Călătoria de studii - un alt fel de exil 

de Magda Cârneci

"The man who finds his country sweet is only a raw beginner; the man for whom each country is as his own is already strong; but only the man for whom the whole world is as a foreign country is perfect." (Eric Auerbach)

‘L’Exile est agenouillement, mais celui qui le pratique sert au salut de son proche.’ (J.Biès)

Dacã nu ai avut parte vreodată de un maestru spiritual ori mãcar cultural, care sã te ajute sã-ţi construieşti armonios şi conştient edificiul interior, atunci oferã-ţi cu orice preţ un sejur mai scurt sau mai lung în interiorul unei alte culturi. Dacã nu ai trãit de foarte aproape nici o dramã adevãratã - boalã, moarte, eşec - care sã te scoatã violent din traseele vieţii tale aşezate, ştiute, sã te scuture de automatismele fiinţei tale cotidiene aşa cum ea a fost modelatã de familie, mediu, limbã, obişnuinţe, atunci cautã cu orice preş sã-ţi impui sã petreci un "rãstimp în infern", vorba lui Rimbaud, în infernul străinãtăţii. Dacã vrei cu adevãrat sã te "trezeşti" din somnul pe care ţi-l inculcã inexorabil o existenţã trãitã în limitele statornicite şi protectoare ale persoanei tale, mediului tău, clasei tale, culturii tale, patriei tale, atunci obligã-te sã trãieşti o vreme peste hotare.

Poate fi greu de crezut, dar experienţa unui sejur de studii în strãinãtate poate echivala pur şi simplu cu o experimentare neaşteptată a "limitei" - a pierderii şi regãsirii de sine -, care aduce foarte mult cu experienţa - de atîţia mãrturisitã drept teribilã - a exilului. A oricărui fel de exil. La sfîrşitul lui 1990, cînd am ajuns la Paris, nu mi-aş fi putut închipui nici o clipã cã aceastã întîmplare fericitã a destinului va fi mai degrabã o "încercare" dură, o "probã" mai mult decît pur şi simplu o "şansã". Sau va fi totuşi o şansã, dar într-un alt sens, mai straniu, aparte, şi cu totul neaşteptat, diferit de cel strict cultural - singurul pe care-l aveam la început în vedere.

Vreme de cîţiva ani, cu intermitenţe, am trãit o perioadã pe care astãzi, retrospectiv, aş numi-o pe cît de fertilã pe atît de teribilã. Pentru cã, fãrã exagerare, contactul prelungit cu o altã lume, o altã limbã, o altã culturã înseamnã inevitabil o restructurare radicalã a întregii tale persoane. O distrugere şi o reconstrucţie. Un fel de moarte şi o anume reînviere. Ca şi cum celulele – nu neapărat cele fizice, deşi şi acelea, dar cele psihice, mentale, spirituale, dacã pot spune astfel - ale fãpturii tale sociale şi lãuntrice pînã ieri cunoscute, ar suferi şocul unui alt cîmp de forţe, determinări şi vibraţii, nebănuite şi neprevăzute, care le-ar obliga sã se primeneascã sau sã disparã, sã se schimbe radical ori sã sucombe.

Va trebui să înduri o serie precisă de şocuri. Intr-un prim moment este vorba desigur numai de cutremure superficiale, uşoare. Ieşit dintr-o lume provincialã săracă, izolată şi stricatã de un regim politic pe cît de aberant pe atît de constrîngãtor, desigur cã înduri în primul rînd comoţia aparent orbitoare a civilizaţiei hipertehnicizate şi a bunãstãrii. Te umilesc magazinele şi autostrãzile. Te sperie ghişeele automate din instituţii publice şi bãnci. Te revoltã luxul excesiv al vitrinelor. Te cutremurã extraordinara bogãţie a librãriilor şi bibliotecilor. Te copleşesc tehnicitatea, curãţenia şi eficienţa, reglajul parcã perfect al unei uriaşe maşinãrii sociale, cãreia nu-i poţi percepe decît caroseria automatizatã şi lãcuitã, glanţul impresionant, dar nu-i înţelegi funcţionarea, motivaţia, energia specificã. Ceea ce desigur te complexeazã şi te refuzã, drept care îţi descoperi instincte de primitiv strãmutat fãra veste într-o epocã viitoare. Acest prim, epidermic şoc de civilizaţie e cel mai uşor de trecut: te obişnuieşti repede cu comoditãţile vieţii moderne, utilizarea nonşalantă a serviciilor şi a facilitãţilor oferite abundent de o mare metropolã îţi intrã repede în stereotipiile de comportament, ajungi chiar sã nu mai vezi vitrinele şi luxul, căci ajung să ţi se pară normale, fireşti. Inveţi rapid sã manipulezi tehnologii sofisticate ca oricare occidental, ba chiar ţi se întîmplã sã nu mai sesizezi nici frumuseţea impresionantã, magnificã, a unei mari civilizaţii ajunse parcã dincolo de vîrful extrem al înfloririi sale, într-atît de bine şi de repede te poţi familiariza cu aparenţele ei strãlucitoare, între mecanismele serviabile ale cãreia doreşti în mod iluzoriu sã nu-ţi mai sesizezi diferenţa.

