Teamă rece

 

                   de Dorin Mureşan

 

Cunoaştere

Astăzi, privindu-mă în oglindă, am găsit doar cenuşă, o cenuşă stinsă sub care chipul ei se aşternea ca o pătură roasă de carii. Am încercat să-i disting faţa, conturul feţei, ochii mari şi buzele groase. Dar se amestecau delirant cu porii negrii lipiţi pe sticlă. Eram imobil, fixat în gânduri reci care mă privau de mine. Îmi simţeam bătăile inimii frângându-se în contact cu aerul dur, răcoros. Pe argintul oglinzii găseam doar negreaţă. Şi bifam în gând fiecare apariţie neaşteptată a luminilor reflecatate de ochii ei mari şi-n acelaşi timp minusculi. Da. Îi găseam acolo, claustrofobi în spaţiul sufocant al rotocoalelor negre care îi îngrămădea. Erau două zerouri ce se închideau imperceptibil, căutându-şi miezul ascuns în punctele din centrul irişilor. Ce să le fi spus? Că se închid? Luceau difuz pe apele blânde ale oglinzii şi parcă nimicul îi ascundea şi mai tare, ca o haină nostalgică. Căci îi găsisem în nimicul de la picioare, în călcarea mea mută de pe caldarâmul străzii X. Când trecusem pe-acolo îmi apăruseră în faţă, la fel de negri şi de absconşi, ca o boare hidoasă ce-mi străpungea nările, înfierbântându-le. Să fii fost un tubercul al întâmplării? Zeama unei griji ascunse în spatele feţei încruntate care începuse să-mi vorbească şi care îmi spunea ceva despre cine sunt? Hm. Dar oare cine sunt dacă nu cel din oglindă, cel pe care-l privesc acum şi care îşi ascunde ochii în cenuşa stinsă? Sau ceea ce văd acolo e doar chipul ei care încearcă să-mi dea o nouă formă, una macabră, punându-mă faţă în faţă cu necunoscutul? Da. Sunt şi eu şi ea, la un loc, ca-ntr-un un experiment mistic. Detaliile încă le percep cu o grijă adâncă... ea privindu-mă, eu săltând înainte ca pentru a-mi transforma paşii într-o rupere de nori. Şi masa galbenă pe care îmi întindeam mâinile căutând  îmbrăţişarea  nicăieriului. Căci nu găseam acolo nimic, sau poate găseam prea mult. Prea mult din mine. Nu, nu. Să o iau de la capăt. Ieşisem pentru a culege un nu-ştiu-ce din aer. Aveam o cădere lină, trâmbiţată doar de paginile pe care le găseam încă în minte. Dar erau albe... Apariţia ei neaşteptată le-a înegrit, lăsându-le să piară undeva în spatele amurgului... nu-i vedeam ochii... erau doar roţi de cenuşă stinsă, ca o ardere de tot a suferinţei, ca un sacrificiu suprem adus ei... doar cearcănele adânci care îmi vorbeau mai mult decât vocea ei simandicoasă, plină de setea dorinţei. Nu i-am răspuns la întrebare... sau poate am făcut-o... poate atunci m-am pierdut lăsând-o să găsească în mine aliatul de care avea nevoie. Dar ochii i-am găsit abia mai târziu, pe masa galbenă, lângă halba de bere. Am încercat să-i disec, să văd ce se-ascunde în sfera lor cristalină... însă n-am găsit decât liţe arse care piereau sub apăsarea moale a degetelor mele. Şi ce să-i fi spus? Că nu mai e? Nu, nu. I-am spus ceva... i-am povestit o chestie ciudată pe care a găsit-o nostimă. Şi a zâmbit aruncându-se peste mine, luându-mă în palma ei fierbinte şi sărutându-mă ca pe o arătare scornită din basme. Mă înmuiasem de tot. Păream doar o cârpă cu care nu poţi să ştergi decât praful de pe oglindă, praful gros care îţi ascunde faţa. Devenisem un atuu, al ei, şi asta începea să mă îngrijoreze. Nu puteam să fiu dintr-o dată ce n-am fost atâta timp, ca şi cum o piatră m-ar fi spart în bucăţi mici, infime, din care nu mai înţelegeam nimic. Dar asta a fost. Asta s-a întâmplat. Fuzionasem cu fiinţa ei, cu suferinţa, cuvintele, mângâierile şi sărutul ei. Mă pierdusem definitiv în aria de note pe care le scotea printr-o trâmbiţă ascunsă în dosul zâmbetului, devenisem fad, ca un cântec de leagăn desfigurat. Nu mai fiinţam. Şi abia acum văd totul în oglinda asta în care mă tot privesc fără rost. Văd totul, ca şi cum cel ce e dincolo, ascuns în negreaţă, e de fapt aici, în timp ce eu sunt dincolo, pierdut în cloceala neagră a unui trecut rece şi totuşi încă nestins.

 

 

