Traversare

de Mircea Fabian

                                                                     amintirii lui M. S.

        S-a întamplat aşa. Stătea singur şi privea norii. Norii erau urâţi, fără nici o formă mai deosebită.

Tot ce putea spune despre ei e că semănau cu nişte baloturi de lână murdară. Ştiţi cât e de urât cerul iarna. Mai privi o vreme maşinile care înaintau lent, apoi, uitându-se în jos, descoperi suprafaţa zgrunţuroasă a bordurii. Cred că era fericit, părea că este fericit, vă spun că arăta a fi oarecum fericit. Simţea că-i e bine acolo unde se afla, nu mai avea nici un chef să traverseze, nu mai ştia dacă trebuie sau nu să mai traverseze, de ce ar traversa acum, în clipa asta, de ce ar traversa pur şi simplu, dacă bordura asta pe care-şi ţinea picioarele forma, ea singură, obiectul atenţiei lui. O atinse încet cu vârful piciorului, apăsă puţin pentru a-i incerca rezistenţa. Ar fi vrut să nu fie piatra, nu obstacol brut, ar fi vrut, în sfârşit, s-ar fi aşteptat în clipa aceea să fie, pentru el, materie umedă şi vâscoasă, pe care s-o poată strivi, căreia să-i poată schimba forma dupa dorinţă. Călcă încă o dată, apăsă hotărât şi iarăşi se miră de absurda, inutila încăpăţânare a obiectului "bor-du-ra" de a rămâne, insignifiant şi ridicol, el însuşi. Cui îi păsa de o bordură. Nimic nu i-a ieşit în dimineaţa aia, a plecat de acasă să se plimbe, fără îndoială că avusese la început o ţintă dar nu şi-o mai amintea, nu voise să se plimbe pur şi simplu ci să ajungă undeva, nici el nu mai ştia unde, nu mai ţinea să-şi aminteasca unde, dar desigur undeva, înspre vreo destinaţie precisă. Ce-i aia plimbare, îşi spuse, plimbarea nu te duce nicăieri.

      Degeaba vru să-şi aprindă o ţigară, îl îneca fumul şi o stinse scârbit de caldarâmul îngheţat, privi resturile de hârtie murdară, firişoarele de tutun, filtrul strivit, plat, închise ochii şi începu să traverseze.

      Fără grabă, silindu-se să zâmbească. Din primul moment auzi scârţâitul frânelor, şuieratul cauciucurilor pe

gheaţă, dar el păşea mai departe, încet, deliberat foarte încet, strângând şi mai tare pleoapele. Se închipuia pe patul de spital. Era salvat şi era fericit că trecuse şi el printr-o experienţă esenţială. Lumea, curioşii, vizitatorii, asistentele, medicii strigând comenzi scurte. Îi auzea, era sincer încântat. Să fie oare o sală de operaţie? Nu, e prea grav aşa, schimbă decorul şi alese o cameră de spital, curată, cu muşcate, cu fereastra deschisă şi perdelele unduind. Cineva îi tampona fruntea pe care se adunaseră broboane de sudoare, îl înviora răcoarea, era fericit, ştia că scăpase, fără îndoială că a fost un accident serios dar nu grav, va putea să meargă, se va reface, şi-apoi, va putea să cunoasca în spital tot felul de indivizi interesanţi, posesori de vieţi interesante, buni povestitori ai unor întâmplări interesante, dar nu mai interesante decât experienţa lui din toate punctele de vedere esenţială. Acolo el nu va fi singur, nu va mai fi niciodată singur, de-acuma vor păşi amândoi la braţ, el şi experienţa lui, el şi umbra lui de realitate. Le va povesti în detaliu accidentul, le va spune totul acelor oameni, trişti şi ei, îngrijoraţi, angoasaţi, fără îndoială, dar nu cu o experienţă esenţială ca a lui, le va povesti că fusese o neglijenţă pe care nu avea dreptul s-o regrete, o neglijenţă fără îndoială de neiertat, dar iată ca ea l-a trezit la realitate, l-a făcut să înţeleagă acele lucruri esenţiale despre care a auzit atâtea, dovada că e aici, în rezerva lui de spital, gata să se refacă, vorbind cu ei şi spunându-le cât e de hotărât să-şi ia viaţa de la capăt, cu inima plină de speranţă şi cu tot curajul. Răsuflă uşurat, fusese o mare aventură în definitiv, deschise ochii şi, uimit, zări trotuarul, şirul de maşini care continuau să treacă lent, înţelese că nu i se intâmplase nimic şi că a ajuns teafăr pe partea cealaltă, fără audienţa lui, fără spectatorii lui traumatizaţi de experienţe nefericite care erau ale lor, fără umbra lui de realitate indispensabilă. Îl priveau ciudat cativa trecatori, doi bătrânei şuşoteau undeva în dreapta, se aşeză pe prima bancă, îşi luă capul în mâini şi se gândi că lui nu i-a fost dat pe lumea asta decat să experimenteze fericirea conveţională.

      Privi în sus, norii erau tot urâţi, ştiţi cât de urăţi sunt norii iarna, şi se hotărî s-o ia de la capăt.