Intr-un al doilea moment este vorba despre un şoc cultural. Inarmat cu iluzii complezente despre tine şi lumea din care provii, ai impresia la început cã înţelegi perfect lumea în care intri. Cã nu poate fi ceva esenţialmente diferit de lumea ta româneascã, cu toate cã istoria, tradiţia, regimul politic recent au urmat traiectorii atît de neasemãnãtoare: în definitiv aparţinem aceleiaşi civilizaţii europene, moderne, îţi spui încrezãtor, şi împărtăşim inteligenţa aceleiaşi specii umane. In plus, ca român, cultura francezã, să zicem, îţi apare ca un bun cultural personal, l-ai asimilat prin educaţie, prin lecturi, din manierele mediului tãu. Parisul, desigur, îl cunoşti din cãrţi parcã mai bine decît Bucureştiul, pentru că a devenit de multă vreme un “obiect cultural” renumit.

Abia treptat începi sã realizezi cã pricepi mult mai puţin decît îţi închipuiai. Cultura francezã realã e desigur mult mai complexã decît epura schematicã oferitã de cãrţi. Cel puţin la fel de complexã ca o "culturã exoticã" studiatã de etnologi depeizaţi. Ca sã treci dincolo de faţadã, trebuie sã începi sã-i cunoşti obiceiurile, viaţa de zi cu zi, oamenii din carne şi umori şi idei şi sentimente, care o trãiesc şi o secretã. Trebuie sã-i respiri aerul, sã-i pãtrunzi regulile de joc social, trebuie sã-i înveţi ritualurile domestice, sã-i deguşti bucãtãria, sã te obişnuieşti cu clima locului, sã te deprinzi sã-i apreciezi vinurile, sã-i recunoşti tipologia umanã. Trebuie cu alte cuvinte sã intri în contact cu "ţara profundã", cu "strãinãtatea profundã", iar nu cea turisticã ori livrescã, trebuie sã ajungi în conflict de interese ori de situaţii zilnice cu exemplarele ei umane reale, ca sã te convingi cît de departe este cunoaşterea abstractã faţã de înţelegerea "pe viu" a oricãrei societãţi, ca să realizezi realmente cît de primarã este iluzia culturalã des întîlnitã a simplitãţii şi similitudinilor facile dintre sisteme culturale aparent înrudite.

Dupã primul moment euforic în care ai impresia cã descinzi într-o patrie culturalã înrudită, familiarã, urmeazã momente în care ai stupoarea năucitoare cã nu mai înţelegi chiar nimic, sau aproape nimic, cã totul e altfel şi mult mai complicat decît îţi imaginai înainte. Ajungi sã crezi cã n-ai sã reuşeşti niciodatã sã interiorizezi şi sã adopţi mãcar parţial setul de norme şi obişnuinţe ale locului, care sã te facã sã nu te simţi atît de altfel, diferit, un strãin. Abia într-un moment ulterior, îţi cuprinzi deplin "diferenţa", calitatea de "alien", de "venetic", într-un sens pe cît de surprinzãtor pe atît de tulburãtor, pe care nu-l puteai bãnui înainte.

Un impuls natural îţi dicteazã sã încerci sã te integrezi cît mai firesc, chiar dacã temporar, în noua lume în care trebuie sã funcţionezi eficace pentru o vreme. Abia atunci înţelegi cã pentru asta nu e suficientã calitatea de "om" şi de "european", cum credeai, ci cã e nevoie de timp şi de ucenicie uneori dureroasă ca sã-ţi adaptezi computerul mental şi comportamental la angrenajul complex la care vrei sã te adaptezi. Realizezi cu această ocazie cã de fapt eşti un mic mecanism uman, o “maşină” programată de cultura din care provii printr-un fişier de reguli de funcţionare care nu se mai potriveşte cu cel al unei alte culturi. Cã trebuie sã "uiţi" cumva vechia ta "formatare" şi sã faci efortul sã înveţi noi programe, dacã vrei sã te integrezi cît de cît, ori numai sã utilizezi cît de cît megacomputerul social în care se întîmplã sã vieţuieşti un rãstimp.

