Globalizarea: o ipostază modernă a acculturaţiei

de Mona Mamulea 

I. Problema globalizării

A. Conceptul

Globalizarea este un termen al anilor '60 [Waters 1995: 2], care a câştigat în popularitate în ultimele trei decenii, devenind un cuvânt la modă, o lozincă, un "zgomot de fond" [Kloos 1998] ce se regăseşte în aceeaşi măsură în discursul popular, în cel politic, în discursul mass-media şi în acela specializat, al ştiinţelor sociale. The Penguin Dictionary of Sociology, editat de Nicholas Abercrombe, Stephen Hill şi Bryan S. Turner, care ajunsese, în 1994, la a treia ediţie, nu conţine termenul globalizare ca articol separat. Sensul termenului este explicat în cadrul paragrafului dedicat “teoriei sistemului global”. Primul dicţionar care dedică un articol termenului de globalizare este Dicţionarul de Sociologie al lui Gordon Marshall's (A Dictionary of Sociology), publicat în 1998.

Termenul provine de la adjectivul global, cu sensul de "răspândit în întreaga lume", adjectiv al cărui uz este legat de începuturile expansiunii coloniale europene, care au avut loc în secolul al XVI-lea. Procesul pe care globalizarea, ca termen, îl acoperă pe plan conceptual este, aşadar, mult mai vechi decât conceptul ce i-a fost anexat. O primă înţelegere a acestui proces este geografică. Cele dintâi călătorii maritime, însoţite de descinderea în necunoscutul exotic şi explorarea unor spaţii până atunci cel mult bănuite sau mitizate, au fost văzute, de către omul european, ca fiind o mare promisiune, aceea de extindere pe orizontală, de cuprindere teritorială a întregii planete. Se pare că expediţia lui Magellan (1519-1522) în jurul lumii a fost ceea ce a iniţiat formal epoca globalizării. Dacă ne raportăm la cele trei faze geografice ale istoriei introduse de Simion Mehedinţi ("faza continentală", în care are loc migraţia popoarelor, "faza oceanică", ce are drept element propriu invenţia motorului cu aburi, şi "faza aeriană", caracterizată prin invenţia avionului), globalizarea, ca proces, debutează în faza oceanică, epoca primelor descoperiri teritoriale [Geană 1997: 198]. Ce-a de-a doua înţelegere a procesului, aflat încă în stare germinală, a fost politico-economică. Expansiunea geografică s-a conjugat cu aceea de luare în stăpânire, de revendicare, achiziţionare şi valorificare a noilor spaţii descoperite. Putem vorbi, acum, despre o a patra fază a istoriei, care nu mai este geografică întrucât nu presupune parcurgerea unui spaţiu, ci eludarea lui: faza electronică. Adjectivul global este investit cu sensuri noi în 1960, când McLuhan se referă la lume folosind sintagma de "sat global", metaforă care trebuia să indice faptul că, datorită mijloacelor electronice de comunicare, contactul dintre indivizi cunoaşte aceeaşi rapiditate şi eficienţă cu care acesta se produce în micile comunităţi rurale [McLuhan 1960]. Termenul de globalizare – formă gramaticală care sugerează un proces -, în sensul său de acum, s-a ivit din conştiinţa faptului că lumea se află într-un proces prin intermediul căruia va deveni un fel de sat global sau, cel puţin, un singur sistem economic, socio-politic şi cultural [Kloos 1998]. Dacă "global" este un termen static, "globalizare" se vădeşte a fi unul dinamic. Vom distinge, aşadar, între "globalizare", ca proces sau set de procese, şi "globalism", ca rezultat socio-cultural posibil (dar nu şi necesar) al proceselor globalizării.

O primă dificultate cu care ne întâlnim ţine de chiar definirea termenului de "globalizare". De-a lungul ultimului deceniu al secolului trecut, globalizarea primeşte accepţiuni dintre cele mai diverse, nu atât din punctul de vedere al extensiunii, cât din acela al intensiunii. Dacă cele mai multe dintre definiţii asumă faptul că avem de-a face cu un proces dinamic şi de lungă durată, dacă toate definiţiile se pun de acord asupra faptului că fenomenul interesează întreaga lume, accepţiunile variază în ceea ce priveşte notele conceptului. Una dintre primele definiţii consacrate globalizării vine dinspre sociologie şi a fost oferită de Giddens:

"Globalizarea trimite la dezvoltarea relaţiilor sociale şi economice, care se extind în întreaga lume. (...) Un aspect cheie al studiului globalizării este apariţia unui sistem mondial, ceea ce înseamnă că, într-o oarecare măsură, trebuie să privim lumea ca formând o singură ordine socială." [Giddens 1991: 727] Accentul cade, aici, pe social şi economic. Acelaşi autor, cu doar un an în urmă, se referea la globalizare astfel: Avem de-a face cu o "intensificare a relaţiilor sociale din întreaga lume, care unesc localităţi distanţate astfel încât întâmplările locale sunt modelate de evenimente care au loc la multe mile distanţă şi viceversa" [Giddens 1990: 64].

Este globalizarea şi un proces cultural sau se reduce la unul economic, social şi politic? Răspunsul la această întrebare se vrea definitoriu pentru modul în care antropologia culturală se raportează la fenomenul globalizării şi depinde în cea mai mare măsură de accepţiunea pe care o dăm termenului de cultură.