Autocunoaştere

  În oglindă am reuşit să mă cunosc, sa aflu cine sunt eu şi dacă acest eu sunt chiar eu. Am insitat de multe ori să port o discuţie serioasă cu mine, dar de fiecare dată m-am găsit afundat până la gât în lâncezeală. Şi am tras de mine... dar n-am vrut să ies de acolo. Nu o dată m-am înfuriat din cauza neputinţei de a scoate un cuvânt, unul singur, de la mine. Dar privirile îmi erau rătăcite pe glezna ei. Nu puteam să suflu din cauza aromei brutale ce emana din pielea fină de pe glezna ei. M-am forţat să nu mai găsesc în asta un deliciu. Încercam să-mi imaginez părul tare care ar fi putut îngropa albeaţa pielii. Însă entelehia nu s-a actualizat. Căci potenţa s-a pierdut undeva în plăcere. Hm. În plăcerea de a nu mă mai vedea pe mine. Cine sunt eu? Cine sunt eu? Am repetat întrebarea la nesfârşit crezând că răspunsul îl voi găsi în ecoul ei. Dar din spaţiul interogaţiei mele, nu a venit nimic. Doar un soi de umbră a agoniei pe care n-am reuşit să o percep până la capăt. Nu pot să mă văd pe mine în oglindă chiar dacă aş fi de cealaltă parte. Fiindcă figura mea se dilată uşor, cu fiecare semn de întrebare, preschimbându-se într-o masă lichidă care se scurge pe jos. Şi în oglindă, nu pot vedea ce e pe jos. Nu pot vedea ce e sub mine. Credeam că ea pusese la cale cu seninătatea ei dezinvoltă tot ceea ce ni se întâmplase. Ridicolul în care mă situam prin gesturile mele crude, de misogin spălat de ură. Sărutul pe care i-l aruncasem aproape inconştient, fără să ştiu ce fac, în praful ce şiroia lent printre cotoare de cărţi necitite. Da... asta m-ar fi putut calma, rodul mâinilor galbene de importanţă, aprinse incisiv sub imboldul de a găsi cuvintele şi de a le aşterne pe albul feţei lumii. Dar nu... apropierea ei devenea mai importantă. O găseam acolo printre rafturile bibliotecii, privind dincolo de cărţi, către un mine neştiut. Şi valorile începeau să sufere, căci nu mai puteam afla în acel mine nimic în afară de urmele palide ale unor lumini demult stinse. Ne-am retras buimăciţi între canapelele luxuriante ale unui local izolat într-un colţ de bloc. Am încercat să privesc din nou în mine. Dar nu mă mai găseam nici măcar îngropat în lâncezeală. Fusesem înghiţit de glodul acela unsuros în care zbaterile erau letale. Poate că asta s-a şi întâmplat... neputinţa de a nu mai fi eu a condus la dispariţia mea. Şi abia atunci am realizat că numai privind-o reuşesc să mă văd pe mine. Ah, ce mai imagine! Ca şi cum ai fi stat la aceeaşi masă cu o persoană a cărei figură îţi aparţine. Asta să fie auto-cunoaşterea despre care vorbesc toţi? De ce nu?  

 

 

Supracunoaştere

Mă privesc în oglindă şi îmi dau seama că ceea ce văd nu sunt eu... dar nu e nici ea. Pentru că eu m-am căutat în jos, m-am simţit aruncat la picioarele mele, ca un avorton nesupus ieşit subit din cavoul cald al facerii. Nu e nici ea. Pentru că ea s-a refugiat în spatele unor fantezii prohibite. Sex is not love. Revăd inscripţia de pe zidul cu tencuiala ruptă şi simt cum boala cărnii mă recuprinde, îmi atacă maţele, îmbrăcându-le într-un soi de suprasaturare. Acolo am regăsit-o, sub sensul acelui grafitti stângaci, plin de sine. De ce să nu recunosc. Atingerea ei m-a desfigurat, fiindcă ea a scos rătăcirea din mine şi i-a dat drumul în cel mai apropiat tomberon pe care l-am întâlnit în cale. M-am lăsat şi eu azvârlit odată cu rătăcirea dar am continuat să exist lângă ea.  Ce să înţeleg din toate astea? Că nu mai existam!? Sau că, dimpotrivă, mă umplusem de mine până la refuz? Mă găsisem... sau poate trecusem dincolo de graniţa asta. Hm. Sentimentul pe care îl trăiam alături de ea nu poate fi înţeles de nimeni, aşa cum nici eu nu-l înţeleg şi nu-l înţelegeam. Parcă des-fiinţarea alterna într-un joc grosolan cu fiinţarea...  şi invers. Sau poate că nu era deloc aşa ceva. Rămânea clară doar senzaţia de lucid, de cunoscut, de total. Simţeam cum fiecare por al pielii zbiară de bucuria cunoaşterii. Apoi totul se dezavua într-o secundă de frivolitate. Când buzele ni se scăldau în saliva abundentă, când palmele se aşezau frenetic pe spaţiile erogene. Sau dansul fastuos al mâinilor dezvelite, atingerea pieilor înmiresamate de suficienţă... mai ales atunci chemarea ei era îmbietoare şi mă lăsam supus ca un câine de casă. Dar numai o clipă sau ce credeam a fi o clipă. Trecerea îşi dezvelea cruzimea aruncându-mă în căutarea unui eu deja răpus. Încercam să mă dezmeticesc, cu chipul răvăşit, cu neputinţa găsită în primul buzunar în care îmi băgam mâna. Atunci aş fi fugit, m-aş fi ascuns oriunde, numai să nu văd şi să nu fiu văzut. Dar nu... rămâneam. Eram acolo în continuare şi trebuia să fiu acolo, să simt, să văd, să fiu văzut. De parcă tot ceea ce eram s-ar fi pierdut odată cu ieşirea mea. Însă de regăsit nu mă puteam regăsi lângă ea. Dar nu devenisem nici un necunoscut în faţa ochilor mei. Ce mai paradox! Să nu ştiu cine sunt, cine e cea dinaintea mea, dar să ştiu totul, să am acel dram de luciditate prin care să văd totul aşa cum e, nu aşa cum pare. Era ca şi cum aş fi atins arătătorul lui Dumnezeu, ca în pictura lui Michelangelo din Capela Sixtină. Da, da. Probabil că asta e... probabil că mă recreasem pe mine şi nu mai eram în stare să fac deosebirea între cel care fusesem şi cel care eram. Deci nu era vorba de un joc de genul fiinţare - des-fiinţare... ci doar de re-fiinţare. Dar cum putea fi posibil? Cum adică refiinţasem? Aaa, refiinţasem prin ea (nu prin mine)... era o naştere din nou produsă de ea, prin ea şi pentru ea. Ăsta e şi motivul pentru care mă scăldam în nou, simţindu-l grefându-mi-se pe porii feţei. Desuetul era doar o piatră semi-preţioasă de care m-aş fi lipsit cu uşurinţă. În schimb noul îmi oferea un cuib cald în care să-mi culc fiinţa. Stăteam ore în şir cu capul lipit pe pieptul ei moale... şi gustam din mine, din omul nou creat de ea. Şi-atunci am simţit că-l cunosc pe Dumnezeu, că pot sta de vorbă cu El, că îl pot atinge şi îi pot spune cine sunt şi ce vreau... exact aşa... din cauza asta nu mai pot distinge acum nimic pe apele oglinzii... fiindcă negreaţa s-a preschimbat în lumină... şi realizez unde am făcut greşeala... dacă în jos nu pot să văd nimic, în schimb atunci când privesc în sus totul devine orbitor de clar.