In al treilea rînd, trebuie sã suporţi cu bine şocul lingvistic, cu corolarul sãu, şocul diferenţei mentale. Franceza cu care vii de acasã e evident o limbã artificialã, învãţatã din cãrţi şi folositã doar pentru a citi cãrţi, pentru a vehicula informaţii abstracte, iar nu pentru a exprima şi a manevra o complexitate socialã şi existenţialã vie, realã. In plus, e o francezã gînditã în limba ta natalã, plinã de "falşi prieteni", de decalcuri lingvistice fanteziste, e o francezã în definitiv româneascã. Foarte repede pricepi cã aceastã francezã "de laborator" nu-ţi e de mare folos şi cã trebuie urgent s-o îmbogãţeşti şi s-o restructurezi dupã limba vie, vorbitã, de stradã Or, ca sã începi sã vorbeşti cu adevãrat o limbã, în felul ei natural, trebuie desigur sã începi sã gîndeşti realmente în structurile ei. Iar ca sã gîndeşti într-o altã limbã, trebuie sã renunţi mãcar temporar la structurile tale mentale anterioare, altfel spus, sã laşi deoparte gîndirea pe care limba ta maternã ţi-a inculcat-o de la naştere în mod inconştient. Abia atunci îţi dai seama cît de mult din propria ta vorbire este constituit din clişee curente şi automatisme verbale, ce uşurare e sã poţi apela rapid la formule preexistente, la expresii gata-fãcute, cît de mult limba natalã de toate zilele se exprimã prin tine mai degrabã automat, se vorbeşte prin tine aproape fãrã de tine.

Smulgerea necesarã din torpoarea organicã a limbii "de lapte" te obligã la o conştientizare uneori aproape pateticã a mecanismului lingvistic care te constituie într-o mãsurã pe care n-o bãnuiai. Durerea introduce însã o distanţã stranie faţã de propria ta gîndire, pe care ajungi sã o vezi asemenea unui "circuit integrat" de pe "dischetele" minţii tale, asemenea unei "reţele logice" detaşate de creierul tãu, reţea pe care o poţi comtempla cu tandreţe şi milã, ori cu sfîşiere şi cu teroare. Si oricum ar fi aceastã vorbire natalã, a renunţa temporar la confortul ei moştenit, a o pune între paranteze pentru o vreme, echivaleazã bulversant cu a renunţa într-o bunã mãsurã - realizezi cu negrăită stupoare - la tine.

Apare apoi şocul instrucţional. Educat dupã alte programe şi norme, trebuie sã te adaptezi din mers unui sistem universitar construit pe anumite premize culturale şi pe anumite presupoziţii educaţionale pe care nu le posezi organic pentru cã, evident, nu ai avut cum sã le asimilezi în formaţia ta de acasã. Iţi e greu la început de pildã sã înţelegi sistemul post-liceal şi universitar francez doar pentru cã nu seamãnã cu cel românesc, ci implicã mai multe trepte şi mai multe tipuri de opţiuni ce se exclud uneori reciproc, iar alteori se suprapun parţial şi se completează.

Dar, mai important decît aceastã simplã perplexitate, este faptul cã datoritã diferenţei de sistem educativ, începi sã bãnuieşti probabila şubrezenie, posibila aproximaţie a propriei tale alcãtuiri culturale. Venind dintr-o lume în care instituţiile au avut adesea o existenţã precarã, în care informaţia a fost mult timp lacunarã şi cenzuratã, contactul cu o tradiţie universitarã multisecularã şi liberã te poate pune pe gînduri, te poate eventual complexa. Reacţia cea mai probabilã, în afara refuzului, este "bulimia informaţionalã", dorinţa şi ambiţia de a asimila masiv, cu disperare, lecturi, cursuri, conferinţe, vernisaje, concerte, spectacole, de a umple rapid inevitabile carenţe şi goluri. Chiar dacã faci eventual faţã cu brio noilor exigenţe, rãmîne întotdeauna un "rest" ireductibil, un regret, o nesiguranţã faţã de ceea ce n-ai avut cum acumula în mod organic, deci mai mult sau mai puţin coerent şi complet.