Dacă, iniţial, în şcoala evoluţionistă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, termenul de cultură era folosit la singular şi sinonim cu acela de civilizaţie (v. E. B. Tylor, Primitive Culture, 1871, L. H. Morgan, 1877, Ancient Society, J. G. Frazer, 1890, The Golden Bough), Boas, deşi nu oferă o definiţie clară a culturii, este cel dintâi antropolog care operează cu un termen plural. O dată cu Boas, nu mai putem vorbi despre o cultură universală, ci de culturi particulare, fiecare având unitate, coerenţă, propria sa istorie. [Langness 1980 (1974): 50] Există, în antropologia de după Boas, două tendinţe importante în ceea ce priveşte modul de a vedea cultura: o tendinţă care accentuează aspectele ideative[i], mentale, ale comportamentului, şi una materialistă[ii], care o reduce la modele comportamentale observabile integral, deschise, determinate în principal de factori tehnici şi de mediu. Cea de-a doua accepţiune dată culturii se pretează cu uşurinţă la înţelegeri conform cărora se globalizează, pe lângă economii, şi culturi. Pentru a obţine acest rezultat, este suficient a globaliza factorii tehnici. Dacă însă lucrăm cu cea dintâi accepţiune, pentru a parveni la concluzii potrivit cărora procesul în discuţie interesează şi cultura, trebuie să demonstrăm mai întâi că acelaşi proces este capabil să înlocuiască mentalităţi, să deturneze în mod total şi definitoriu modelele mintale care structurează şi normează comportamentul. Un al doilea element de care depinde răspunsul la întrebare este legat de acceptarea sau neacceptarea distincţiei dintre cultură şi civilizaţie, şi, implicit, de tipul de raport care se instituie între elementele de cultură şi acelea de civilizaţie. În condiţiile în care rezervăm culturii elementele (sau constelaţia de elemente) spirituale (norme, complexe mitico-ritualice, arte, idei religioase etc.), iar civilizaţiei elementele materiale (echipamentul tehnic, adăpostul, hrana, îmbrăcămintea etc.), fie admitem că globalizarea este un proces care interesează în exclusivitate civilizaţia unei comunităţi (cultura ei rămânând necontaminată, în forma ei vernaculară), fie – dacă definim raportul dintre elementele materiale şi cele spirituale ca fiind unul de interdependenţă şi intercondiţionare – consimţim la faptul că globalizarea modifică, mai mult sau mai puţin, modelul cultural. Dintre poziţiile, cât se poate de diverse, privitoare la aspectul mai sus amintit, vom selecta două mai recente, diametral opuse. După opinia lui Tomlinson, cultura trebuie distinsă atât de sfera economică, cât şi de aceea politică. Dacă cultura este "contextul în care oamenii conferă sens vieţii lor", practicile economice au drept scop satisfacerea nevoilor materiale, iar practicile politice sunt puse în legătură cu distribuirea puterii în şi între comunităţi [Tomlinson 1991: 7]. Esenţa culturii unei comunităţi, scria Said, ar consta în "practici precum artele descrierii, comunicarea şi reprezentarea, care au o autonomie relativă faţă de teritoriul economic, social şi politic". [Said 1994: XII] Sunt însă şi opinii, totodată critice la adresa poziţiei mai sus menţionate, care consideră că economicul şi politicul sunt două teritorii legitime ale culturii, ca atare poziţia care susţine autonomia culturii în raport cu acestea două nu se susţine, întrucât (a) fiecare element cultural, oricât ar fi el de delimitat, are o semnificaţie egală cu celelalte, iar (b) toate aceste elemente culturale se influenţează şi condiţionează reciproc, influenţând totodată cultura ca întreg [Houlihan 1994: 358].

Dacă menţinem distincţia cultură – civilizaţie, globalizarea interesează, în exclusivitate, faptele de civilizaţie. Acestea din urmă sunt caracterizate prin faptul că "satisfac nevoi organice", sunt "neutre în raport cu realitatea etnică", "pot primi o evaluare universală (etică)" şi pot fi difuzate dintr-o regiune în alta fără dificultăţi de adaptare. Prin contrast, faptele de cultură "exprimă o disponibilitate psihică", "poartă un sigiliu etnic", "au o încărcătură idiomatică (emică) şi pot fi difuzate doar "cu rest", adică imperfect. Cele două categorii de fapte sunt foarte diferite în natura lor, fundalul lor metafizic fiind vechea dispută dintre material şi spiritual. Dacă "etnicitatea se sprijină îndeosebi pe categoria de fapte aparţinând culturii", "globalizarea recurge la categoria de fapte aparţinând civilizaţiei". [Geană 1997: 200, 201]

B. Globalizare şi imperialism cultural

O a doua problemă privind globalizarea ţine de modul în care vedem relaţiile dintre statele implicate: în raport de coordonare sau în raport de subordonare? Contabilizând numeroasele definiţii anexate termenului de "globalizare" în ultimul deceniu al secolului trecut, definiţii care vin dinspre sociologie, economie politică şi antropologie, constatăm că putem vorbi despre două poziţii coerente şi distincte privind procesul în discuţie. O primă poziţie identifică globalizarea cu o extensie conceptuală a mai vechii noţiuni de "imperialism cultural", înţeles ca fiind suma proceselor prin care o societate este adusă într-un modern sistem mondial şi modalităţile prin care pătura sa dominantă este atrasă ori presată să restructureze instituţiile locale astfel încât acestea să corespundă cu valorile şi structurile centrului dominant al sistemului. [Schiller 1976: 9] Vehiculul acestei corupţii este, după Schiller, mass-media. În cadrul acestei accepţiuni, relaţiile culturale oglindesc relaţiile puterii economice ale lumii capitaliste, forţele conducătoare manipulând ideologic culturile. În 1990, Hall defineşte globalizarea ca fiind o formă particulară de omogenizare, diferenţele culturale fiind absorbite într-un cadru mai larg şi mai vast, care reprezintă, în mod esenţial, o concepţie americană asupra lumii. Conform opiniilor lui Hall, globalizarea este echivalentă cu manipularea culturilor locale şi precis identificată cu un proces de "americanizare" sau de "capitalizare" al întregii lumi. [Hall 1990: 28] Cu 5 ani mai devreme, Schiller vedea mass-media ca fiind un loc central în manipularea culturilor locale, jucând rolul unui cal troian capitalist şi "saturând spaţiul cultural al naţiunii" [Schiller 1985: 18] A corela globalizarea cu conceptul de "imperialism cultural" sugerează o oarecare intenţionalitate în ceea ce priveşte interconexiunea şi interdependenţa culturilor lumii, interdependenţă care trebuie să servească unei anume culturi (de pildă, cultura americană) sau unei anume puteri politico-economice transculturale.

