Nu există reguli speciale pentru bufoni?

                                                                       de Florin Şlapac

Am văzut prea mulţi artişti căzînd în manej, asemenea unor saltimbanci sfîrşiţi, plictisiţi de plictiseala pe care o răspîndesc în jur, fluieraţi sau tîrîţi afară din conul de lumină al rampei de către îngrijitorii circului, mi se tînguie bătrînul saxofonist, scărpinîndu-şi trist perciunii ca nişte şobolani. De ani de zile vrea să-şi părăsească instrumentul care i-a adus atîtea bucurii de fapt, şi să-şi încerce norocul pe post de gurist, ca să iasă mai în faţă, să-şi exprime amărăciunea într-un mod mai accesibil. Ştiu că nu are voce şi tot încerc să-l conving să renunţe, degeaba îi spun că e un stilist tenace şi desăvîrşit, că saxofonul ar putea într-o bună zi să-l tîrască după el, sus, pe treptele gloriei. Dar el nu şi nu. Vrea neapărat să dea din gură. Are o întreagă teorie despre asta. În procesul emisiunii sunetului, afirmă el hotărît, e necesară o dominare cît mai perfectă a corpului, total lipsită de crispări. Ca să ajungă la senzaţia de eliberare, un solist trebuie să-şi controleze deschiderea şi închiderea laringelui, să evite întreruperea sunetului prin închiderea gurii, urmărind mobilizarea lui prin ocluzia glotei. Să controleze cantitatea de aer care se emite. Să încerce obţinerea deschiderii glotei pe cît posibil în momentul aspiraţiei pentru a acumula cît mai mult aer de rezervă. Mie, unuia, caut eu să-l consolez, saxofonul mi se pare un instrument deosebit de complex, care la rîndul lui cere un meşteşug tot atît de complicat. Dar el, nu, o ţine pe-a lui. Rolul de a fi principalul element de transformare, în procesul de emisiune, în ce priveşte calitatea sunetului, îi revine fără îndoială gurii. Ca să nu mai vorbim de faptul că limba trebuie proiectată cînd înainte, cînd înapoi, cu vîrful sprijinit de incisivii inferiori. Necazul e că incisivii inferiori lui îi lipsesc, dar dacă îşi ţine gura închisă, pare un bătrîn de-a dreptul combustibil, gata să ia foc în momentele cheie ale unei improvizaţii pline de temperament. Afişează un surîs acru, în permanenţă, pentru că nu ştie niciodată dacă interlocutorul are sau nu intenţii ironice. Îl poartă cu el peste tot, şi pe stradă, şi acasă, şi pe scenă, şi-n culise. Surîsul ăsta, asezonat cu perciunii, îi dă o alură de profesor blajin. Poate că o carieră universitară, demnă şi calmă, i s-ar fi potrivit mai bine. Acum ar sta printre studenţi ori printre bucoavne, în loc să stea aici, în barul afumat din Casino de la Forêt, etalîndu-şi fără rost ezitările. Îl suport tot mai greu, nu ştiu de ce. Poate şi din cauză că, la rîndul meu, am chef să plîng pe umărul cuiva. Am şi eu nemulţumirile mele. Nemaivorbind de faptul că cel de-al doilea păhărel pe care-l beau nu-mi prieşte deloc. Cu cîteva vorbe bine plasate, încerc să-l determin să revină la dimensiunile lui limitate şi perene, de saxofonist în vîrstă. Zumzetul clienţilor în seara asta mă deranjează. Îi expun teoria mea cu privire la influenţa negativă a şpriţ-pauzelor asupra randamentului artistic al unui muzician de excepţie, înainte de a mă refugia la toaletă.

O picătură de apă rece ca gheaţa se rostogoleşte din tavan şi îmi cade drept în creştet, cu un zgomot înfundat. Calota dureroasă care mi s-a tot lăţit pe cap se lăţeşte şi mai mult. Are dreptate Juliette. Trăim într-o plictiseală eternă, ne străduim în fiecare zi să ne facem că nu-i aşa. Împrejur ne pîndeşte un peisaj identic, de secole. Trecem prin el fără să-l atingem, fără să aducem nimic nou. Ne iţim dintr-o brumă tremurătoare şi singurele evenimente cu adevărat semnificative de care avem parte sînt crizele de melancolie. Ceva îmi pulsează în ceafă. Poate vreun semn că pianul mă cheamă. Şi asta îmi dă un sentiment de însingurare totală. Ceea ce, dacă stau să mă gîndesc, ar putea fi chiar preţul temerităţii de a trece prin viaţă apăsînd pe nişte clape. Cineva deschide o uşă şi odată cu aerul îmbîcsit am prilejul să aud şi cîteva acorduri de saudadă braziliană. În loc să mă ungă la inimă ori să mă facă să plec cu gîndul către Amazon, mă proiectează pe drumul spre casă, care mă aşteaptă răbdător. Îmi dau în sfîrşit seama de ridicolul situaţiei în care mă aflu. Îmi ajustez poziţia incomodă şi rămîn ţeapăn, cu ochii la o altă picătură în curs de formare, care ameninţă să-mi crape capul: lacrima străvezie a neîncrederii în viaţă.