Faptul de a fi avut totuşi parte acasã de o educaţie esenţialmente europeanã în ciuda vicisitudinilor de tot felul, nu te scuteşte niciodatã cu totul de acest ultim şoc. Intervine aici desigur conştiinţa apartenenţei la o culturã "provincialã" în raport cu o culturã "metropolitanã", luciditatea uneori complexantã a extracţiei dintr-un spaţiu cultural dezavantajat istoric şi politic vreme îndelungatã. Chiar dacã reuşeşti prin efort şi rezultate concrete sã ajungi la o conştiinţã suficient de consolidatã a propriei tale valori, handicapul diferenţei iniţiale de şansã se traduce adesea printr-o incapacitate de a-ţi evalua corect poziţia în raport cu "modelul superior", prin tentaţia auto-minimalizãrii, printr-un fel de ambivalenţã afectivã, uşor schizofrenicã, oscilînd între iubire şi urã, admiraţie şi detestare faţã de tine şi faţã de "Occident".

Pendularea aceasta obositoare se poate uneori reduce doar la una din componentele sale: fie idolatria fascinatã, fie refuzul obstinat al culturii occidentale. Idolatria te aruncã într-un fel de servitute culturalã ce te obligã sã te supui tuturor curentelor intelectuale la modã, dacã vrei sã capeţi din nou ascendent în proprii tãi ochi, sau dacã vrei sã ai succes (relativ) în lumea academică occidentalã. Refuzul te poate arunca într-un dispreţ gratuit şi în braţele unei alte idolatrii, regresive, sentimentale, nostalgice - cea a spaţiului tãu cultural de origine -, uneori la fel de constrîngãtoare.

In plus, intrã în joc în mod irepresibil conştiinţa diferenţei dintre apartenenţa la lumea "liberã" şi apartenenţa la lumea (pînã ieri) "ocupatã". Diferenţa aceasta se manifestã nu numai printr-un impuls oscilant de atracţie şi de resentiment faţã de o lume favorizatã, dublat uneori de prezumţia unui fel de superioritate moralã, întemeiatã pe suferinţã, a celui care vine din lumea dezavantajată de soartã: superioritate în baza cãreia te simţi uneori îndemnat în mod irezonabil sã pretinzi nu ştiu ce fel de "daune" ori mãcar “compensaţii” de o naturã greu precizabilă). Diferenţa aceastã se manifestã printr-un şoc mai subtil - sã-l numim provizoriu şocul dimensiunii politice a realităţii în care ai ajuns sã te mişti. Abia dupã oarecare vreme, dupã contactul prelungit cu discursul public din ziarele, radioul şi televiziunile locului; dupã ce începi sã înţelegi de pildã cum s-au creat şi cum funcţioneazã în paralel diferitele forme universitare franceze (unele de stînga, republicane, altele de dreapta, catolice); dupã ce te-ai familiarizat cu dedesubtul diverselor mode teoretice şi curente artistice care-au fãcut ravagii în decenii trecute pînã şi în ţara ta îndepãrtatã - ajungi sã realizezi cît de importantã este aceastã dimensiune politicã.

Ieşit dintr-un regim social în care totul era pãtruns şi controlat de administraţia terorizantã a unui singur partid, îţi dai seama cu surprindere cã ai fost educat şi modelat ca un individ extirpat de conştiinţă politicã, pe care în mod greşit ai echivalat-o cu pura supunere: constaţi cã eşti de fapt o fiinţã nu a-politicã, ci de-politizatã, “fãrã organ" pentru aceastã formã de responsabilitate şi de angajare în social. Fiinţã cel mult culturalã sau larg profesională, abia în Occident şi abia dupã o vreme realizezi substratul politic, altfel spus de putere, nu doar al mecanismelor economice şi educaţionale, ci al conceptelor, al instituţiilor, ba chiar al polemicilor culturale care animã şi modificã periodic societatea occidentalã. Inţelegi brusc cã şi din acest punct de vedere aveai o imagine deformatã, cenzuratã, extirpatã de un element definitoriu al culturii occidentale, pe care o percepeai de aceea de o manierã abstractã, formalã, adicã excesiv de "esteticã", de autonomã faţă de condiţionările ei sociale reale.