O a doua poziţie principală privind globalizarea admite, şi ea, că rezultatul procesului este ceea ce am putea numi o "cultura globală", dar aceasta din urmă fiind mai puţin asociată cu o sursă identificabilă (ex. SUA, capitalismul). Poziţia asumă faptul că această cultură a lumii este creată prin intermediul unei interconexiuni în creştere a diferitelor culturi locale, ca şi prin intermediul dezvoltării culturale, fără o ancorare clară în teritoriul nici uneia dintre aceste culturi. [Hannerz 1990: 237] Caracterul de intenţionalitate al procesului, ca şi ideile care se referă direct sau aluziv la un raport inegal de forţe sunt aici anulate, lăsând loc unei concepţii care priveşte globalizarea nu ca pe o difuziune intenţionată a unei culturi de-a lungul întregului glob, ci ca pe o comunicare de pe poziţii egale, o interdependenţă a culturilor care se întâmplă într-un mod mai puţin intenţionat, ceea ce o distinge net de imperialismul cultural, acesta din urmă având un caracter clar intenţional. [Tomlinson 1991: 175]

C. Global şi local

Argumentele în favoarea unei comunităţi globale omogene sunt serios ameninţate dacă analizăm materialul de teren existent – cercetări care converg către concluzii în conformitate cu care globalizarea nu anulează localul. Imediat ce ideile sau mărfurile sunt aduse în alte societăţi, acestea devin indigenizate, sunt traduse în limbajul cultural al societăţii gazdă. În 1985, Katz şi Liebes demonstrează varietatea răspunsurilor diverselor grupuri etnice la programul american de televiziune "Dallas". Autorii ajung la concluzia că semnificaţia unui program este o negociere între producătorul story-ului sau mesajului de pe ecran şi cultura din care face parte spectatorul.[iii] [Katz, Liebes 1985] Robertson respinge modelele simpliste ale globalizării. Deşi recunoaşte constrângerile care apar în urma inegalei distribuiri a puterii în sistemul internaţional, el accentuează importanţa alegerii în schimbarea culturală. Societăţile încearcă să-şi menţină propriile identităţi. [Robertson 1987] Încă de la început, discuţiile din jurul fenomenului globalizării s-au confruntat cu un aparent paradox: globalizarea nu conduce fatalmente la o omogenizare culturală globală, ea fiind însoţită de un alt proces, cu semn contrar, localizarea, care are de-a face cu accentuarea specificităţii culturilor. Un exemplu pentru această aparentă contradicţie poate fi întâlnit pe terenul limbajului: în timp ce, pe de o parte, engleza devine rapid limba întregii comunicări globale, în aproape toate sferele activităţii umane, în multe ţări are loc o reînviere a limbilor minoritare, unele dintre ele fiind aproape dispărute. Acest fenomen se întâmplă chiar şi în Anglia, unde limbi celtice precum Cornish (în Cornwall) şi Welsh (în Wales) câştigă în popularitate [Kloos 1999].

Astfel de fenomene măsurabile au condus cercetătorii la formularea unor ipoteze potrivit cărora cele două procese sunt doar aparent contradictorii: este posibil ca ele să fie cele două feţe ale aceluiaşi proces, ipoteză care a creat cel puţin două neologisme: fragmegrare[iv] (fragmentare + integrare) şi glocalizare[v] (globalizare + localizare). Cei doi hibrizi desemnează acelaşi proces dual, cu deosebirea că "fragmegrare" este un termen formulat de pe poziţiile culturii globale, în timp ce "glocalizare" ţine de viziunea localului asupra aceluiaşi fenomen pereche.

Opoziţia local – global este falsă. Fiecare termen este o condiţie a celuilalt. Relaţiile globale sunt de neconceput fără aspectele locale (state, micro-regiuni, comunităţi), după cum "local" nu are nici un sens în lipsa unui anume context (o comunitate care are relaţii în afara graniţelor sale sau o comunitate care rezistă presiunilor pieţei). Pe măsură ce se intensifică presiunile integrării globale, societăţile tind să promoveze valori locale, tendinţă care adesea reprezintă un răspuns de apărare prin care respectivele regiuni culturale tind să evite marginalizarea sau dezagregarea. Dar, în interiorul aceleiaşi societăţi, se juxtapun comunităţi distincte din punct de vedere etnic, comunităţi de apartenenţă culturală distinctă. În aceste condiţii, politica identităţii tinde să se substituie politicii civice (universaliste) a naţiunii. Este evident faptul că din ce în ce mai multe regiuni îşi solicită autodeterminarea, iar aceasta reprezintă mai mult decât un scop economic. Termenul de localism cosmopolit al lui Wolfgand Sachs [McMichael 1996: 42] redă tocmai dreptul universal al localului, i.e. dreptul, de vocaţie universală, a fiecărei regiuni de a se autodetermina. Dacă este adevărat faptul că procesul de globalizare conduce la transformarea naţiunilor în mari cartiere, este tot atât de adevărat şi faptul că tendinţa cartierelor este aceea de a deveni mici naţiuni. Localismul cosmopolit pune sub semnul întrebării presupoziţia de uniformitate a proiectului global.