 

Subcunoaştere

Dar acum, când privesc oglinda, nimic nu mai e limpede. Negreaţa de adineauri s-a aşezat din nou pe faţa ei ascunzând totul. De fapt nu mai pot nici măcar să văd oglinda fiindcă până şi ea s-a stins, dizolvându-se în culoarea vopselei de lac de pe perete. Ca atunci când chipul ei mi-a adus nelinişte şi spaimă fiindcă avea o altă culoare şi nu mai găseam în el aroma angelică care mă îmbătase de-atâtea ori. Se înstrăinase şi el... înstrăinându-mă pe mine de mine... din nou treceam prin calvacada aceea de senzaţii ciudate cărora nu le găseam nici un rost. Nu mai eram nici cel vechi, nici cel nou... nu mai eram nimic fiindcă mă vărsasem într-un gest obscen. Ei, cât de cumplit de plăcută a fost atingerea noastră profundă. Ne-am înghiţit avizi de noi înşine, ne-am lăsat pradă setei din noi, ne-am pierdut în încleştarea perversă a trupurilor noastre goale, supurând cu fiecare mişcare, cu fiecare intrare şi ieşire, o altă şi o altă iluzie despre noi. Şi cât de gustos a fost firul de salivă pe care l-a lăsat să se prelingă în caverna gurii mele... parcă întreaga ei fiinţă s-a comprimat în lichidul unsuros care mi-a spălat gingiile. Am ingerat-o flămând, primind-o cu un oftat în mine. Şi parcă în momentul acela ea a fost cea care m-a posedat, care m-a fecundat, dar nu printr-o sforţare ci numai printr-un simplu abandon. Abia la sfârşit ne-am întrebat ce anume făcusem. Nu mai găseam nimic din noi. Totul fusese vărsat printre cutele cearşafului, martor direct al pierderii noastre. Prin eliberarea lichidului seminal, am aruncat omul nou la gunoi. Nici măcar nu a rămas în ea, ca semn al celui ce am fost. Cu timpul chipul ei s-a înstrăinat de mine. Devenise un eu al meu ofilit. Era creatorul care îşi primise partea. Iar eu devenisem creatura confuză care nu ştia unde să-şi caute sensul. Căci cea pe care o posedasem era prea puţin pentru a-mi dărui totul. Revenisem la încercările inutile de a mă regăsi, de a afla cine sunt eu. Dar nu puteam nici măcar să fac un pas pe drumul către mine. De fiecare dată ea se interpunea între mine şi mine, ca un zid insurmontabil, înfipt grav în calea mea. M-am aruncat orbeşte în efortul de a găsi sau regăsi în ea ceea ce căutam. Dar de fiecare dată totul concludea cu o nouă posesie, din ce în ce mai furioasă, mai nesuficientă sieşi. Şi continuam să fac asta, împins din spate de nevoia de a nu mai fi nimic... la urma urmei nimicul postulează nimic. Şi ceea ce e mai curios e că devenisem dependent de acest nimic. Era o inerenţă deficitară căreia îi urma tot timpul o senzaţie de neîmplinire, de cădere tot mai adâncă într-un gol al cărui capăt părea intangibil, într-un abis... Furia mea era animalică. Mă întreba uneori dacă mai simt ceva, dacă îmi place sau mi-a plăcut. Nu-i răspundeam pentru că nu înţelegeam de ce anume să-mi placă chinul ăla care mă mistuia din rădăcină. Şi-apoi urma o nouă posesie, ca şi cum i-aş fi arătat exact ce anume simt: o inexplicabilă furie pe care o aruncam ca un reproş asupra ei. Ieşea rănită, plânsă, dar tot timpul docilă, încercând să mă îmblânzească. Mângâierile ei mă interesau însă prea puţin. Căutam noul în ceea ce făceam. Nimic nu mă mai mulţumea. Şi posesia nu mai era decât o diversiune, un surogat al neîmplinirii mele ontologice. Căci dincolo de toate astea, mă căutam în continuare pe mine ştiind în acelaşi timp că nu aşa mă voi găsi. În cele din urmă furia s-a domolit, dar nu a rămas fără urmări. Devenisem o fantomă asexuată. Eram un gândac ce renunţase la a-şi căuta perechea, convins că nu o va găsi niciodată. M-am ascuns în mine şi am dat-o afară pe ea. Nu mai voiam să o văd fiindcă reprezenta din acel moment pierderea mea, teama mea rece de a nu mă mai găsi niciodată. Abia acum înţeleg de ce oglinda s-a ascuns de mine, a pierit în măruntaiele peretului, dar zbiară...