Realizezi în consecinţã cã şi cuvintele, noţiunile au adesea un înţeles diferit în Vest şi în Est, pur şi simplu pentru cã în Est ele fie că au ajuns din Vest vidate de istoria originii lor şi a încãrcãturilor socio-politice pe care le-au asumat de-a lungul vremii acolo, fie cã au cãpãtat înţelesuri specifice, determinate de istoria locului tău. In consecinţã, trebuie sã înveţi şi aceastã "limbã politicã" ce subîntinde invizibil şi totuşi pregnant toate formele de manifestare ale vieţii occidentale, dacã nu vrei sã comiţi un şir nesfîrşit de gafe uneori costisitoare. Iar cînd ai învãţat-o, nu poţi ocoli o mîhnitoare senzaţie de lipsã de comunicare şi de înstrăinare, atunci cînd, într-o societate ca cea francezã să zicem, încã puternic impregnatã de monopolul gîndirii stîngiste, experienţa existenţei tale într-o societate rãvãşitã de comunism e tratatã adesea cu suspiciune ori e minimalizatã cu lejeritate, iar presiunea ei psihicã remanentă nu te ajutã deloc sã te integrezi, ci dimpotrivã te izoleazã încã o datã.

Cînd, pe deasupra, mai descoperi cã dramele tale de intelectual venit din Europa de est se aseamãnã într-un mod izbitor cu dificultãţile intelectualilor marocani sau palestinieni, ale celor aparţinînd "lumii a treia" de pretutindeni, perplexitatea ta poate cunoaşte o nouã şi asprã agravare. Cãci bãnuieşti într-un mod fie şi confuz cã e vorba de mai mult decît o normalã (pînã la un punct) diferenţă de nivel tehnologic şi de traditie culturalã, de limbã şi de regim politic din interiorul civilizaţiei europene. Sesizezi cã s-ar putea sã fie vorba de ceva şi mai vast, un complex spiritual care s-ar putea denumi schematic adaptarea şi neadaptarea la modernitate - alcătuit dintr-un amestec inextricabil şi exploziv de acceptare raţionalã a acesteia combinatã cu posibilul ei refuz subconştient, din asumarea laturilor pozitive ale civilizaţiei moderne imbricatã iraţional cu refuzul unora dintre consecinţele sale negative, nefaste.

Trebuie atunci sã mai suporţi un cutremur, şocul cosmopolit provocat de un alt aspect modern al luxuriantei, pestriţei lumi occidentale. Aceasta nu e numai hiper-sofisticatã, mai e şi multinaţionalã. Venit dintr-un spaţiu etnic aparent nivelat şi omogen, nu e suficient că trebuie sã recuperezi rapid una sau douã vîrste industriale: în uriaşa cãldare de naţionalitãţi pe care o reprezintã orice metropolã vesticã, mai trebuie sã înduri şi contactul cu nenumãrate persoane de diferite limbi şi cutume, egal de îndreptãţite la existenţã ca tine, ale cãror drame de supravieţuire şi adaptare aruncş şi ele umbre, vibraţii, ecouri multiplicate asupra persoanei tale obişnuite pînã ieri cu convieţuirea neproblematicã în sînul unei mulţimi omogene etnic. Mai trebuie sã-ţi realizezi micimea şi insignifianţa ta de "român" într-o lume cu zeci de naţionalitãţi laolaltă, o lume internaţionalizatã în care "cetãţenia etnicã" nu-ţi mai asigurã nici un sprijin automat, nici o protectoare identitate. Problemele tale, dilemele tale - a fi "exotic" într-o lume cu care doreşti intens sã te identifici, a cunoaşte pe pielea proprie discriminarea şi xenofobia latente ale locului de temporarã adopţie, sau, şi mai jenant, a trãi pulsiuni naţionaliste, a-ţi observa nebãnuite instincte colectiviste într-o societate individualistã, atomizatã, a descoperi în tine sechele religioase şi aspiraţii metafizice persistente într-o lume aparent radical secularizatã – toate aceste probleme ale tale seamãnã pînã la greaţă cu cele ale unor masse de oameni cu care nu te poţi înţelege, deşi sunt identici cu tine, probleme ale unor milioane de necunoscuţi.

Trebuie atunci sã înduri şocul massei, sã rezişti la presiunea teribilã pe care enormul ocean de inşi adunaţi laolaltã o exercitã asupra insului care eşti, revelîndu-ţi cu violenţã singurãtatea şi anonimatul, condiţia de element oarecare, eventual de prisos, între miriade de elemente asemenea, între care te poţi pierde, te poţi dizolva cu o uşurinţã înfricoşãtoare.

