proza
poezie eseuri arta film
   

                        Time Machine

 

de Adrian Buz

 

„Nu scrii fiindcă ai ceva de spus,    ci fiindcă ai vrea să spui ceva”.  

Emil Cioran

                                       Emil Cioran

 

Roţile timpului macină obsesiile omului şi uneori un bolovan de cremene scapă īn angrenaj şi opreşte timpul…totul se repetă īn cicluri precise, previzibile…totul se compune īn mod precis din tipare şi matrici…zeul, ermetic īnchis īn formula moleculară a apei de ploaie…apa īntreţine viaţa…tot universul īşi găseşte raţiunea supremă īn ciorapul nesfīrşit, de līnă pe care coana īl tricotează uneori, stīnd īn uşa de la intrare, pe scaunul ei cu trei picioare – mai degrabă o ocupaţie care dă bine īn decor decīt un lucru cu utilitate…iar profetul pune toiagul īn nisipul deşertului şi, deodată, ţīşnesc īn peisaj trei peşti şi cinci pīini…miracol!…miracol pe dracu, trece Lazăr īnjurīnd…vreau să spun că nu m-aţi lăsat să-mi dorm somnul morţii ca o persoană oarecare…parcă sīnt eu vinovat pentru fierbinţelile voastre…vă sar pietroaie din cap…porneşte timpul şi lăsaţi-mă să mor…eternitatea e o povară…

…miracol se cheamă poate faptul că eu mai am amintiri…īn amintirile mele, aceste figuri de ceaţă devin personaje…abia dacă īmi vine să cred că sīnt reale, că au fost odată reale…sfărīmate de īncordări, de arheologia interioară schizoidă care m-a adus īntr-o dimineaţă la uşa casei din strada Beethoven, vizavi de parcul cu tei, cu un ziar strīns sub braţ şi o grămadă de datorii morale pe cap…şi personajele memoriei ies la iveală, aşa cum se īntīmplă cīnd nu ai o ocupaţie riguroasă…cīnd eşti obişnuit să moţăi jumătate de zi, cu gura deschisă, pe un scaun, aşteptīnd declicul interior…dar mai degrabă cred că ăsta-i Picu, aşa cum īl cunoaşte toată lumea…şi chiar scot o imagine-ceaţă dintr-un pliu incert al memoriei…cu Picu īn pantaloni scurţi, un copil cu genunchii zdrobiţi, trăgīnd de coadă o mīţă, jumătate vīrīt sub o maşină ruginitㅺi eu īntotdeauna trebuia să-l sot afară, altfel şi-ar fi petrecut restul zilei dormind acolo…pe sub norii suri de iarnă, se furişează o armată de diavoli cu nume dintre cele mai ciudate…Ţilu, Limbă, Cotor, Briceag, Ulă…chiar vrei să ştii de unde-şi trage porecla?…heh!…Şpil, Maroc, Bilă, Dudă…Dudă asta era un tip extrem de ciudat…poate chiar mai ciudat decīt Picu…de aceea, cīnd ne deplasam īn formulă completă, era īntotdeauna cel care īnchidea plutonul…la doi, trei paşi īn spate…ca un lepros care puţea şi scuipa cīnd vorbea…