 

 

Transcunoaştere

Aş vrea să mă mai privesc în oglindă dar nu o găsesc. Ştiu că e în faţa mea, ştiu că s-a ascuns de mine, asta pentru că o aud, îi aud zbieretele. Aşa cum aud atât de curat zbieretele ce mi-au cuprins atunci fiinţa. Când ea a dispărut, asemeni oglinzii, din faţa mea. Da. Ştiu că fapta mea a fost mârşavă, dar mai ştiu că a fost singurul lucru pe care puteam să-l fac pentru a scăpa de confuzia care începea să mă otrăvească. Am aruncat ceasul în aer şi m-am jucat cu el, aşa cum te joci cu o minge de fotbal. Am simţit atunci că timpul nostru se sfârşise, că ea trebuia să plece fiindcă începea timpul meu... numai al meu. Dar abia după multă vreme am realizat că era un timp al agoniei. Boala... boala începea să mă îndobitocească. Mai întâi a apărut într-o formă caniculară... simţeam că graniţele trupului meu sunt prea apropiate unele de altele... nu-mi mai ajungeam pentru ceea ce eram, şi asta îmi provoca palpitaţii... transpiram abundent, de parcă o căldură sufocantă din mine ieşea la suprafaţă şi îmi astupa nările... de fapt eram prea gol pentru a înţelege că nu era nimic de-ajuns pentru mine, că toate semnificaţiile fuseseră spulberate de şi prin alungarea ei. În ea, eu mă găsisem şi încă mă puteam găsi. Dar ea dispăruse. Şi cu asta totul se năruia în jurul meu fiindcă mă expropriasem de ultima mea şansă. Îmi simţeam sufletul claustrofob, zbuciumându-se în puţinul din mine. Eram ca un vierme ale cărui canale către ieşire se năruiseră subit, făcându-l prizonier întunericului. Sigur! La început nu ştiam ce se petrece în mine. Aveam doar ameţeli ce veneau de undeva de sub ceafă. Dar starea de ireal pe care mi-o provocau, m-au făcut să aud neauzitul, să văd nevăzutul şi să înţeleg neînţelesul. Simţisem ce înseamnă să nu mai fii nimic. Dar acum simţeam că sunt acest nimic, că nimicul e prea mult spus pentru ceea ce eram, sau, ca să fiu mai precis, că mă situam chiar dincolo de nimic. E posibil? Pentru ceilalţi nu ştiu, pentru mine, a fost şi probabil încă e. În fapt nimicul se preschimbase în tot... nu poţi să fii nimic şi în acelaşi timp să fii... dar poţi să fii totul simţind că eşti nimic... aşa cum cineva (Aristotel parcă) spunea că singura certitudine pe care o putem avea e aceea că “ştim că nu ştim nimic”... însă de vreme ce ştim ceva e clar că nu putem nega în acelaşi timp această ştiinţă.... drept pentru care nimicul devine totul, şi totul devine nimic. Afirmaţia e doar un tablou al insuficienţei, al paradoxului, un tablou care mă surprindea şi pe mine chiar dacă nu în plan epistemologic, ci în cel ontologic. La urma urmei şi astea două se leagă fiindcă există o co-incidenţă, chiar dacă numai relativă, între a şti şi a fi. Ştiam deci că nu ştiu nimic tocmai fiindcă mă situam dincolo de nimic, în totalitatea lui. Parcă în filosofia indiană poate fi întălnită sintagma asta, de nimic absolut (Nirvana), prin care transpare divinitatea, dar cu acelaşi deznodământ frustrat de paradox: un nimic total sau un tot al nimicului. În tandemul nefiinţei, mă lăsam copleşit de dorul fiinţei. Încercam să răzbat prin nefiinţă în fiinţă ca şi cum prima ar postula-o pe a doua. Nu puteam, căci mă simţeam încătuşat în nimicul din mine. Fantastic! Eram atât de mic încât mi se părea că sunt monstruos de mare.

   Ce am fi fără Dumnezeu? Nimic, desigur. Fiindcă El ne oferă conturul, el ne dă suficienţă, chiar dacă nu e una totală. El ne facem să fim. La fel se întâmpla şi cu mine. Ea mă făcuse să fiu. Iar acum nu mai eram... îmi pierdusem suportul ontologic. În acel moment totul se prăbuşise peste mine. Eram un Atlas obosit care nu mai putea nici măcar să se suporte darămite să mai ţină şi lumea în spate. Şi am cedat. Am sucombat în faţa acelei uriaşe furii venite din partea ei. M-am simţit absorbit de lume, înghiţit de ea. Atunci lucrurile au început să vorbească în locul meu. Fiindcă păreau stoarse din mine. Exact. În lipsa creatorului, m-am căutat printre lucruri... şi mai apoi în ele. Fiecare obiect îmi părea că râde de mine. Le insuflasem acel rânjet antropomorfic  care de fapt îmi aparţinea. Era rânjetul meu, al ridicolului din mine. Şi nu am găsit nimic. Am fost împins în afara lucrurilor, de reculul propriilor căutări. Şi am putut vedea lumea de deasupra. Am putut vedea nevăzutul.