Ambiţia, efortul intens, bucuria de a avea acces la surse de informaţie nesperate, ba chiar satisfacţia unor mici izbînzi personale ori conştiinţa familiarizãrii progresive cu o mare culturã, nu anuleazã defel dificultatea asimilãrii celor cîteva şocuri enumerate mai sus, care pe deasupra se mai şi întîmplã simultan şi întrepãtruns, exasperîndu-se reciproc. Însumarea acestor şocuri multiple s-ar putea defini finalmente ca o aproape radicalã restructurare a vechii tale persoane, a vechii tale individualitãţi, cea cu care vii de acasã. Supuse unor intense presiuni rezultate din nevoia de adaptare, elementele constitutive ale fãpturii tale - gîndirea şi limba, obiceiuri şi scãri de valori, certitudini şi prejudecãţi - se fisureazã şi se surpã jalnic ori spectaculos. În molozul lãuntric rezultat din aceastã neaşteptatã destructurare, asişti în tine însuţi la o boalã specificã a exilului, la ceea ce se numeşte tehnic "spectacolul terifiant al surpãrii identitãţii".

Nu are importanţã cã te afli acolo doar pentru o perioadã limitatã de timp, nici cã trãieşti cu gîndul consolator cã te poţi întoarce oricînd acasã, spre deosebire de emigranţii sau refugiaţii definitivi, de dinainte de 1989 sau mai recenţi. Asemeni oricãrui exilat, treci prin cîteva faze tipice ale maladiei adaptãrii: dezorientare şi haos, vertijul lipsei unor repere solide, afazie şi anxietate, depresie rea şi întunecatã, pînã aproape de destrãmare şi autism. Asişti de fapt neputincios la dãrîmarea a ceea ce în psihologie se defineşte drept suma de elemente constituente ale "vechii tale socializãri".

Altfel spus, trãieşti o realã şi uneori extrem de profundã "dramã a propriei individualităţi". Tot ceea ce credeai înainte că-ţi aparţinea în mod sigur - convingeri şi habitudini, idei şi reacţii specifice - îşi arată brusc mecanicitatea şi caracterul împrumutat, căpătat. Realizezi cã "ego-ul" tãu aparent bine delimitat şi sigur de sine, aşa cum ţi-l închipuiai în mod fals înainte, e o sumã oarecare de prezumţii şi de convenţii, o construcţie de serie, şubredã, a unei anumite limbi şi a unei anumite culturi, egoul tău e punctul infim de intersecţie a unor impersonale ierarhii sociale şi profesionale - o "persona" care odatã strãmutatã, replantatã într-un sol strãin, îşi aratã consistenţa friabilã, de marionetă, de butaforie, de mascã. Ca sã faci faţã noilor circumstanţe, trebuie sã uiţi, sã laşi deoparte în bunã mãsurã vechea ta citadelã identitarã, falsa ta "personalitate" cunoscută. Ca sã poţi învãţa regulile noului loc, trebuie sã accepţi sã înduri aceastã destrãmare inconturnabilã a persoanei tale anterioare, care-şi relevă propria, incredibila, insuportabila nulitate.

În noua lume în care vrei sã exişti chiar şi numai pentru o vreme, nu mai eşti nimeni, nu eşti nimic, numele tãu, rolul ori locul tãu de dinainte nu mai conteazã. Pînã sã înveţi setul de reguli al noului loc, strãbaţi o perioadã incertă, pustie, un deşert lăuntric sumbru, întunecat, un fel de "interval dureros şi teribil", situat între fantoma vechiului tãu edificiu lãuntric şi silueta necunoscutã a unei probabile noi identitãţi. De-a lungul acestui mai scurt sau mai lung interval, suporţi un fel de "moarte interioarã", de anihilare temporarã a micului şi orgoliosului tãu "eu" redus la o anonimă subzistenţă, din care nu eşti deloc sigur cã vei reuşi sã ieşi la capãt cu bine. Realizezi cumva tragic că, înlăturînd seturile de dresaje anterioare, ca pe nişte "fişiere" şterse din memoria computerului sofisticat care eşti, nu rămîi finalmente decît o fiinţă nedeterminată, eşti esenţialmente numai fiinţă. Şi încă puţină.

Finalmente, reuşeşti să ieşi din încercarea aceasta într-un fel greu de elucidat - asemãnãtor vindecãrii organice a unei maladii incurabile, ori coborîrii neaşteptate a graţiei salvatoare a unei aripi de înger -, reusesti sã ajungi pe "celãlalt mal". Oricum, din aceastã dizolvare şi reînchegare, eul tãu iese irevocabil modificat, transformat: de cele mai multe ori drastic diminuat, redus la adevãrata lui mãsurã, insignifiantă, minorã; uneori grav învins pînã aproape de anihilare; alteori straniu, misterios, magnific consolidat.