…imaginea care s-ar compune din mai multe relatări distincte…din relatările unor persoane diferire ar fi atīt de precară, un fel de realitate cu un contur nesigur, care nu ar duce decīt la confuzie şi ar fi subiectul unor denaturări ulterioare…şi chiar dacă, printr-un efort unanim, un efort care presupune toleranţă, īnţelegere şi acceptare – ei bine, īn zilele noastre, cīnd nimeni nu mai e īn stare să spună da, īmi pare rău, am greşit, ar fi stupid să pretinzi cuiva să fie īntr-atīt de anacronic…deci, īn cazul īn care  conturul s-ar suprapune īntr-un mod fără echivoc, ar rămīne conţinutul misterios, obscur…cīteva chestii abia şoptite…o voce care lasă o frază neterminată…o voce īn barbă, priviri plecate…bineīnţeles, resentimentele născute din impresia că celălalt ştie mai multe decīt tine…nu, dragul meu, ar trebui să găseşti pur şi simplu o formulă convenabilă, una care īţi convine ţie, īn care să īnchizi căcatul ăsta din trecut şi să-ţi vezi de treabă…altfel eşti futut pe veci…Victor īmi indică īn felul lui sigur, mult prea sigur după părerea mea, soluţia lui care, ca de fiecare dată, era Soluţia…băiatul ăsta refuză şi azi să priceapă, īn ciuda felului analitic şi foarte inteligent īn care priveşte totul, că uneori se poate īnşela…vreau să spun…proprietăţile lui intelectuale…uh, domenii infinite acoperite de aurore boreale…nu avea de unde să ştie, cum stăteam acolo, la o masă joasă de cīrcium㠖 acelea erau zilele cīnd ne īntīlneam undeva īn centru, līngă Universitate – că aveam să trecem prin multe alte aventuri, cīteva dintre ele comune, pīnă să putem ajunge la acea concluzie generoasă care ne va scoate definiv din orbire şi surzenie…Absurdul nu vine din faptul că aceasta e cea mai bună dintre realităţi, fiind īntr-adevăr singura, ci din aceea că nu ne-am săturat să visăm la una mai bună. Ca de obicei, īmi servea una din specialităţile lui. Făcea, bineīnţeles, referire la anumite evenimente recente din care se putea īnţelege că sufăr de o oarecare doză de idealism care mă pune īntr-un conflict neserios cu realitatea. Ştiam reproşul lui. N-aş fi crezut, zău, că eşti atīt de tīmpit. Dar de data asta cuvintele lui răsunară mai degrabă electric şi pentru o secunda īmi dădură o nevralgie de dinţi. Două personaje īntr-un film de duzină, două personaje cu două vieţi de duzină. Nu, Victore, nu ai dreptate…nici eu nu am dreptate…nimeni nu are dreptate…nici acum şi nici īn vecii vecilor…pentru că nu avem cum să avem dreptate decīt simplificīnd totul… Aceste relativizări, aceste absolutizări la care īţi supui mintea, īmi spune el, privind jocul de lumină pe care soarele īl face filtrat de plopi pe vitrina cīrciumii şi apoi īn fumul dens dinăuntru, fac parte din acelaşi sistem prin care īţi camuflezi ratarea…adică īţi mături tot rahatul sub acest covor uriaş al neantului şi te laşi īntr-un cot, suspinīnd… deşi trebuie să recunoaştem că  lucrurile care se văd…toată această construcţie uriaşă pe mii de etaje, cu reclame multicolore, nu e decīt un pretext…un pretext care serveşte marii maimuţe care sălăşuieşte īn mine şi īn tine…şi atunci construcţia apare ca o mină neagră prin care ne săpăm īncrīncenaţi traseele unui…ceea ce cu teamă numim…destin…prejudecăţi de ţaţă din cauza cărora vom pierde īntotdeauna semnificaţiile esenţiale… Cum? Victor īşi scoase ochelarii şi īi şterse migălos…pătaţi cred de rahat de muşte…eu ştiu?…īţi aminteşti…cum să nu ţi aminteşti…acele faimoase cuvinte…nefericirea omului constă īn faptul că nu poate să stea liniştit, īnchis īntr-o cameră. Īşi puse pedant ochelarii, zīmbind mulţumit de repertoriul său nesfīrşit şi privi din nou vitrina, un superb vitraliu de lumină, pentru cīteva clipe tremurīnd viu. Cuvintele lui mi-au făcut bine atunci…chiar dacă habar nu aveam ce vrea să spună şi cam unde ar fi vrut să ajungă…īnsă o lene calmă īmi surprinse inima şi o linişti…un fel de drog autoprodus din emoţii ca o muzică…doar că muzica, īn ciuda efectului neaşteptat de sănătos, ţīşnea dintr-o fanfară de idioţi surzi…   

-Ăi vre, n-ăi vre, mi se pare mie, după cum te văz eu pe matale de vrednic, că camera asta ţi se cam potriveşte, īmi oferi generoasă una din nenumăratele camere-cuşcă ale palatului ei infernal.  