    În oglinda apei m-am văzut pe mine. Faţa îmi devenise aridă iar în ochi îmi puteam citi teama. Teama de ce? Era ceva venit din interior, ca o greaţă ascunsă. Ca atunci când ţi-e rău şi nu poţi da afară... fiindcă răul a înlemnit în tine. Am rămas gânditor privindu-mă fără să mă văd. Mă simţeam ciudat. Câteva emoţii mi s-au oprit în gât. Şi parcă îmi tăiau răsuflarea. Am ieşit din amorţeală acoperindu-mi subit gura cu una dintre mâini. Ce să însemne asta? M-am reprivit. Eram acelaşi. Doar că marginile făpturii mele tremurau diluvios pe faţa apei. Şi ca-ntr-o oglindă mi-am revăzu teama... aşa cum eram şi eu acolo, difuz şi nesigur. M-am forţat să rămân întreg, să nu mă sparg. Dar m-am pierdut încet, înghiţit de valurile înspumate. Am scos din buzunar o ţigară şi am dus-o la gură. Dar n-am apucat s-o umezesc. Mi s-a părut că văd ceva negru pe filtru. Şi-am suflat cu putere până când infimul punct a dispărut. Imediat am realizat ce făcusem. Teama îmi intrase în oase... iar acum începea să se joace cu gesturile mele... mă rupeau de mine. De ce făcusem treaba aia? Ce însemna un punct la urma urmei? Era un punct ca oricare altul. Sau nu... era de fapt ceva mai mult. În ochi teama mea devenise o lupă gigantică... şi toate lucrurile proiectate în el prin sticla groasă prindeau forme noi, uriaşe. În acel gest fugar şi nechibzuit mă dizolvasem cu totul. Pe caldarâmul trotuarului am găsit mizerie. Îi simţeam mirosul... îmi cuprinsese interiorul gâtului şi mi se părea că mă înec cu el. Dar era doar un miros... cum putea să joace pe pereţii interiori ai gâtului? Era acolo praf, mult praf, ca şi cum ar fi măturat cineva pe marginea străzii şi tot colbul s-ar fi adunat pe trotuar. Iar acum îl călcam, provocând valuri. Şi valurile se agitau în mişcarea lor, se înălţau, coborau apoi se izbeau de un paravan invizibil din faţa mea, şi în această mobilitate apoasă, se transformau în şerpi invizibili care năvăleau peste gâtul meu, încolăcindu-se frivol pe pielea albă, extrem de albă, făcându-şi loc apoi printre buzele pe care le descuamau forţat, şi lungindu-se cu burta lor aspră ca o cataractă pe linia esofagului. Simţeam cum mă înec cu mirosul galben din gât. Şi-am tuşit forţându-mă să dau afară totul. Dar n-a ieşit decât un vălătuc cleios de salivă vernilă. Desigur, totul se datorase fumului de ţigară. Şi ghemul acela de salivă era consecinţa aceluiaşi fumat. Ţigara însă continua să ardă. O tuse venită din senin m-a făcut să mă aplec. În efortul pe care l-am dăruit răgetului aceluia metalic, câteva lacrimi mi-au spălat ochii. Am simţit apoi gust de sânge năvălindu-mi printre gingii. Am scuipat şi mi-am aruncat ţigara la picioare. Ea era vinovata. M-am gândi dintr-o dată la moarte şi mi s-a părut că-i văd faţa. Zâmbea. Am aruncat lângă cilindrul aprins şi celelate ţigări pe care le-am găsit în buzunar.“De-acum n-am să mai fumez”, mi-am spus, pornind înainte şi uitând pentru ce venisem. Când am intrat în locuinţă şi am văzut faţa zbârcită a femeii, un val de greaţă a năvălit din interiorul stomacului către suprafaţă, aprinzându-mi obrajii. Cum putusem locui până atunci în aceeaşi casă cu fiinţa aceea? O priveam şi nu-mi venea să cred. Oare se schimbase atât de mult? I-am zărit mustaţa de deasupra buzelor şi un nou fior de greaţă mi-a încleştat fălcile. M-am stăpâni însă, aruncându-mă într-un gest de indiferenţă. Am călcat apoi înainte cu pielea împietrită. Aş fi vrut atunci să am ochelari de cal, să mi-i pun pe faţă şi să nu văd decât culoarul îngust din faţa ochilor.... Şi camera avea un alt gust... un gust acru, ca şi cum cineva şi-ar fi dat jos papucii din picioare, lăsând mirosul greu să ruginească. Ce dracu!? Totul în jurul meu era putred? Nările mi se umpluseră cu miros de cloroform, şi mirosul acela se schimba progresiv, deveni unul greoi...ca al apei murdare, stătute, râncede. Am icnit de câteva ori gata-gata să vărs. Patul aburea scursori cadaverice. Am sesizat imediat praful de pe mobile, cărţile îngrămădite într-un colţ al camerei ca nişte membre albe aruncate alandala, papucii suspect de strălucitori, ca nişte gândaci imenşi. Am ieşit în fugă afară. Măcar acolo puteam sufla în voie. Pe refugiul din staţia de tramvai neliniştea devenise ameninţătoare. A căzut peste mine aşa cum un lichid cade de la mare înălţime într-un pahar îngust, vărsându-se în afară. Simţeam cum fierb, cum îmi pierd răsuflarea, cum teama mă violează cu agresivitate. Mă umflam şi mă dezumflam de gânduri într-un ritm haotic, delirant. Nu exista lucru care să-mi aducă un dram de luciditate în creierul risipit printre angoase. Fiecare lumină se contracta şi se dilata ambiguu, fără o logică anume. Neoanele se stingeau şi se reaprindeau aruncându-mi în ochi o lumină orbitoare, deveneau apoi palide, înghiţite de o aură multicoloră în mijlocul căreia abia se mai zărea filigramul, şi reveneau la starea de somnolenţă o clipă pentru ca apoi să se reaprindă şi mai orbitor. Şi jocul acela era amplificat de farurile care circulau zgomotos dintr-o parte în alta, aprinzându-se şi stingându-se şi ele, de parcă ar fi fost vii. Simţeam că mă pierd printre atâtea flăcări avide de schimbare. Apoi dintr-o dată am realizat că două surse de lumină se îndreaptă cu viteză către mine. În momentul acela o voinţă ascunsă a stopat cu un click strident jocul. Urechile mi-au zbârnâit pentru o secundă. Şi totul s-a opri. Totul era ca înainte. Dar am văzut în continuare cele două lumini apropiindu-se violent. Trepidară brusc, ca şi cum obiectul din spatele lor s-ar fi lovit de marginile înalte ale refugiului. Tremurul însă nu le atenuă furia. Când le-am simţit periculos de aproape, am sărit pe terasamentul şinelor de tramvai. Şi imediat am înţeles greşeala. Peste mine se năpustiră alte două raze de lumină, mai fluorescente însă.

-Domnule! Domnule!

Individul nu reacţionă.

-A leşinat? întrebă o femeie cu faţa spartă de surpriză.

-Probabil, răspunse bărbatul care stătea aplecat asupra siluetei prăbuşite.

-Domnule! Aţi păţit ceva?

Bărbatul îi aşeză mâna rece pe frunte.

În acel moment m-am trezit. Eram întins pe refugiul din staţia de tramvai. Un domn aplecat asupra mea mă întreba dacă mi se întâmplase ceva.

-A, nu! am răspuns, dând să mă ridic.