Putem privi cultura globală din cel puţin trei perspective:

(a) ca fiind o cultură naţională care tinde să se difuzeze agresiv şi să colonizeze culturile locale (este perspectiva globalizării ca imperialism cultural).

(b) ca fiind o cultură de tipul "melting pot", care adună şi restructurează, în acelaşi creuzet, elemente culturale din cele mai diferite ca apartenenţă. Este viziunea culturii globale ca sinteză a culturilor locale.

(c) ca fiind o cultură transnaţională, aflată în relaţie biunivocă cu culturile locale.

Nivelul de penetrare a culturii locale de către cultura globală este în funcţie de tipul de răspuns al culturii recipiente.

Avem în vedere cel puţin trei tipuri principale de reacţie:

(i) pasivă; fie cultura străină este primită cu entuziasm (este cazul anumitor ţări postcomuniste din estul şi centrul Europei), fie avem de-a face cu o inabilitate de a concura cultura globală.

(ii) participativă; presupune un proces de negociere, de traducere şi autohtonizare a elementului şi/sau structurilor străine, şi implică un control destul de ridicat al culturii ţintă asupra scurgerilor culturale[vi] [8] pe care le asimilează.

(iii) conflictuală; cultura ţintă posedă resurse suficiente pentru a rezista, dar şi un set de valori incompatibil cu cultura globală, care conduce la rejectarea acesteia.

În funcţie de cele trei tipuri de răspuns, putem vorbi despre un nivel adânc, mediu şi superficial al penetrării culturii locale de către cultura globală.

II. Acculturaţie şi globalizare

A. Conceptul de acculturaţie

Acculturaţia, fenomen conceptualizat şi definit în prima jumătate a secolului trecut, s-a constituit în obiect de studiu pentru antropologie o dată cu apariţia problemelor legate de colonizare. Politica imperială de asimilare a culturilor dominate a privilegiat, în calitate de urgenţă ştiinţifică, cercetările dedicate acculturaţiei şi diverselor forme de răspuns cultural anexate acesteia. Recunoscând importanţa studierii acculturaţiei, Consiliul de Cercetare pentru Ştiinţele Sociale (The Social Science Research Council) se întâlneşte în anul 1936 pentru a studia implicaţiile termenului de acculturaţie. În Memorandum for the Study of Acculturation, Robert Redfield, Ralph Linton şi Melville Herskovitz oferă cea dintâi definiţie a procesului: "Acculturaţia cuprinde acele fenomene care rezultă din faptul că grupuri de indivizi de diferite culturi ajung într-un contact continuu, direct, având drept consecinţă modificări în modelul cultural original al unuia dintre grupuri sau al amândurora. Având în vedere această definiţie, acculturaţia trebuie distinsă de schimbarea culturală (care este doar un aspect al ei) şi de asimilare (care este, uneori, doar o fază a acculturaţiei). Trebuie, de asemenea, diferenţiată de difuziune, care, deşi apare în toate cazurile de acculturaţie, este un fenomen care poate avea loc frecvent şi în afara apariţiei tipului de contact interuman specificat mai sus, şi care, totodată, se poate constitui în doar unul dintre aspectele procesului de acculturaţie." [Redfield, Linton, Herskovitz 1936: 149] Tot în Memorandum, autorii identifică trei tipuri de răspuns al culturii ţintă, ca rezultat al acculturaţiei:

(a) acceptarea; când procesul acculturaţiei se întâmplă în condiţiile primirii unei mari porţiuni dintr-o altă cultură şi pierderea moştenirii culturale tradiţionale. Membrii grupului receptor vor fi asimilaţi nu numai în ceea ce priveşte modelele comportamentale, dar şi în ceea ce priveşte valorile interne ale culturii cu care aceştia au venit în contact.

(b) adaptarea; când trăsături deopotrivă originare şi străine se combină astfel încât să producă o cultură omogenă în stare de funcţionare, care arată ca un mozaic istoric. Modele preluate din ambele culturi sunt puse la lucru într-un întreg armonios şi cu sens, iar conflictele, mai mari sau mai mici, sunt reconciliate în viaţa de zi cu zi.

(c) reacţia; când, din cauza oprimării sau din cauza rezultatelor neprevăzute ale acceptării trăsăturilor străine, are loc o mişcare contra-acculturativă. [Redfield, Linton, Herskovitz 1936: 152]

Kroeber considera că acculturaţia cuprinde acele schimbări care intervin într-o cultură ca urmare a contactului cu o altă cultură, iar rezultatul ei va fi o din ce în ce mai mare asemănare între cele două culturi. Schimbarea poate fi reciprocă, deşi, cel mai adesea, procesul este asimetric, iar rezultatul este absorbţia (de regulă parţială) a unei culturi în cealaltă. Acculturaţia este, după Kroeber, mai degrabă graduală decât abruptă. Spre deosebire de autorii Memorandum-ului, Kroeber conectează procesul difuziunii de acela al acculturaţaiei, considerând că difuziunea contribuie la acculturaţie, iar acculturaţia presupune şi difuziune. Distincţia dintre acculturaţie şi difuziune ar consta în aceea că difuziunea este în legătură cu ceea ce se întâmplă elementelor culturale, în vreme ce acculturaţia priveşte ceea ce se întâmplă culturilor care vin în contact. [Kroeber 1948 (1923): 425]

Acculturaţia ar consta, aşadar, într-un proces sistematic de schimbare culturală, îndeplinit de o societate străină, dominantă. [Winthrop 1991: 82-83] Condiţia acestei schimbări este existenţa unui contact direct între grupurile care se angajează în contact, mai exact, între indivizi care aparţin ambelor culturi. [Winthrop 1991:3].