Asta e cucoana, aşa vorbeşte ea o limbă a ei īn care recunoşti cuvintele limbii vorbite de oameni, dar greu. Mă īmpinse de la spate īnăuntru şi, iute, ca nu cumva să scap afară, trīnti uşa īn urma mea.  Ecoul camerei aproape goale mă īnfioră de o tristeţe aparent fără remediu. Dacă era un  nou īnceput, aşa cum sperasem că va fi, atunci era cu siguranţă un īnceput prost. Da, avea ea, coana, un ochi cu care vedea īn om. Cam atītea parale făceam eu…un pat cu rame metalice, un fier preistoric şi o saltea diformă īn care parcă era ascuns un cocoşat, īnvelită cu lenjerie aspră, o masă, o chiuvetă īntr-un colţ, un dulap cam şubred  şi iată tot de ce are nevoie un om golit de ambiţii. Stăteam acolo şi ascultam ecoul sec pe care camera lungă īl făcea īn mine şi auzii uşa īn spate. Īn fond, trebuia să fie sigură că nu fug… Mă privea cu un ochi prin crăpătura īntunecoasă a uşii, apoi mai zise ceva, dar mi-a fost imposibil să pricep ce. Şi astfel am luat cunoştinţă de o serie de personaje īngrozitoare, care păreau fără sfīrşit…zămislite parcă de un zeu alcoolic īn momentele lui subterane de maximă plictiseală…īn fond oameni obişnuiţi, ca mine. Da, strada Beethoven, numărul 9, līngă parcul cu tei şi platani, īnconjurat de plopi, o uşă masivă pe care se intră direct din stradă īntr-un zid de case care coboară īn jos, spre piaţa largă, ziua plină se porumbei şi pensionari īn derivă, seara plină de tineri căţăraţi pe monument, un erou ecvestru … Greu să le deosebeşti pe unele de altele, locuinţe vaste pe două nivele mansardate. Un zid lung de cărămidă roşie…poate doar tăblia smălţuită cu numărul, mirosul de mīncare trădīnd anumite preferinţe gastronomice, tonul vocilor ce răzbat īnfundat dinăuntru, răcnetele de sugari ca ale unor mīţe īn călduri, chipurile pocite de sictir īn ferestre, numărul de sticle de lapte pe care le lasă lăptarul īn zori, sau cine ştie ce alte amănunte te-ar fi putut ajuta să te orientezi, īnsă doar atunci cīnd toate aceste lucruri ţi-au devenit familiare. Altfel, toată strada pare un suflet comun, o singură entitate care are chip de cărămidă roşie, animată de un număr nesfīrşit de nevoi elementare. O voce īngropată adīnc īn carne īşi urlă disperarea: Petricăăă!

Şi moş Bibu ocupa strategic scaunul de la intrare, privind alb īn şuvoiul de cetăţeni buimaci al străzii. Chip totemic fumegīnd o pipă străveche din lemn de…pupăz?…sau şpīrţ?…sau din aluminiu dublu laminat? Parcă. Zic, scoţīnd ziarul de sub braţ şi fluturīndu-i-l pe sub nas bătrīnului:

-Bună ziua…aţi dat un anunţ la ziar.

Şi moşul zice:

-La ziar.

Şi eu zic:

-Da, la ziar…anunţ, şi las să-mi cadă din spate sacul de in īn care īmi adunasem lucrurile, ca un semn al intenţiilor serioase de a mă aşeza şi eu aici, printre ei…circul ororilor.

-Anunţ, zice moşul, privindu-mă alb.

Şi zic, dintr-o suflare, cuprins de-o bănuială:

-Doamne miluieşte popa prinde peşte.

-Peşte, repetă bătrīnul, confirmīndu-mi bănuiala, fără ca măcar un fir de muşchi să-i tresară pe chip.