Eram murdar.  

M-am privit în oglindă şi m-am văzut de data asta altfel. Nu mai eram cel de dinainte, cel care plutea pe faţa apei. Mă schimbasem. Teama devenise veridică, dreaptă, sigură. Era acolo, înfiptă adânc în ochi, o lumină gravă pe care nu o mai văzusem niciodată. Parcă privirea luase în greutate. Lucrurile, lucrurile se apropiaseră periculos de mult... în fiecare obiect puteam acum zări acel ceva, ascuns sub coaja aparenţei. Ca şi cum aş fi avut capacitatea de a vedea conţinutul unui ou fără a-l sparge. Şi îmi repugna acest conţinut fiindcă de fiecare dată îmi perturba simţurile. Mi-am imaginat stratul de rugină din interiorul robinetului, am văzut apoi năclăiala moale, elastică, adunată în sifon şi am simţit mirosul greu al excrementelor depuse pe cotul scurgerii closetului. Greaţa răbufnea din mine spasmodic. Am icnit de câteva ori, cu mâna pe stomac, cu ochii umpluţi de lacrimi amare, căscând gura larg. Inutil. Greaţa rămânea în mine, îşi făcuse culcuş în burta mea. Şi nu voia să iasă. Lucrurile îmi deveniseră duşmani. Oare lucrurile nu mor? De vreme ce ajung acolo unde ajunge şi trupul nostru. De vreme ce atunci când sunt printre noi au o semnificaţie, un rost al lor, iar când sunt aruncate îşi pierd această semnificaţie. Văzusem destule lucruri aruncate prin tomberoane... şi parcă nu mai erau ele însele. Un televizor fără ecran nu mai e televizor. E altceva. Un lucru mort. O şosetă pierdută de sora ei geamănă nu mai e decât o cârpă. Am băgat în lucruri semnificaţie, am inserat în ele ceva din noi, sensul ăsta stupid care nu înseamnă de fapt nimic şi pe care îl identificăm cu viaţa. Orice lucru are un sens al lui. Cine o spune? Noi. Dar de ce ar avea un sens? Când de fapt orice lucru a fost produs în virtutea unui sfârşit. Aha! Ăsta o fi sensul până la urmă. Capătul. Moartea. Nefiinţa. Neantul. Nimicul. Păi ăsta nu e sens, fiindcă ăsta nu se mişcă. Dar noi avem un sens. Fiindcă moartea noastră nu e decât o reîntoarcere.

  Am privit din nou către locul unde fusese oglinda. Şi am regăsit-o acolo, pe perete, nemişcată. Numai că în ea nu m-am văzut pe mine... nu, am văzut ceva hidos ieşind din mine...

 

 

Încunoaştere

Fusesem proiectat cu o viteză formidabilă în afara lucrurilor... dar într-o lume tot statică, o lume în care mişcarea era doar o metaforă. Nu mai voiam să privesc oglinda fiindcă zărisem în ea capul morţii. Da. Era al morţii dar era şi al meu. Mi se strâmbase îngrozitor... acolo unde ar fi trebuit să-mi fie ochii nu vedeam decât o limbă verde încovrigată, neclintită, iar în locul nasului doi ochi lucioşi de şarpe filtrau cu ce mai rămăsese din gură, cavernă puturoasă din care săltau câţiva dinţi scrijeliţi de cuvinte moarte. Cine sunt eu? a revenit întrebarea. Unde mă aruncase teama? În ce cotlon din univers fusesem proiectat. Nu mai puteam să mă mişc. Trupul meu fusese crucificat pe fondul unei lumi macabre în care nimicul domina atotputernic. Eram şi nu eram... dar mai mult eram fiindcă ideea de moarte îmi hrănea ideea de existenţă. Fiecare nemişcare dezvăluia ceva din mine. Puteam să cobor oricând în mine, să văd ce se ascunde acolo, să scotocesc printre măruntaie în căutarea acelui ceva care mi-ar fi putut aduce salvarea. Dar n-am găsit în mine decât cadavre violacee învăluite în aceeaşi fixitate. Ei bine, atunci s-a întâmplat. Rătăcirea m-a dus în faţa unui iris imens  care mă privea atât de înfricoşător încât părea că vrea să mă înghită. M-am oprit fără să vreau, cu picioarele roase de o moleşeală inexplicabilă. Am studiat cu atenţie irisul şi mi-am dat seama că nu e viu. Nu avea viaţă fiindcă nu părea a fi ceva organic. Contururile sale erau atât de perfecte încât de aproape l-ai fi putut lua drept un tablou în care culorile erau extrem de bine delimitate şi în care liniile nu cunoşteau inexactitatea. Pe neaşteptate irisul a explodat, dar a fost o explozie care nu l-a atins, o explozie a contururilor, miezul rămânând intact... un praf de culoare roşie s-a ridicat deasupra lui, ca o ciupercă atomică. Părea o supernovă tăiată în două. Am fost aruncat înapoi pe o lungime de două trei sute de metrii. Şi m-am trezit într-un grup de indivizi goi, cu pielea galbenă ca ceara veche. Mă priveau curioşi fără să-mi spună nimic, fără să-mi adreseze vreo întrebare. Mi-a atras atenţia un tip gras, cu burta plină de păr, cu ochelari groşi. Avea sexul mic, ca un vierme uscat. Şi părul pubian strălucea de parcă ar fi fost uns cu grăsime. Dealtfel el a fost singurul care s-a apropiat de mine şi m-a salutat cu o mişcare uşoară a capului. Continua să rămână mut de parcă cineva i-ar fi ars corzile vocale. N-am înţeles care era motivul pentru care mă aflam acolo. Îmi găseam goliciunea prea jenantă pentru a o oferi celor din jur. Dar ceilalţi o priveau prea puţin. În general îmi căutau ochii, ca şi cum numai prin ei m-ar fi putut vedea în întregime. Am vrut să spun ceva dar cuvintele mi s-au frânt în gură ca nişte beţe dure. Ah, cât mi-am dorit atunci să pot rosti măcar un cuvânt şi să pot primi la rândul meu un cuvânt din partea celorlalţi. De parcă în acel cuvânt aş fi găsit sensul celor ce mi se întâmplau. Dar nu. Din gură n-a ieşit nimic. I-am văzut cum îmi zâmbesc bănuindu-mi neputinţa. Apoi s-au împrăştiat, fiecare luând-o în altă parte. Spaţiul nemişcării nu avea capete... era ca un ocean plat şi nesfârşit. Bărbatul cel gras s-a retras şi el, după ce m-a salutat cu aceeaşi mişcare a capului, fără să-mi spună nimic. În jurul meu aerul se răcise. Puteam să jur că ceva anume mi se întâmpla şi că acel ceva nu era de ordinul normalului... era un paradox al paranormalului, dacă există aşa ceva. Mă trezisem pe-undeva pe lângă poarta iadului, şi simţeam că acolo, în aşteptarea fără sfârşit, lucrurile îşi râdeau de mine. Oamenii se odihneau întinşi pe spate. Terenul pe care ne aflam lucea ca gheaţa... şi devenisem greţos de reci în aşteptarea pedepsei veşnice care ne bătea la poarta sufletului. M-am ascuns într-un con de umbră şi am încercat să plâng. Dar suferinţa era ca o piatră. Rătăcirea m-a adus lângă ochiul ei, ochiul ei magnific, de atotputernic creator. Şi ea m-a alungat... căci eu, creatura, devenisem călăul ei... m-a împins în prăpastia morţii, mi-a oferit cealaltă alternativă... de a nu mai fi lângă ea, de a mă dezlipi de mine... de a fi doar un bezmetic suflet ce-şi aşteaptă suferinţa convins din plin că o merită. Dar nu o meritam. Şi-atunci am fugit... am fugit de ea, de mine... în oglindă totul se mişcă stâlcit, fără noimă...