B. O schimbare de paradigmă

Conform studiilor dedicate fenomenului de acculturaţie, aceasta este condiţionată de doi importanţi factori:

(i) contactul dintre două culturi delimitate, dintre care una este dominantă (cultura "sursă"), iar cealaltă dominată (cultura "ţintă").

(ii) menţiunea că acest contact trebuie să fie direct.

Aceste două condiţii pentru producerea stării de acculturaţie sunt susţinute teoretic de o viziune modernistă, bipolară, asupra timpului şi spaţiului. Timpul este văzut ca fiind progresiv bipolar, situat între începutul şi sfârşitul istoriei, iar spaţiul este constituit din centre metropolitane şi locuri periferice, unite prin linii de comunicare, dar având graniţe bine delimitate. Misionarii, călătorii, comercianţii, oficialităţile guvernamentale şi alte persoane care duceau cu ele misiunea de "civilizare" a "sălbaticilor" din Lumea Nouă călătoreau dinspre centru (Europa) către periferie (Lumea Nouă), purtând cu sine modelele culturale ale centrului, spre a le impune marginii.

În situaţia actuală, ne confruntăm cu ceea ce se poate numi o comprimare a spaţiului. Spaţiului euclidian bidimensional (cu centre, periferii şi graniţe riguroase) i se substituie un spaţiu global multidimensional şi discontinuu, cea ce duce la o reconsiderare a condiţiilor cu privire la schimbarea culturală. Analizând schimbarea viziunii asupra timpului şi spaţiului, Harvey avansează teza în conformitate cu care o marcată acceleraţie a comprimării timpului şi spaţiului în economia politică capitalistă este hotărâtoare pentru actuala schimbare culturală. Comprimarea timpului îşi are punctul de plecare, după Harvey, în acel imperativ al capitalismului care spune că trebuie scurtat constant timpul mediu de circulaţie a mărfurilor dintre investiţie şi profit. Această reducere a timpului de circulaţie a mărfurilor facilitează şi este facilitată de transmiterea rapidă a informaţiei, bunurilor, serviciilor şi capitalului. [Harvey 1989] Lucrurile se întâmplă analog şi în ceea ce priveşte comprimarea spaţiului. O formă de compresiune este efectuată de ceea ce numim mass-media globală. Posturi ca CNN şi MTV, de pildă, au o audienţă "orizontală", iar nu "verticală", în sensul în care sunt frecventate de indivizi din întreaga lume, de toate vârstele şi condiţiile. [Harvey 1989: 301] Televiziunea şi Internetul comprimă spaţiul şi timpul prin însăşi schimbarea imaginii asupra turismului. "Navigarea" pe Internet şi "surfarea" canalelor TV oferă cea mai la îndemână, mai rapidă şi mai eficientă călătorie în alte spaţii, ceea ce face din acest tip de turism cea mai mare industrie a lumii. Dacă în secolele trecute, contactul direct dintre "vizitator" (aventurier, misionar, comerciant etc.) şi cultura "vizitată" conducea la o schimbare culturală bidirecţională (chiar inegală fiind, în favoarea comunităţii "sursă"), în condiţiile de faţă, "vizitatorul electronic" este, în urma acestei specii de contact, susceptibil a fi subiect pentru o schimbare culturală. În acest tip de turism, schimbarea pare a fi mai degrabă unidirecţională, dinspre ceea ce se prezintă pe ecran ca fiind cultură şi consumatorul din faţa ecranului.

O iniţiativă importantă în studiul proceselor culturale a fost fondarea, în 1988, a revistei Public Culture, orientată către explorarea scurgerilor culturale globale. Centrală pentru acest proiect a fost deplasarea cercetării de la un spaţiu intelectual modelat de distincţia dintre lumea I, a II-a, a III-a şi a IV-a (şi concepţiile moderniste pe care aceasta le presupune) către efectele omogenizatoare ale cosmopolitismului. [Breckenridge, Appadurai 1988: 1] În regândirea teoriei culturale în lumea contemporană, se observă tendinţa de a înlocui termenul de culturi, o achiziţie a culturalismului relativist din prima jumătate a secolului trecut (care s-a substituit termenului de cultură al evoluţionismului antropologic), cu termenul de cultură. Transnaţionalismul, fenomenle de periferizare a centrului[vii], deteritorializarea[viii], care a dus la înlocuirea conceptului de arie culturală cu acela de arie de graniţă[ix] sunt tot atâtea fenomene care generează discuţii privind regândirea conceptului însuşi de cultură. Va câştiga conceptul modernist, plural, de cultură (“nu există cultură, ci culturi”) sau datele şi analizele culturale vor converge către nevoia de a regândi cultura la singular?

Întrucât studiile care îşi iau ca obiect schimbarea culturală – concept central în teoriile acculturaţiei – pot fi decisive în ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea anterioară, studiul globalizarii ca acculturaţie, cu metodele şi aparatul conceptual al antropologiei ar putea fi profitabil în chestiunea de faţă. Pentru a putea studia fenomenul globalizării ca fenomen de acculturaţie, trebuie să răspundem la întrebarea dacă şi în ce măsură este globalizarea o specie a acculturaţiei.