…cu siguranţă că Dudă era mai ciudat ca Picu…o ceată de bandiţi furişīndu-se pe sub norii suri de iarnă, animaţi de intenţii criminale…şi Dudă īncheia plutonul, tīrīnd după el o damigeană cu vin dulce, de care ăştia mai mari īl făcuseră responsabil…un trup de sfori şi arcuri cartilaginoase şi o inimă neagră şi acră ce-i boţea chipul īn permanenţă, făcīndu-l să semene cu un diavol al urii gratuite…ce-i drept, ar fi putut fi o onoare faptul că primea o asemenea responsabilitate din partea golanilor mai mari…ceţurile mele īmi spun că era īntr-o zi de Crăciun şi damigeana o adusese  Ţilu, un băiat negru ca o tigaie, cu gingii şi unghii vinete…taică-su, un gropar beţiv şi bătrīn…īntotdeauna īn zile ca acestea, cīnd cimitirul se umplea de creştini pioşi, venea acasă īncărcat de mila lor, de cele mai multe ori lichidă…cerul sur, luminat de miile de lumīnări şi de strălucirea inutilă, īndīrjită, absurdă cu care viii īşi serbau morţii şi undeva, nu departe, un cor de bărbaţi cīntīnd colinde…ăsta are acasă oase omeneşti, īmi spuse odată Picu, privindu-mă cu coada ochiului…ba chiar ai putea să faci un om īntreg din ele, şi un fior de neīnţeles īi străbătuse carnea tīnără şi nedeprinsă īncă cu astfel de gīnduri…Picu ştia cu siguranţă ce are Ţilu acasㅺtia pentru că era singurul care se īnmuia la rugăminţile lui şi uneori se ducea să-l mai ajute la carte…bă, măcar să īnveţe şi el să citească…să citescă şi el pe Monte Cristo şi pe ăştilalţi…şi cīnd zicea asta, o duioşie stranie şi sinceră īl cuprindea…dar pīnă să ajungă să se alfabetizeze Ţilu, umblam prin cartier şi comiteam tot felul de orori, spre disperarea mamei care considera că eu n-am ce să caut cu asemenea derbedei…mici incendii, animale mutilate, ferestre ţăndări sau dinamitări cu carbid, furturi minore şi alte crime…şi vara ne strīngeam pe lacul  de dincolo de ultimul rīnd de blocuri…plin de gunoaie şi de animale domestice moarte, uneori o duhoare pestilenţială se ridica din apa verzuie īn care trăiau cu greu cīteva familii mutante de peşti şi broaşte…şi Picu, īncremenit īn lotus, mare pasionat de yoga, un bun camuflaj pentru narcolepsia lui…stătea cu orele īn soarele torid, fără ca miasma cruntă a bălţii să aibă vreun efect asupra lui…iar noi ascultam greierii pīnă tīmpeam, nu ştiu dacă nu cumva ne ţīrīiau creierii…şi, īnainte ca plictiseala să ne ucidă de tot, īl bombardam pe Picu cu bulgări de ţărīnă de la mare distanţă…eram cu Picu cīnd, īntr-o toamnă senină, ne-am făcut de lucru īnspre baltă şi am descoperit sursa urii permanente a lui Dudă…ăştia mai mari īl sodomizau ca pe un cīine la adăpostul unei tufe uscate de mărăcini, īn scandalul pe care broaştele īl făceau īnnebunite parcă de groază…am fugit de-acolo cu feţele umflate de ruşine şi neputinţa de a pricepe acel spectacol…mă mir şi acum că Picu nu a crăpat de spaimă şi indignare…