 

 

Altăcunoaştere

M-am privit în oglindă şi am zărit lângă mine chipul celeilalte. Nu îl mai văzusem de mult. Părea rupt dintr-o altă constelaţie, părea ireal deşi concreteţea lui îmi lovea amintirile de pe aceeaşi stradă, X, când am urcat într-o cădere. Da. Urcam ridiculizat de imaginea ei sferică, de capul în formă de ou al celei ce mi se oferea. Eram în acelaşi timp prins în căderea fragmentară a sfidării, o cădere ce-mi ducea degetele de sticlă la buzunarul hainei. Răsuceam cu emoţie plicul îmbuibat de pagini negre. Hm. Păream o apariţie neigienică pe un drum imaculat, înclinat, căzut şi decăzut. Urcam printre mormintele gândurilor admirând pietrele de marmură scrijelite de trecere. Abia atunci simţeam că nimicul mi se supune. Şi-mi apărea din nou zâmbetul ei sferic, versatil, alternându-şi mişcarea de la rece la cald şi invers. Palma mi se preumbla pe fruntea transpirată. Purtam pe mine o haină grea, un plic greu, un suflet greu... sufletul ei sau sufletul meu?... nu-mi aduc aminte. Mirosul copacilor pierise chiar dacă ei erau acolo purtându-şi fără efort cununa miilor de frunze, legănându-se sincer, nesuspicios, sub forţa blândă a vântului. Şi mai erau şi scheletele de fier, negre-argintii, cu mâinile retezate abrupt, sprijinind cablurile groase cuprinse de un vuiet mocnit şi continuu. Acel plic începea să prindă viaţă, răsufla odată cu mine, cuprins de panică, cuprins de sine, cuprins de mine... de mâna mea scheletică, albă, lucioasă. Mă simţeam alungat, ocolit, judecat prea aspru de un destin pe care eu însumi mi-l hărăzisem şi care începea aşa: “cine sunt?” Căci mă pierdusem printre pereţii mari cărora le simţeam tăcerea şi pe care ochii mei ar fi putut să-i înghită. Ea a dat draperiile roşii la o parte şi a privit lung afară. Să mă întorc, să mă desfac, să reintru în mine, să aud din nou cuvintele ei pierdute în lacrimi de salivă. Am încercat să forţez apatia dar nu s-a supus. Mi-am dat jos masca feţei şi mi-am mirosit mâinile scrâşnind din dinţi. O grimasă repede trecută, pierdută printre firişoarele de păr de pe marginea pleoapelor. Ea a lăsat draperiile jos. Afară era mult prea întuneric. A revenit în pat, m-a cuprins şi-a încercat să readoarmă. Mi-am amintit pudicitatea ei revoltată de gestul meu acru, învelit în damf de bere, când degetele au căutat-o neruşinat, când ea s-a strâns colac ca un câine neputincios. Mă îngropasem în tăcerea nocturnă, inexpresivă prin definiţie, în acea tăcere funestă, în care neantul se cască leneş, sugându-ţi gândurile, sugându-ţi finalitatea, simţirea, totul, tot ceea ce reprezinţi, o tăcere apsihică în care nu mai eşti nici măcar tu, nu mai eşti nimic, nici ceva nici altceva... cu picioarele încrucişate, în faţa înfricoşătorilor pereţi care se strângeau, cu o ţigară obosită între degete, compunând un patetism reconfortant... un neant ce nu chema teama, ce nu mă ejecta în existenţă, păstrându-mă pentru sine. Cât de furioasă a fost atunci realitatea! Să fii capabil să comunici în continuare cu lucrurile concrete, deşi ai fost răpit din universul mundan... şi tăcerea de fond, amplă, uriaşă... tăcerea pereţilor, a inimii, a sexului. Atunci timpul devine cândva a fost e inodor... pelicula se derulează cu furie... imaginea tresaltă, se încovoaie, se apleacă, se ridică... sunetele insesizabile, un şir de mărgăritare fără contururi, sclipind doar... scrâşnetul care roade... şi plutesc din nou pe cărarea abruptă, sinuoasă... mormintele albe îmi vorbesc despre dimineaţă aşa cum fac şi scheletele fără mâini, cu vuietul lor mocnit... printre firele de iarbă, coama pământului... dâra invizibilă de fum amestecându-se cu praful luminii... lăsam în urmă tăcerea pentru a o regăsi pe covorul albastru al camerei, acolo unde aveam să dorm până la sosirea ei... a celei pe care o cunoscusem dintotdeauna, a celei căreia neclintirea timpului mă dăruise. Ah, şarpe de argint cu ochi de cristal... părul nopţii în care mi se pierduse fiinţa... buzele unei primăveri apuse... cine sunt eu?... răspunsul de lângă mine... pielea fină şi albă, fierbinte, pielea coapselor lunii... pe care o miroseam dezinvolt ca şi cum ea mi-ar fi fost dăruită definitiv... numai a mea... şi sânul mic, lacrima acelui trup aplecat deasupra mea... numai a mea... când am deschis ochii?... nu atunci, nu atunci.... am văzut oasele măcinate pe care le eliminasem... am văzut ochii adâncindu-se greoi în orbite pentru a-şi spăla faţa... am văzut membrele înegrindu-se de durere... am văzut trupul înfiorat de teamă, de nepăsare, de revoltă... nici atunci. Timpul s-a deschis concav... m-a înghiţit, m-a digerat... i-am simţit organul avid, maţele lichide, răsuflarea grea, neîntreruptă... o digestie uşoară... carnea mea macră, contopindu-se cu milioanele de celule şterse care mişunau în jur... pe câmpul străveziu ce încătuşa mişcarea morţilor, din care se ridicau palatele argintii cu braţele retezate, bâlbâind melodia trecerii... copacii stăpân legănându-se firesc... plicul gros ce ascunde mii de cuvinte goale, dedicate celeilalte făpturi, străinei, angoasei, obsesiei, fantasmei mele... şi care nu se încheiau aşa: “iată, m-am întors!”... şi care acum pierise din oglindă.