După cum am remarcat anterior, toate studiile de specialitate asupra acculturaţiei parvin la concluzii potrivit cărora este necesar, pentru ca starea de acculturaţie să se instituie, un contact direct, fizic, între două culturi. Dar acest tip de contact direct stipulat de definiţiile clasice presupune o concepţie modernistă asupra spaţiului şi timpului. O dată cu schimbarea de perspectivă asupra acestor două universalii, cu comprimările spaţio-temporale specificate anterior, contactul fizic nu mai reprezintă un factor determinant pentru apariţia fenomenului acculturaţiei. Informaţia despre "ceilalţi" nu mai este purtată de călători, misionari, aventurieri, comercianţi etc.. În schimb, mass-media electronică funcţionează ca un broker cultural, cu şanse cel puţin egale, dacă nu superioare celor de care s-au bucurat "civilizatorii" veacului trecut. O a doua problemă legată de aplicabilitatea conceptului de acculturaţie privind fenomenele globalizării depinde de răspunsul la întrebarea pe care am pus-o în I. A, şi anume dacă putem vorbi despre fenomenul globalizării şi în ceea ce priveşte culturile. Ne confruntăm aici cu cel puţin două situaţii:

(a) situaţia în care admitem o definiţie a culturii care absoarbe în ea conceptul de civilizaţie, caz în care răspunsul la întrebarea anterioară este pozitiv: culturile se globalizează.

(b) situaţia în care menţinem distincţia cultură – civilizaţie, caz în care suntem nevoiţi să admitem că globalizarea se produce pe linia civilizaţiei, iar nu pe aceea a culturii. [Geană 1997] Dar fenomenul corelat globalizării, localizarea, este un fenomen care interesează mai puţin civilizaţia, cât cultura. Prezervarea identităţii etnice prin intermediul promovării, reciclării şi chiar inventării patrimoniului cultural local [v. Appadurai, Breckenridge 1988: 8; Ericksen 1993] sunt tipuri de răspuns cultural la fenomenul globalizării. Simţindu-se ameninţate, culturile produc un întreg scenariu de natură să contracareze factorii globalizanţi, percepuţi ca fiind agresivi la adresa identităţii locale. Cum nu putem detaşa procesul globalizării de acela al localizării (în acest sens, termenul lui Robertson de glocalizare este relevant) -, după cum nu putem separa fenomenul acculturaţiei de acela la contra-acculturaţiei, ca răspuns cultural la agresiunea externă -, avem temeiuri să afirmăm că globalizarea se adresează şi modelelor culturale gazdă. Acculturaţia este un concept de bază al antropologiei contactelor culturale. În acest caz, aplicarea, la fenomenul globalizării, a aparatului conceptual şi a metodologiei pe care antropologia secolului trecut le-a pus în joc cu raportare la studiul acculturaţiei este o îndeletnicire profitabilă, globalizarea putând fi studiată ca fiind un caz particular, modern, al acculturaţiei.

C. Globalizarea ca acculturaţie

Definiţia clasică a acculturaţiei se cere remaniată astfel încât conceptul să devină lucrativ în studiul fenomenului globalizării. Vom înţelege prin acculturaţie procesul de-a lungul căruia o cultură dată este contaminată progresiv la nivelul conţinutului şi/sau structurilor, ca urmare a contactului direct sau indirect, agresiv sau paşnic, cu o altă cultură, considerată ca fiind dominantă[x]. Acculturaţia se poate produce într-un singur sens sau în ambele sensuri, poate fi, aşadar, univocă sau biunivocă.

În situaţiile clasice de acculturaţie ale secolelor trecute, cele două culturi care intră în contact sunt (a) cultura colonialistă şi (b) cultura colonizată. În acest caz, ambele culturi sunt culturi locale relativ bine delimitate, una dintre acestea exercitând presiuni pentru asimilarea celeilalte. În cazul globalizării, situaţia se modifică, întrucât numai una dintre culturile aflate în contact este o cultură locală, delimitată: cultura – ţintă. Care este cultura care globalizează? Literatura de specialitate ne oferă două posibile răspunsuri:

1. Promotorii imperialismului cultural identifică această cultură cu cultura americană (v. I. 2)

2. O teorie care evită speculaţiile privitoare la globalizare ca imperialism cultural este aceea care vorbeşte despre cultura globală ca fiind una transnaţională, poziţie care corelează conceptul de "globalizare" cu acela de "transnaţionalism". Noţiunea de globalizare se foloseşte aici ca referindu-se la procese culturale, economice, sociale şi demografice care, deşi au loc în interiorul naţiunilor, transcend naţiunile. [Kearney 1995: 548] Unii autori consideră conceptul de "transnaţionalism" ca suprapunându-se doar parţial peste conceptul de "globalizare", el având o extensiune mai limitată. Procesele transnaţionale sunt ancorate în unul sau mai multe state naţionale, pe care, totodată, le transcend (de pildă, corporaţiile care operează în întreaga lume, dar sunt centrate într-o singură naţiune), în vreme ce procesele globale sunt descentrate din teritoriile specific naţionale, având loc într-un spaţiu global. [Basch, Schiller, Szanton-Blank 1994: 5-10, 64] Kloos extrage termenul de "regim" din ştiinţele politice[xi], unde acesta este pus în strânsă legătură cu relaţiile dintre state sau dintre guverne. Considerând că această limitare a regimului la relaţiile internaţionale nu este practică, întrucât multe dintre aceste regimuri se ivesc fără intervenţia statelor, Kloos rectifică definiţia, regimul constând în "principii, reguli şi proceduri de decizie implicite şi/sau explicite care mobilizează şi constrâng actorii sociali dintr-o arie de activitate dată" [Kloos 1999]. Un regim transnaţional va fi acela care mobilizează şi constrânge activităţile actorilor sociali la un nivel transnaţional, chiar global. Pentru că accentul cade aici pe norme şi reguli, punând între paranteze rolul activ, creator, al indivizilor în crearea acestora, şi întrucât astfel de regimuri (ex. mişcarea feministă, mişcarea ecologică, mişcarea pentru drepturile omului etc.) sunt strâns legate de legăturile care există între actorii individuali, Kloos intervine pentru a doua oară în definiţie, înţelegând printr-un regim "o constelaţie formalizată de interdependenţe umane în care principii, reguli şi proceduri de luare a deciziei, implicite şi/sau explicite, create de către actorii sociali, mobilizează comportamentul acestora şi totodată îl constrâng într-o arie de activitate dată". [Kloos 1999] Un astfel de regim devine transnaţional o dată ce constelaţia interdependenţelor umane transcende graniţele statului. Globalizarea va fi definită în termenii regimului transnaţional: "globalizarea este nimic altceva decât ascensiunea şi extinderea regimurilor transnaţionale, în ultimă instanţă, globale" [Kloos 1999][xii]. Numim cultura care transcende graniţele locale sau naţionale cultură translocală sau transnaţională şi ne referim la ea ca fiind cel dintâi termen al contactului de acculturaţie care este globalizarea: cultura – sursă sau cultura – vector. Cultura transnaţională este un mozaic dinamic, eclectic şi capricios, în continuă prefacere, care asamblează disproporţionat elemente culturale locale după criterii de selecţie care ţin, în principal, de piaţă. Presiunea pe care aceasta o exercită asupra culturilor locale este una de tip concurenţial. Succesul, pe scară globală, a culturii transnaţionale se bazează pe un fenomen la fel de vechi ca şi civilizaţia: concurenţa dintre dificil şi facil, dintre încet şi repede, dintre complex şi simplu. Iar Disney, McDonald şi MTV sunt ab initio învingătoare, întrucât apelează întotdeauna la facil, repede, simplu. Şi dinspre culturile locale către cultura translocală, se produc diferite tipuri de scurgeri: de artă etnică, de practici religioase, de dans, de bucătărie, de modă etc., elemente care suferă serioase modificări o dată ce a fost extrase din culturile care le-au produs şi alimentat. Aceste elemente sunt reciclate, deprivate de conţinutul lor iniţial, asamblate în imensul conglomerat al culturii transnaţionale şi avansate ca marfă, transformate în capital simbolic.