…ar trebui să ştii un lucru…oamenii ăştia nu trăiesc prin mine…abia dacă mi-i amintesc…şi cum adică să trăiască prin mine?…am auzit de atītea ori prostia asta…cutare trăieşte veşnic atīta vreme cīt lumea īşi aminteşte de el…un căcat!…cutare dacă a murit, e mort şi nimănui nu-i mai pasă de el, aleluia!…poate, dacă a făcut lucruri īnsemnate…dar asta nu īnseamnă că el e viu…ascult a noua de Beethoven, să zicem, şi o voi asculta şi mīine, dar Beethoven e mort şi nu mai poate să fie surd şi un pic cam nebun…biografiile romanţate insistīnd pe aspectele insolite…avem, nu avem?,  o simpatie bine dosită pentru smintiţi…nu mai poate să bea un schnapps sau să se bucure de un apus incendiar sau de altele, deşi corul lui nesfīrşit sfidează veşnicia…cu părul măciucă, fredonăm cu toţii oda bucuriei…cīteva acorduri īntr-un moment publicitar īntre două ştiri cutremurătoare…dintre cei de care īţi povestesc o parte sīnt deja morţi…morţi de-a binelea…ei nu trăiesc prin mine, oricīt m-aş strădui eu să mi-i amintesc…pentru că ei n-au făcut nici măcar lucruri īnsemnate, n-au facut altceva decīt să-mi populeze copilăria şi adolescenţa…Ţilu a murit īntr-un şanţ, cu ficatul ţăndări, fără să fi apucat să-l citească pe Monte Cristo…īi era mai la īndemīnă mila īn damigeană a creştinilor din cimitir…Şpil a ajuns frizer…īntr-o zi s-a īnţepat īn foarfece şi s-a infectat atīt de tare, īncīt au trebuit să-i taie mīna…dar infecţia l-a cotropit şi au trebuit să-i taie tot braţul…şi au tot tăiat din el, īncīt pīnă la urmă n-au mai avut ce…aşa că au īndesat ce-a mai rămas din el īntr-o cutie de conserve…unul din acele dispozitive ieftine pentru suflete – o invenţie a doctorului ZZ …cutia au īngropat-o sub nucul din faţa prăvăliei īn care lucra…īn caz de nevoie să-l mai consulte la cīte o barbă mai rebelă, la cīte un tuns mai sofisticat…Maroc, eh…Maroc face puşcărie pe viaţă pentru un număr record de violuri pederaste, pedofile, zoofile…īnsufleţite sau nu, milioane de victime intrau in raza nestăpīnitului său libido…deşi mă tem că puşcăria e ultimul loc la care trebuiau să se gīndească pentru un asemenea individ…şi poate nici sigilat īntr-un puţ, la o sută de metri sub pămīnt, castrat şi cu creierii prăjiţi n-ar fi fost o soluţie…Dudă?…ai să rīzi poate dacă īţi spun că şi Dudă e mort…umbrele memoriei mele plutesc ca o ceaţă de noiembrie peste balta din spatele ultimului rīnd de blocuri…īn baltă pluteşte Dudă, īnecat…din cauza ploii, malul devenise alunecos…cine ştie cīt se zbătuse acolo, īncercīnd să iese din acea spurcăciune, martoră de-atītea ori a propriei lui terori…dar cum ajunsese acolo, īn apă?…toate aceste lucruri nu s-au īntīmplat la capătul civilizaţiei…vreau să spun că, īndată ce ieşeai dintre mătrăgunile şi bălăriile de pe baltă şi treceai pe asfalt, puteai foarte uşor să iei un taxi sau un autobuz…un sfert de oră pīnă īn centru…blocurile, deşi meschine, strīmte şi insalubre, aveau apă caldă curentă…un fel de a spune, īn acele vremuri apa caldă nu era singura raţionaţizată…oamenii care locuiau īn ele, slujbe permanente şi un dezvoltat simţ al proprietăţii, īn ciuda vremurilor care puneau totul la comun…plus unul moral… Picu mi-a povestit despre Maroc şi am surprins pe chipul lui o umbră de satisfacţie atīt de intensă, īncīt aproape că devenise incandescent…Picu nu putea să-l ierte pe Maroc şi probabil că nu l-ar ierta nici dacă l-ar vedea īntr-o groapă comună, stropit cu var…Picu…dacă ieşi cu Picu īn oraş, trebuie să ai mare grijă…ieşi la o bere şi īl pui uşurel pe un scaun şi la plecare trebuie  să ai grijă să nu-l uiţi acolo, ca pe o geantă roasă…īl faci sul şi ţi-l vīri sub braţ, eventual fără să-l trezeşti…despre Picu se spune că e copilul unei femei singure, fără bărbat adică, ce lucra odată ca infirmieră īn spital…Īntr-o noapte, la reanimare, ea īncălecă un pacient sub anestezie, unul proaspăt operat de un cancer comun…a fost un act steril, o īnsămānţare fără plăcere, fără nimic altceva decāt dorinţa ei de a scăpa de singurătate…mai mult ca sigur că omul ăsta era inconştient, erecţia lui nefiind altceva decāt răspunsul fiziolog al organismului la stimulările pe care ea le efectuase medical, aseptic…n-ar fi nici o mirare ca Picu să fie plămădit din ultimele spasme ale unui muribund năucit de droguri, o substanţă uleioasă īn care viaţa īnoată spre o lumină care nu mai e nicăieri…dar Picu are momentele lui…nimeni nu poate da o explicaţie ştiinţifică acestui fenomen foarte rar ītīlnit…pentru că, atunci cānd Picu e treaz, pare cuprins de o frenezie cumplită, gāndurile...care or fi...scot flăcări…pare străbătut de radioactivitate şi tremură mărunt…din el ţāşneşte o lumină halucinantă care īi face pielea transparentă…īi vezi prin craniul translucid, ideile şi pālpāirile neuronilor şi le auzi trosnind ca nişte surcele, ca nişte articulaţii sfărāmate…rosteşte cuvinte cu o viteză ameţitoare, dar limba īn care vorbeşte e una necunoscută, o limbă pe care pare să nu o priceapă nimeni…mă rog, asta ar fi o poveste interesantă…de fapt Picu avea tată…lucra īntr-adevăr īn spital, la morgㅺi, aşa cum se īntīmplă de multe ori, omul ajunge să se confunde cu mediul īn care lucrează…despre bătrīnul lui Picu ai fi putut spune foarte uşor că e un cadavru ambulant…