 

 

Recunoaştere (oglinda)

Mă privesc în oglindă. Imaginea mea se proiectează difuz pe apele ei. Contururile sunt deşănţate. Tot ce văd acum în oglindă e mai clar decât mine. În loc de a fi rămas o realitate, am devenit o iluzie. Şi uite... lucrurile din jurul meu continuă să existe... fiindcă nu cugetă, nu gândesc, nu trăiesc. Ele îşi păstrează realitatea pentru că dacă ceva se atinge de ele, nu o face decât superficial. Pe când în mine totul se schimbă. În următoarea clipă nu mai sunt eu, ci un altul. Nici o bătaie a inimii nu e identică cu cea anterioară ei. Nu. Nu mă obsedează atât trecerea, cât ceea ce presupune ea. Fiindcă trecerea trece, dar schimbarea rămâne. Ochii îmi sunt palizi. Mi-a crescut barbă. Trebuie să mă spăl. Trebuie să nu mai fiu cel de-acum. Să nu mai fiu eu. Dar cine sunt eu? Cine? Cu cât îmi pun mai des întrebarea asta cu atât îmi dau seama că mă îndepărtez mai mult de un virtual răspuns. Dar ce e răspunsul? Ce e întrebarea? La început le-am găsit pe toate în mine... apoi s-au dizolvat în ea, fiindcă mă molipsisem de boala ei. Dar eu prostul am căutat în continuare în mine deşi nu găseam nimic acolo. Şi dintr-o dată n-am mai căutat nimic, cu impresia tâmpă că aş fi găsit totul, că m-aş fi găsit la urma urmei pe mine. Unde? întreb. Nu ştiu... poate peste tot. Apoi, fiindcă limpezimii îi urmează obscurul, aşa cum cerului senin îi urmează ploaia, m-am lăsat tras înapoi în întunericul întrebărilor... cine sunt?... sau mai degrabă ce sunt dacă nu ştiu cine sunt?... hahaha... ce mai măgărie. M-am scurs furios în nimic şi mi-am ridicat capul de-acolo ca să zbier în gura mare că am găsit ceea ce căutam pe când eu nu ştiam nici măcar ce caut. Realitatea m-a îmbolnăvit, căci era atât de concretă încât simţurile mi s-au amplificat de mii de ori... am putut astfel să văd ce e ascuns. Dar în prostia mea n-am ştiut cum să interpretez ascunsul... şi-atunci m-am speriat... poate că murisem. M-am trezit gol printre oameni goi, suferind în aşteptarea unui neştiut supliciu. Dar n-am rezistat, fiindcă sunt o persoană slabă care fuge de aşteptare. Am fugit deci într-o altă realitate, una pe care o credeam mai reală. Dar abia târziu mi-am dat seama că mă dezumanizasem de tot. Şi-atunci m-am întors în faţa oglinzii, ca să mă caut, să ajung la o concluzie clară despre mine, despre ceea ce sunt şi cine sunt. Stau şi mă privesc în oglindă. Dar nu mă văd. Sau văd doar o parte din mine, partea murdară, jegoasă. Acum mângâi oglinda. Ea îmi oferă posibilitatea... posibilitatea de a mă vedea, de a mă cerceta şi de a mă recunoaşte. Dar nu e decât o posibilitate. Tânjesc după mine, după certitudinea că acolo sunt eu şi nu altcineva. Mi-e sete de mine, o sete imparţială, absolută. Şi aş vrea să scuip pe faţa mea, să văd dacă simt ruşinea. Hm... e dramatic. Sunt limitat la mine, la propria neputinţă de a nu fi. Căci stau, mă privesc în oglindă, încerc să mă regăsesc, dar nu reuşesc. Nu am ce să scuip. Şi-atunci încetez a mă mai căuta şi ies domol pe uşa crăpată a toaletei, lăsând cenuşa stinsă, sepulcrală, să acopere ca o perdea argintul viu al oglinzii.