Oricum, nu mai eşti cu totul cel dinainte: nu doar cã ai învãţat cu suferinţã regulile noului joc social, ai deprins cumva "limba locului"; mai grav şi mai important e cã nu mai poţi hrãni vechile iluzii legate de consistenţa eficace a ideilor de eu, persoanã, cetãţenie, naţionalitate, identitate socialã în genere. Abia trecut printr-o asemenea "probã lãuntricã" a punerii în parantezã a vechilor tale determinaţii exterioare, înţelegi cã apartenenţa organicã, "datã", la o limbã sau la o culturã anume e finalmente un cras conformism, o pură convenţie, o întîmplare legatã de naştere. Un fel de carcasã, de care - chiar dacã nu reuşeşti sã te desprinzi întru totul - poţi acum sã te detaşezi, sã o priveşti cu un anumit scepticism, cu oarecare distanţã, ca pe ceva diferit de fiinţa ta profundã, de sinele tãu adînc, fãră nume. Eşti într-un anume sens emancipat de legãturi şi apartenenţe pînã ieri aparent inebranlabile, eşti în sfîrşit "eliberat de iluzie", de un anumit tip de iluzie care te constituie dinafarã, doar de dinafară.

Din aceste motive - şi din altele mai greu de rostit, poate încă mai enigmatice - experienţa chiar şi temporarã a exilului poate constitui echivalentul unui fel de moderne, laice "probe iniţiatice". Parcurgi o destrãmare şi o reclãdire lãuntricã, o moarte a eului tãu social vechi şi o înviere, un fel de "a doua naştere" mai lucidã a existenţei tale în lume. Dar spre deosebire de iniţierile tradiţionale, îndeplinite în forme ritualizate şi controlate social, cea contemporanã provocatã de dezrădăcinare şi strãmutare, de schimbarea limbii şi culturii iniţiale, are un caracter “democratic” şi anarhic, se petrece adesea în mod neaşteptat, haotic şi fãrã maeştri: e de aceea mai degrabã o "auto-iniţiere" strict privată, adesea sãlbatecã.

Cum asemenea "probã" nu e tocmai uşoarã şi e aproape inevitabilã pentru toţi cei care trãiesc mãcar un rãstimp în strãinãtate, pare cã existã în mare trei tipuri de reacţie la parcurgerea ei. Prima reacţie este pur şi simplu refuzul total, obstinat, al noii lumi care te supune prin simpla ei existenţă unei asemenea experienţe, greu suportabile, a pierderii vechii tale identitãţi.Cei care trãiesc mai ales aspectul ei umilitor, terorizant, complexant, se întorc acasã cu o şi mai mare dorinţã de a se retranşa în "specificitate", în spatele zidurilor protectoare dar izolante ale culturii lor naţionale. Şocul ciocnirii cu o cultură mare sau diferitã poate fi atît de bulversant încît în loc sã devinã fertil, creator, el devine steril, inhibant, duce iarãşi la "ignoranţã provincialã". Dintre aceşti "autohtonişti" încãpãţînaţi se aleg viitorii politicieni naţionalişti ori fanatici religioşi, lideri "charismatici" ai cauzelor nostalgice, utopice ori pur şi simplu reacţionare.

Cei care îndurã pînã la capãt o anihilare aproape completã a vechii lor identitãţi şi, datoritã unor aspiraţii ori constrîngeri diverse (familiale, profesionale), reuşesc o adaptare mai mult sau mai puţin mimeticã la modelul noii societãţi, aleg desigur sã rãmînã în lumea care i-a costat un preţ sufletesc prea ridicat pentru a mai putea fi pãrãsitã cu uşurinţã (cãci aceasta i-ar costa o a treia "socializare"). Pentru mulţi dintre ei exilul definitiv poate fi şi o soluţie "finalã" pentru vindecarea de vechi conflicte interioare, sau chiar un fel de victorie asupra ratãrii lor "de acasã". Ei alcãtuiesc categoria din ce în ce mai numeroasã astãzi a emigranţilor, exemplare "de probă" ale unei umanitãţi cosmopolite, pe cale de planetarã omogenizare.