Globalizarea ca acculturaţie presupune un număr de procese, unele dintre ele operative în acelaşi timp. Vom prelua terminologia pe care o foloseşte Ralph Beals [Beals, Hoijer 1971: 601], cu privire la procesele acculturative:

(a) procese substitutive (noua trăsătură sau complex de trăsături substituie trăsături existente ale culturii – ţintă, îndeplinind aceeaşi funcţie; în acest caz, schimbarea structurală este minimă);

(b) procese aditive (noi trăsături, complexe sau instituţii care se adaugă elementelor existente; o schimbare structurală semnificativă poate fi sau nu implicată);

(c) procese sincretice (noile şi vechile trăsături se amalgamează pentru a forma un nou sistem sau subsistem; schimbarea structurală poate fi, în acest caz, considerabilă);

(d) procese deculturative (contactul intens şi de lungă durată cu cultura translocală poate cauza pierderea unei părţi a culturii gazdă, fără ca această parte să fie înlocuită; ex.: substituirea unor bunuri care sunt fabricate în cultura – ţintă pot cauza pierderea tehnologiei; sărbătoarea Valentine, de largă audienţă, se poate substitui unor obiceiuri locale de fertilizare);

(e) procese inventive (noi structuri sunt inventate pentru a întâmpina nevoile provocate de schimbare);

(f) procese rejective (efortul culturii – ţintă de a rezista schimbărilor care survin în urma contactului cu cultura – sursă).

La aceste procese, se adaugă un număr de variabile care ţin de gradul de diferenţiere dintre cultura locală şi cultura translocală (în cultura americană, de pildă, acest grad este minim), de puterea politico-economică a culturii – gazdă, de durata şi intensitatea contactului, de amploarea cu care mijloacele tehnice, ultramoderne, de comunicare au pătruns în culturile – ţintă etc. În funcţie de aceste procese şi variabile, se poate vorbi despre trei posibile rezultate ale globalizării:

(i) identificarea culturii locale cu cultura translocală (pierderea identităţii);

(ii) asimilarea culturii translocale de către cultura locală cu menţinerea identităţii (apariţia unor fenomene precum identitatea dublă)

(iii) adaptarea; cultura – gazdă traduce elementele şi structurile străine în funcţie de datele proprii, ajungând la un nou echilibru intern.

III Concluzii

Problema principală a interacţiunilor globale contemporane este tensiunea dintre omogenizarea şi heterogenizarea culturală şi, mai ales, dintre modurile în care aceste tendinţe interacţionează şi solicită răspunsuri culturale. Am argumentat în favoarea unei distincţii între globalizare şi globalism, cel dintâi termen referindu-se la un set de procese de lungă durată (care a debutat cu imperialismul european) prin intermediul cărora procente din ce în ce mai semnificative din populaţia lumii se juxtapun în ceea ce priveşte stilul de viaţă, structurile instituţionale, practicile culturale, comunităţile/societăţile intrând treptat în posesia informaţiilor privitoare la ceea ce le separă sau le uneşte de celelalte: similitudinile şi diferenţele culturale, echipamentul tehnologico-informaţional, nivelul de trai. Întrucât elementele şi structurile culturale de împrumut devin mai mult sau mai puţin indigenizate, traduse în limbajul cultural autohton, cel de-al doilea termen (globalismul) este rezultatul posibil (dar nu şi necesar) al acestui proces în lucru – mult mai complex decât o simplă desfăşurare lineară – care este globalizarea. Un contact direct (fizic) între culturi (condiţie necesară, dar nu şi suficientă de care uzitează definiţiile secolului trecut) nu mai reprezintă un factor determinant pentru apariţia fenomenelor de acculturaţie. Cauza cea mai probabilă a acestei situaţii o deţine actualmente mass-media, ca mijloc de transmitere "instant" a informaţiei despre "ceilalţi", ca factor educaţional catalizator de opinie şi formator de noi norme de natură să producă noi semnale behaviorale. Mass-media funcţionează în cazul acesta ca un broker cultural, având, datorită audienţei şi extinderii sale, şanse cel puţin egale, dacă nu superioare, acelora de care s-au bucurat călătorii, misionarii şi comercianţii politicii coloniale. Globalizarea, ca şi acculturaţia, este primul dintre cele două aspecte complementare ale unui proces dual, pentru care termenul de glocalizare introdus de Roland Richardson pare cel mai potrivit, întrucât surprinde interdependenţa dintre ideologiile şi/sau procesele inclusiviste şi exclusiviste, de solidaritate şi fragmentare, de deschidere şi de izolare. În mod similar, procesul acculturant (dinspre cultura sursă către cultura ţintă) nu poate fi conceput în lipsa răspunsului său specific care constă într-un fenomen anti-acculturant. Răspunsurile xenofobe, neotribalismul agresiv, anumite mişcări eschatologice sunt câteva dintre exemplele extreme în acest sens. Cuplul conceptual globalizare – localizare se asimilează, aşadar, cuplului conceptual acculturaţie – contra-acculturaţie, după cum fiecare dintre termenii angajaţi se asimilează termenului corespunzător al perechii înrudite.