Sînt sătul de veşti proaste. Pînă şi pianul meu are de la o vreme o scînteiere demonică. E animat de un orgoliu morbid. Degeaba îl zgîlţîi în fiecare seară sau încerc să-l îmblînzesc, gîdilîndu-i coastele gălbejite. Jocul dezinvolt s-a sfîrşit pentru totdeauna şi plictiseala îmi rînjeşte în faţă. Tot ceea ce vreau să exprim suferă de obezitate spirituală. Cîndva era de ajuns ca el să-mi murmure rugător numele, pentru ca toate ecourile să-l repete amplificat de o sută de ori. Ar trebui să renunţ şi să mă retrag. Ar fi mai bine poate să moţăi între paginile unei cărţi scrise de un om cu adevărat dăruit. Ori poate să încremenesc pur şi simplu, în cadrul unei ferestre, ca un invalid ce sînt.

 Noaptea scade. Abia aştept să scadă şi mai mult. Şi să-mi las pianul în părăsire, aşa cum merită, să respire prin plămînii putrezi atmosfera îmbîcsită care pluteşte în urma clienţilor după ora închiderii. Aici există un obicei. Nu se aeriseşte şi nu se mătură decît dimineaţa. Poate că şi ăsta e motivul pentru care niciodată nu mă duc direct acasă după ce-mi termin programul, ci bîntui pe străzile limpezite ca un cotoi bătrîn, în căutarea pisicii ideale. În perioada asta, felina cu pricina se numeşte Juliette. Şi din cauza ei îmi sfîrşesc rătăcirile, de cîteva luni încoace, pe rue Madame şi nicăieri altundeva. Am în faţa ochilor, pe drum, cu mult înainte de a ajunge acolo, strălucirea d’une incroyable candeur a privirii ei. Trebuie neapărat să-i mîngîi din nou merele obrajilor înainte de a muşca din ele. Ce să fac? Astea sînt exigenţele artei. Ca să te menţii în formă, e nevoie şi de aşa ceva. Deşi regret adesea faptul că sînt nevoit să mă dedau unor excese suculente. Singurul medicament pentru boala mea este cura de lubricitate. Cînd grajdurile simţurilor mi se deschid, îmi mîn cireada dezgustătoare a păcatelor în abatorul de pe rue Madame, unde măcelăresele amorului îmi dau toate tristeţile gata, dintr-o singură lovitură. Cel mai mult îmi place la Juliette faptul că nu are nici pretenţia, nici posibilitatea de a face ceva în viaţă. E modul cel mai economic şi mai lipsit de primejdii de a îmbătrîni. Dacă o dojenesc, îşi schimbă atitudinea cu o viteză ameţitoare şi mă fixează cu orbite goale, de statuie. Mă simt atît de mic şi de prost, încît îmi vine să ridic ancora. Are, totuşi, des coins de bon enfant. Căci, la nevoie, îmi rabdă tăcerile mai mult sau mai puţin enigmatice, cu un stoicism demn de o cauză mai bună. După ce ne terminăm momentele de paralizie în cămăruţa ei care miroase a liliac fanat, coborîm la bar, să ne înmuiem gurile uscate cu alcoolul cel mai otrăvitor cu putinţă. Pe ringul grizonat, ca în fiecare noapte, Clara şi Lara se unduiesc într-un dans, pe care îl bănuiesc balcanic, însoţit de mîngîieri furişe. Poartă fustanele zdrenţuite, de false gitane, şi sînt strînse în talie cu eşarfe în culori care se mărită bine. De obicei plec de pe rue Madame de frica zorilor în stare să-mi sucească gîtul. În ultima vreme, însă, n-am mai ţinut cont de nimic. Cu o mînă pe genunchiul Juliettei, agăţat de imaginea Clarei care, spre dimineaţă, îndrăzneşte mai mult împreună cu Lara, hoinăresc cu gîndul prin muzee pustii, păzite de supraveghetoare mohorîte care, ca să le mai treacă timpul, împletesc cîte un fular. Adevărul e că îi invidiez pe bieţii pictori. Aşa ar trebui să facă orice artist care se respectă, să-şi imprime acreala pe ceva şi apoi să se facă nevăzut. Iau tablourile la rînd, cu o minuţiozitate aproape sadică. Văd un peisaj cu cheia de gît, rigid ca o piatră. Personaje ambigue, proiectate în aer ca nişte vrejuri, o fanfaronadă de figuri, o suită de falduri, exuberanţă, tumult aparent lipsit de măsură, imagini desfigurate prin abstractizare. Juliette ţine neapărat să îmi spună ceva, întrerupîndu-mi reveria. Din păcate, în gura fiecăruia se află o limbă. Ce n-aş da să fiu acum prăbuşit pe pian, să mă simt ca un om care încearcă în vis să ignore absurditatea poziţiei sale, asigurîndu-se că visează. Mă mişc cu încetinitorul, reacţiile îmi sînt întîrziate sau inexistente, viaţa este o elegie, un madrigal cîntat de un cor undeva departe. Prezenţa vioaie a Juliettei, fiinţă împurpurată de plenitudinea vieţii, mă insultă pur şi simplu. Simt că trebuie să-mi iau tălpăşiţa. Nu există reguli speciale pentru Bufoni? Nu, răspunde Moartea.

(fragment din romanul Fără pereche, ed.Univers 2001)