O societate senilă

 de Mona Mamulea

Printre atâtea procese ratate, procese pe care societatea română – dacă s-ar înscrie în istorie cu ceva mai multă verticalitate – ar insista să fie reconsiderate (procesul lui Zelea Codreanu, al mareşalului Antonescu etc.), se află şi unul care nu a avut loc niciodată: procesul comunismului. Observa Sorin Alexandrescu: românii suferă de o hipermnezie a holocaustului conjugată cu o hipomnezie a gulagului. În vreme ce românul nu mai pridideşte cu mea culpa pentru asasinate de acum 60 de ani pe care nu le-a comis, când vine vorba despre ceva mai recenta sa dispoziţie criminală, devine brusc amnezic. În psihologie, fenomenul se numeşte memorie remanentă şi a fost teoretizat în legătură cu vârsta arteriosclerozei. Pe scurt, persoana atinsă de acest fenomen îşi aminteşte cu exactitate ce a făcut cu fix 61 de ani şi cinci luni în urmă, dar a uitat cu desăvârşire şi tot atât de miraculos că acum cinci minute a deschis gazul şi că încă se mai află în căutarea chibritului. Pentru a ajuta o naţiune senilă să-şi recapete memoria recentă, Editura Humanitas a deschis seria Procesul comunismului. Una dintre lucrările subsumate acestui titlu este cartea Doinei Jela, Drumul Damascului, care cuprinde spovedania (fie ea şi parţială a) unuia dintre cei mai dezgustători torţionari, un virtuoz al crimei şi al torturii, apreciat şi promovat de chiar corifeii genului, Nikolski şi Drăghici. Trebuie să recunoaştem că nu e puţin lucru să obţii confesiunea unui atare calificat. Chiar dacă pare a fi lucrul cel mai uşor din lume în condiţiile în care însuşi torţionarul caută, de o bună vreme, să-şi deşarte sacul în faţa autorităţilor. Dar nimeni nu este dispus să-i acorde timp de-o spovedanie. După o jumătate de veac, lui Franţ Ţandără îi vine să se mărturisească. Şi nimeni nu-l ascultă. Mai puţin Doina Jela, care pune la bătaie nu doar propriul timp şi propriul reportofon pentru un atare discurs, ci şi propriul umăr (pentru lacrimile şi căinţele asasinului), ba chiar şi propriul psiholog, în persoana (credem) Aurorei Liiceanu. De ce "Drumul Damascului"? Analogia cu convertirea Sf. Pavel este evidentă. Ea vrea să spună că orice ticălos are dreptul la iertare. Dar – suntem tentaţi să adăugăm – acelaşi ticălos mai are şi o datorie, aceea de a ispăşi. Iar o societate normală dispune de legi şi de instrumente de natură să-şi pedepsească asasinii. Ceea ce se vede cu ochiul liber este că un criminal de serie se pune, inutil, la dispoziţia organelor desemnate să aplice legea, el cere şi roagă să fie pedepsit în conformitate cu legile ţării. Dar tot ce obţine este compasiunea Doinei Jela, al cărei apetit pentru psihologizare introduce în discursul torţionarului factori colaterali, îl compromite iremediabil prin repetatele tentative de a livra explicaţii comportamentale. În calitate de reporter, Doina Jela era datoare să prezinte textul într-o formulă nudă. Prin faptul că se insinuează explicit între emiţător şi receptor, obiectul la care cititorul are acces nu mai este textul, ci contextul, nu mai este mărturisirea ca atare, ci opiniile reporterului, imaginea-construct pe care acesta o serveşte, un profil psihologic deja conturat pe care cititorul este nevoit să şi-l însuşească. Dar această insinuare a factorului afectiv care parazitează discursul criminalului nu este nici pe departe atât de nocivă pe cât este ecranizarea cărţii. Sub titlul După amiaza unui torţionar, Lucian Pintilie oferă lumii propria sa interpretare. Dacă ceea ce a publicat Humanitas este, la nivelul discursului, un produs second hand, filmul lui Pintilie aduce cu concluziile unui joc de tipul "telefonul fără fir". Dorindu-se o ecranizare după "romanul" Doinei Jela (numindu-l "roman", reportajul este glisat instantaneu de pe terenul unei realităţi istorice şi al unor fapte de care unii dintre noi trebuie să dea seamă, pe terenul ficţiunii pure), filmul prezintă un torţionar agreabil şi smerit, posesorul unei conştiinţe frământate, în contrast cu imaginea deţinutului politic, penibil şi patetic (atunci când nu doarme). Ne atrage atenţia o chestiune "de amănunt": Pentru rolul deţinutului politic (profesorul Fronea Bădulescu), regizorul îl selectează nici mai mult nici mai puţin decât pe Radu Beligan, actor pe care cartea Doinei Jela îl numeşte, într-o notă de subsol, un "răsfăţat al regimului", şi pe care Pintilie îl distribuie pentru întâia dată în unul dintre filmele sale. Să fie talentul debordant al actorului ceea ce l-a determinat să-l folosească pentru acest rol? Nu credem, câtă vreme scenariul lui Pintilie îl obligă să doarmă, precum un bătrânel sclerozat, pe mai tot parcursul filmului. În suplimentul Aldine al ziarului România Liberă, Fronea Bădulescu încearcă să expună, cu timiditate, desigur, propria sa nemulţumire în raport cu modul în care personajul său a fost interpretat. Fronea Bădulescu (deşi nu s-a dezbărat de politeţurile şi prejudecăţile pe temeiul cărora numeşte filmul în discuţie o mare realizare artistică) intuieşte că un atare artificiu regizoral compromite de-a dreptul ideea de deţinut politic, în vreme ce torţionarul nu numai că este scamatoriceşte reabilitat, dar este pur şi simplu instalat, prin drama ce se presupune că o trăieşte, deasupra propriei sale victime. Întrucât intervenţia din România Liberă a lui Fronea Bădulescu este neaşteptat de timidă, îl invităm pe profesor (pe veritabilul profesor) să citească primul număr al revistei CINEMA. Lucian Pintilie, ale cărui filme au fost, până în 1990, interzise, care a reuşit, prin încăpăţânarea sa de a nu face concesii, să supere un ministru al culturii, recoltează, pe neaşteptate, cele mai fierbinţi elogii ale ecşilor (Radu Beligan foloseşte chiar cuvântul genial), consacrându-i-se un spaţiu şi un interes cel puţin egal cu acela ce i-a fost oferit "genialului" Sergiu Nicolaescu. Culisele acestei ecranizări le putem, cel mult, intui. Nu ne-am propus, aici, speculaţii. Ne limităm să constatăm că fie Pintilie a reuşit performanţa de a realiza un film de amator (v. eseul critic al profesorului Mircea Dumitrescu, Cotidianul – Supliment /Cotidianul Weekend, nr. 97 din 21/27 iunie 2002), fie Pintilie a hotărât, în fine, să-şi pună preţul.