Mai existã în fine cei care acceptã sã treacã prin aceastã încercare dificilã şi o suportã pînã la capãt, dar aleg în final ca dupã faza "uitãrii" sã-şi reaminteascã vechea identitate pentru a se regãsi, chiar schimbaţi, şi a se reîntregi, chiar dacã altfel. Dupã un sejur mai scurt sau mai lung, ei se întorc de obicei acasã fie pentru cã nu reuşesc ori nu doresc sã se adapteze perfect lumii noi; fie pentru cã ajung sã perceapã cu alţi ochi,"transformaţi", vechea lor lume, vechea culturã, vechea identitate: lucid dar fãrã minimalizare, sceptic, poate melancolic, dar cu multă înţelegere şi tandru. În ambele motivaţii este finalmente vorba despre aceeaşi "lipsã de iluzionare", care-i face sã priveascã cu o conştiinţã relativizantã şi dezlimitatã atît lumea nouã cît şi lumea veche, atît o culturã "majorã" cît şi o culturã marginalã, "provincialã". Ei nu vor sã mai fie sclavii "netreziţi" ai nici unui sistem politic, ai nici unei singure culturi, fie ea şi magnifică. Pentru cã aceşti "eliberaţi culturali" ajung de fapt sã refuze orice (colectivã) identitate pentru una profund individualizatã, strict personalã. Dezrãdãcinaţi în făptura lor interioară profundă, ei îşi poartã rãdãcinile în ei înşişi.

 Întorşi acasã, reprezentanţii acestei a treia tipologii nu vor mai fi identici cu cei care n-au plecat niciodatã, ori chiar cu ei înşişi de dinainte de înstrãinare, de "desţãrare". Mai detaşaţi şi mai sceptici, poate chiar mai modeşti şi mai resemnaţi, ei nu se vor mai putea identifica inconştient ori necritic cu tot felul de mari "cauze" locale. Dar, mai permisivi şi mai pluralişti în vederi, ei nu vor mai putea refuza "organic" şi nereflexiv restul mare şi atît de divers al culturilor lumii - chiar dacã vor înţelege poate mai adînc bogãţia culturalã a locului lor de origine, în ce are aceasta mai specific şi mai universal.

 Decuplaţi de magneticul, înlãnţuitorul "instinct (tiranic) al locului", ei nu vor mai fi totalmente acasã niciunde. Aceşti intelectuali se vor simţi în consecinţã bine şi la ei acasã şi în altã parte a lumii - ori dimpotrivã nu se vor mai simţi cu adevãrat acasă nici în locul naşterii lor, nici aiurea, niciunde. Ei vor fi probabil membri ai clasei "navetiştilor culturali", care vor alege sã profeseze şi în patria lor de extracţie şi în alte patrii de electivã adopţie. Ei se vor defini probabil ca un fel de "cetãţeni internaţionali" ai unei viitoare "culturi planetare", chiar dacã vor alege în cele din urmã sã rãmînã acasã. Pentru cã pentru ei, dupã "experienţa iniţiaticã" a exilului, lumea exterioară e pretutindeni aceeaşi. Asemenea intelectuali vor încerca probabil sã refuze sclavia unei unice limbi, a unei unice culturi, pentru a tenta şi a practica ceva mult mai preţios, mai dificil şi mai rar, libertatea spirituală.

De aceea, cine n-a avut vreodată şansa unui maestru spiritual ori mãcar cultural, care sã-l ajute sã scape de falşi "idoli" ai tribului şi sã-şi construiascã armonios şi liber edificiul interior, ar trebui sã-şi ofere cu orice preţ un sejur mai scurt sau mai lung în interiorul unei alte culturi. Dar de fapt, fiecare om şi toţi oamenii ar trebui sã poatã sã treacã prin experienţa aceasta - sã trãiascã mãcar o vreme, cum îndeamnã unele învãţãturi tibetane, departe de familia lui, de satul lui, de oraşul lui, de patria lui - dacã ar dori sã scape de limitãri personale şi de fanatisme locale. Dacã ar fi ca aceastã lume modernã - dezlimitatã dar lipsitã de coerenţã, multiculturalã dar încã fãrã experienţa interioarã a asimilãrii organice a propriei ei bogãţii -, dacă ar fi ca aceastã fabuloasã lume planetarizatã în curs de formare sã-şi conştientizeze şansele şi pericolele, şi sã-şi supravieţuiascã.

Aceşti "apatrizi planetari" vor putea spune asemeni lui Mircea Eliade:  "Nu mai sunt român pentru cã sunt înainte de toate om şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern".

 eseu de Magda Cârneci