va genera niciodată suficientă energie încît să producă o explozie.
2. Heisenberg vroia să afle ce ştia Bohr despre programul nuclear aliat. America nu intrase încă în război. Danemarca, dar şi Germania, avea relaţii normale cu America. Unul din fii lui Bohr, fizician el însuşi şi viitor laureat al premiului Nobel, era în grupul de la Los Alamos. Plauzibil, puţin probabil totuşi.
3. Heisenberg vroia să-l convingă că nemţii nu au un program nuclear. Se bănuia că Bohr ar avea legături cu serviciile secrete aliate şi nu ar fi fost deci decît o operaţie de intoxicare. Complet fals, întrucît tocmai aceasta este cea mai preţioasă informaţie pe care o află Bohr: că Germania are un program nuclear, informaţie pe care într-adevăr o va transmite mai departe serviciilor secrete britanice.
4. Heisenberg vroia să-l recruteze pe Bohr pentru programul nuclear german. Ridicol, nu numai pentru că Bohr era, cum am mai spus, pe jumătate evreu. Ar fi fost ca şi cum s-ar fi dus în America să-l invite pe Einstein.  

Bohr nu a lăsat nici o mărturie directă despre această întîlnire. Heisenberg însă a făcut-o şi, din ceea ce spune el, a fost de fapt o neînţelegere. El ar fi încercat să-l întrebe pe Bohr dacă n – ar fi mai bine ca toţi fizicienii din toate ţările să oprească cercetările nucleare pînă la sfîrşitul războiului dar Bohr a înţeles că Heisenberg vrea să – l facă să – i convingă pe fizicienii din ţările aliate să se oprească. Cel puţin asta îi spune Heisenberg lui Weizsäcker cînd se întoarce la hotel, imediat după întîlnire. Aceasta este şi explicaţia pentru care optează istoricul Thomas Powers în cartea “Războiul lui Heisenberg”, publicată în 1993 şi considerată a fi cea mai echilibrată relatare a întregului program nuclear german.  

De la aceste fapte porneşte dramaturgul britanic Michael Frayn în piesa “Copenhaga”, care este o un punct de vedere asupra întîlnirii Heisenberg – Bohr. Piesa are trei personaje: Heisenberg şi soţii Bohr, toţi trei morţi, aflaţi undeva în cer. Cei trei discută întîlnirea cu calm şi relaxat dar luînd în considerare principiul incertitudinii amintirilor vor dezbate cîteva versiuni ale întîlnirii.  

Textul, publicat în 2000 de Anchor Books, parte a concernului Random House, este însoţit de o postfaţă a autorului, de peste treizeci de pagini, în care autorul vine cu o mulţime de amănunte despre contextul istoric şi despre interpretările date de diverşi istorici. Şi unde face şi o recomandare fraţilor căuzaşi dramaturgi: să citească relatarea lui Powers care, zice Frayn, conţine material pentru multe alte piese şi scenarii. Tot acolo discută şi înregistrările făcutre de serviciile secrete britanice.  

După ocuparea Germaniei toţi fizicienii implicaţi în programe nucleare (au fost mai multe, cel puţin două, independente) au fost arestaţi de englezi, în primul rînd pentru a vedea în ce stadiu se aflau şi în al doilea rînd pentru a nu ajunge în mîinile ruşilor. Au fost cu toţii ţinuţi şase luni într – o casă în apropiere de Cambridge. Toate convorbirile zilnice au fost înregistrate. Aceste înregistrări au fost publicate în două versiuni: în 1993 de către englezi şi în 1996 de americani (ediţie îngrijită de fizicianul Jeremy Bernstein). Există diferenţe între versiuni, întrucît în arhive nu s – au păstrat benzile înregistrărilor şi nici măcar transcrierile acestora ci doar traducerile în engleză. Extraordinar de interesante în aceste înregistrări sunt comentariile fizicienilor germani, în special ale lui Heisenberg, atunci cînd la radio se transmite vestea atacurilor de la Hiroshima şi Nagasaki.  

Bernstein spune în prefaţa ediţiei americane: păcat că nu au fost publicate mai devreme astfel încît Dürrenmatt să fi putut beneficia de aceste transcrieri atunci cînd lucra la “Fizicienii”. “Fizicienii” este însă o piesă modestă, plină de efecte ieftine. Lîngă “Copenhagen” pare ca Paul Feval lîngă Proust.    

Bineînţeles că textul nu se reduce numai la întîlnirea respectivă. Sunt discutate multe alte probleme iar piesa este şi o bună introducere în istoria anilor furtunoşi ai fizicii atomice.  

Actul întîi începe cu discuţii paralele. Bohr vorbeşte cu soţia, iar Heisenberg, prezent şi el pe scenă, monologhează în acelaşi timp. Abia cînd ajung să discute momentul întîlnirii se “întîlnesc” şi în piesă şi începe un dialog comun. Se vor întoarce însă în poziţii paralele în momentele de “tăcere”, care nu este decît teoretică, pentru că fiecare personaj îşi vorbeşte gîndurile iar ceilalţi doi nu reacţionează.

În piesă Heisenberg întreabă dacă un fizician are dreptul moral să lucreze la exploatarea practică a energiei atomice, moment în care Bohr înţelege că este vorba despre bombă (deşi Heisenberg susţine că era vorba numai despre un reactor nuclear) şi discuţia se încheie aici. Totuşi deşi se trece de cîteva ori peste versiunea aceasta, ea nu este opţiunea finală a autoruilui. Jucîndu-se admirabil cu unele din paradoxurile fizicii quantice, pe care le transpune în viaţa curentă, Freyn spune prin vocea Margrethei: “Acesta a fost ultimul şi cel mai mare lucru pe care Heisenberg l-a cerut de la prietenia cu tine. Să fie înţeles atunci cînd el însuşi nu se poate înţelege. Şi acesta a fost ultimul şi cel mai mare act de prietenie pentru Heisenberg pe care l-ai făcut tu. Să-l laşi în neînţelegere.”

eseu de Gabriel Prăjitură