O societate
senilă
de
Mona Mamulea
Printre
atâtea procese ratate, procese pe care societatea română – dacă s-ar
înscrie în istorie cu ceva mai multă verticalitate – ar insista să fie
reconsiderate (procesul lui Zelea Codreanu, al mareşalului Antonescu etc.),
se află şi unul care nu a avut loc niciodată: procesul comunismului.
Observa Sorin Alexandrescu: românii suferă de o hipermnezie a
holocaustului conjugată cu o hipomnezie a gulagului. În vreme ce românul
nu mai pridideşte cu mea culpa pentru asasinate de acum 60 de ani pe
care nu le-a comis, când vine vorba despre ceva mai recenta sa dispoziţie
criminală, devine brusc amnezic. În psihologie, fenomenul se numeşte memorie
remanentă şi a fost teoretizat în legătură cu vârsta
arteriosclerozei. Pe scurt, persoana atinsă de acest fenomen îşi aminteşte
cu exactitate ce a făcut cu fix 61 de ani şi cinci luni în urmă, dar a
uitat cu desăvârşire şi tot atât de miraculos că acum cinci minute a
deschis gazul şi că încă se mai află în căutarea chibritului. Pentru
a ajuta o naţiune senilă să-şi recapete memoria recentă, Editura
Humanitas a deschis seria Procesul comunismului. Una dintre lucrările
subsumate acestui titlu este cartea Doinei Jela, Drumul Damascului,
care cuprinde spovedania (fie ea şi parţială a) unuia dintre cei mai
dezgustători torţionari, un virtuoz al crimei şi al torturii, apreciat şi
promovat de chiar corifeii genului, Nikolski şi Drăghici. Trebuie să
recunoaştem că nu e puţin lucru să obţii confesiunea unui atare
calificat. Chiar dacă pare a fi lucrul cel mai uşor din lume în condiţiile
în care însuşi torţionarul caută, de o bună vreme, să-şi deşarte
sacul în faţa autorităţilor. Dar nimeni nu este dispus să-i acorde timp
de-o spovedanie. După o jumătate de veac, lui Franţ Ţandără îi vine să
se mărturisească. Şi nimeni nu-l ascultă. Mai puţin Doina Jela, care
pune la bătaie nu doar propriul timp şi propriul reportofon pentru un
atare discurs, ci şi propriul umăr (pentru lacrimile şi căinţele
asasinului), ba chiar şi propriul psiholog, în persoana (credem) Aurorei
Liiceanu. De ce "Drumul Damascului"? Analogia cu convertirea Sf.
Pavel este evidentă. Ea vrea să spună că orice ticălos are dreptul la
iertare. Dar – suntem tentaţi să adăugăm – acelaşi ticălos mai are
şi o datorie, aceea de a ispăşi. Iar o societate normală dispune
de legi şi de instrumente de natură să-şi pedepsească asasinii. Ceea ce
se vede cu ochiul liber este că un criminal de serie se pune, inutil, la
dispoziţia organelor desemnate să aplice legea, el cere şi roagă
să fie pedepsit în conformitate cu legile ţării. Dar tot ce obţine este
compasiunea Doinei Jela, al cărei apetit pentru psihologizare introduce în
discursul torţionarului factori colaterali, îl compromite iremediabil prin
repetatele tentative de a livra explicaţii comportamentale. În calitate de
reporter, Doina Jela era datoare să prezinte textul într-o formulă nudă.
Prin faptul că se insinuează explicit între emiţător şi receptor,
obiectul la care cititorul are acces nu mai este textul, ci contextul, nu
mai este mărturisirea ca atare, ci opiniile reporterului,
imaginea-construct pe care acesta o serveşte, un profil psihologic deja
conturat pe care cititorul este nevoit să şi-l însuşească. Dar această
insinuare a factorului afectiv care parazitează discursul criminalului nu
este nici pe departe atât de nocivă pe cât este ecranizarea cărţii. Sub
titlul După amiaza unui torţionar, Lucian Pintilie oferă lumii
propria sa interpretare. Dacă ceea ce a publicat Humanitas este, la nivelul
discursului, un produs second hand, filmul lui Pintilie aduce cu
concluziile unui joc de tipul "telefonul fără fir". Dorindu-se o
ecranizare după "romanul" Doinei Jela (numindu-l
"roman", reportajul este glisat instantaneu de pe terenul unei
realităţi istorice şi al unor fapte de care unii dintre noi trebuie să
dea seamă, pe terenul ficţiunii pure), filmul prezintă un torţionar
agreabil şi smerit, posesorul unei conştiinţe frământate, în contrast
cu imaginea deţinutului politic, penibil şi patetic (atunci când nu
doarme). Ne atrage atenţia o chestiune "de amănunt": Pentru
rolul deţinutului politic (profesorul Fronea Bădulescu), regizorul îl
selectează nici mai mult nici mai puţin decât pe Radu Beligan, actor pe
care cartea Doinei Jela îl numeşte, într-o notă de subsol, un "răsfăţat
al regimului", şi pe care Pintilie îl distribuie pentru întâia dată
în unul dintre filmele sale. Să fie talentul debordant al actorului ceea
ce l-a determinat să-l folosească pentru acest rol? Nu credem, câtă
vreme scenariul lui Pintilie îl obligă să doarmă, precum un bătrânel
sclerozat, pe mai tot parcursul filmului. În suplimentul Aldine al
ziarului România Liberă, Fronea Bădulescu încearcă să expună,
cu timiditate, desigur, propria sa nemulţumire în raport cu modul în care
personajul său a fost interpretat. Fronea Bădulescu (deşi nu s-a dezbărat
de politeţurile şi prejudecăţile pe temeiul cărora numeşte filmul în
discuţie o mare realizare artistică) intuieşte că un atare artificiu
regizoral compromite de-a dreptul ideea de deţinut politic, în vreme ce
torţionarul nu numai că este scamatoriceşte reabilitat, dar este pur şi
simplu instalat, prin drama ce se presupune că o trăieşte, deasupra
propriei sale victime. Întrucât intervenţia din România Liberă a
lui Fronea Bădulescu este neaşteptat de timidă, îl invităm pe profesor
(pe veritabilul profesor) să citească primul număr al revistei
CINEMA. Lucian Pintilie, ale cărui filme au fost, până în 1990,
interzise, care a reuşit, prin încăpăţânarea sa de a nu face concesii,
să supere un ministru al culturii, recoltează, pe neaşteptate, cele mai
fierbinţi elogii ale ecşilor (Radu Beligan foloseşte chiar cuvântul
genial), consacrându-i-se un spaţiu şi un interes cel puţin egal cu
acela ce i-a fost oferit "genialului" Sergiu Nicolaescu. Culisele
acestei ecranizări le putem, cel mult, intui. Nu ne-am propus, aici,
speculaţii. Ne limităm să constatăm că fie Pintilie a reuşit performanţa
de a realiza un film de amator (v. eseul critic al profesorului Mircea
Dumitrescu, Cotidianul – Supliment /Cotidianul Weekend, nr. 97 din
21/27 iunie 2002), fie Pintilie a hotărât, în fine, să-şi pună preţul.
|