Alvarez, R. 1995. "The Mexican – US Border: The Making of an Anthropology of Borderlands", în Annu. Rev. Anthropol. 24: 447-70.

Appadurai, A., Breckenridge, C. A. 1988. "Why Public Culture?", în Public Culture 1 (1): 5-10.

Beals, R., H. Hoijer 1971. An Introduction to Anthropology. New York: Macmillan.

Basch, L., Glick Schiller N., Szanton-Blank C. 1994. Nations Unbound: Transnational Projects, Postcolonial Predicaments, and Deterritorialized Nation-States. Longhorne, PA: Gordon and Breach.

Breckenridge, C. A., Appadurai, A. 1988. "Editors' comments", în Public Culture 1(1).

Ericksen, T. H. 1993. Ethnicity and Nationalism. Anthropological Perspectives. London, Boulder, Colorado: Pluto Press.

Geană, G. 1997. “Ethnicity and Globalization. Outline of a Complementarist Conceptualization”, în Social Anthropology, Vol 4, Part 2: 197-209.

Giddens, A. 1990. The Consequences of Modernity. Stanford, CA: Stanford University Press.

Giddens, Anthony 1991. Sociology. Cambridge: Polity Press.

Hall, S. 1990. "The Local and the Global: Globalization and Ethnicity", în A. D. King (Ed.), Culture, Globalization and the World System. Basingstoke, UK, Macmillan: 19-40.

Hannerz, U. 1990 "Cosmopolitans and Locals in World Culture", în M. Featherstone (Ed.), Global Culture: Nationalism, Globalization and Modernity. London, Sage: 237-52.

Harvey, D. 1989. The Condition of Postmodernity: An Inquiry into the Origins of Culture Change. Cambridge: Blackwell.

Houlihan, B. 1994. "Homogenization, Americanization, and Creolization of Sport: Varieties of Globalization”, în Sociology of Sport Journal 11: 356-375.

Katz, E. & Liebes, T. 1985. "Mutual Aid in Decoding «Dallas»: Preliminary Notes from a Cross Cultural Study", în P. Drummond & R. Paterson (Eds.), Television in Transition, London, British Film Institute: 187-98.

Kearney, M. 1995. "The Local and the Global. The Anthropology of Globalization and Transnationalism", în Annu. Rev. Anthropol., 24: 547-65.

Kloos, Peter 1998. "The Many Faces of Globalization". Prelegere susţinută în 18 aprilie, 1998, în cadrul Facultăţii de Sociologie, Universitatea Bucureşti. Text în dactilogramă.

Kroeber, A. L. 1948 (1923). Anthropology. Race. Language. Culture. Psychology. Prehistory. Harcourt, Brace & World, Inc. New York and Burlingame.

Langness, L. L. 1980 (1974). The Study of Culture. Chandler & Sharp Publishers, Inc.

McLuhan, Marshall (Ed.) 1960. Explorations in Communication. Boston: Beacon Press.

McMichael, P. 1996. "Globalization: Myths and Realities", în Rural Sociology 61 (1): 25-55

Morley, D. 1986. Family Television: Cultural Power and Domestic Leisure. London: Comedia.

Redfield, R, R. Linton, M. Herskovitz 1936. "Memorandum for the Study of Acculturation", în American Anthropologist, 38: 149-52.

Robertson, R. 1987. "Globalization and Societal Modernisation. A Note on Japan and Japanese Religion", în Sociological Analysis, 47: 35-43.

Robertson , R. 1995. "Globalization: Time – Space and Homogeneity – Heterogeneity", în M Featherstone, S. Lash & R. Robertson (Eds.), Global Modernities. London, Sage: 25-44.

Rosenau, J. N. 1994 "New Dimension of Security. The Interaction of Globalizing and Localizing Dynamics", în Security Dialogue 25 (3): 255-81.

Said, E. 1994. Culture and Imperialism. London: Vintage.

Sassen-Koob, S 1982. “Recomposition and Peripheralization at the Core”, în Contemporary Marxism 5: 88-100.

Schiller, H. J. 1976. Communication and Cultural Domination. New York: Sharpe.

Schiller, H. J. 1985. "Electronic Information Flows: New Basis for Global Domination?", în P. Drummond & R. Paterson (Eds.), Television in Transition, London, BFI Books: 11-20.

Tomlinson, J. 1991. Cultural Imperialism. A Critical Introduction. London: Pinter.

Waters, Malcom 1995. Globalization. London: Routledge.

Winthrop, Robert H. 1991 Dictionary of Concepts in Cultural Anthropology. New York: Greenwood.