Victor, după ce īşi curăţă bine ochelarii de rahat de muşte şi mintea de propriul ei rahat, mă privi, zīmbind larg…ca şi cum tot ceea ce vorbise pīnă atunci nu fusese decīt o cacialma, un substitut al unei tăceri de nesuportat, aşa cum se īntīmplă de obicei. Īmi īntinse ziarul. E timpul să trecem la lucruri mai serioase. Uite, ai aici o adresă. Strada Beethoven, numărul 9…eu zic că e rezonabilă şi eşti aproape de centru. Beethoven numărul 9. E o glumă? Oferta era īncercuită cu pixul şi cu acelaşi pix scris, chiar Victor scrisese, īntr-o caligrafie ascuţită, gotică: Mister Hardcore. Īl mai auzisem o dată adresīndu-mi-se astfel şi atunci l-am īntrebat de unde scosese porcăria aia. Fumezi ca unul căruia pare că nu-i ajung niciodată ţigările. N-am insistat, īmi era suficientă explicaţia…īn special că venea de la el. Se ridică, mă ridicai şi eu şi ieşirăm īn şuvoiul  zgomotos al străzii. Mă ofer să-l duc cu maşina…unde o fi mergīnd. Din felul cum mă priveşte īnţeleg că n-am unde să-l duc, fiind aceeaşi specie de artist liber, independent, fără obligaţii către instituţiile statului. Mai mult ca sigur, ceea ce-mi spuse īn continuare chiar īmi confirmă bănuiala, tocmai era īn drumul unui gīnd lung şi nemilos, un gīnd ca o indigestie, ceea ce presupunea plimbare solitară. …şi te rog să te gīndeşti la un lucru…adică uite īn ce hal am ajuns…nici măcar nu mai ştii cīnd gīndeşti cu mintea ta şi cīnd eşti un plagiator…am ajuns la o intoxicaţie intelectuală, o suprasaturaţie…şi, deşi te declari un amator de frumos, frumosul nu te mai atinge decīt dacă se īnscrie īntr-o schemă teoretică…cu alte cuvinte, dacă are instrucţiuni de folosire…sau mai bine zis, dacă se aplică peste noţiunile, conceptele tale de frumos…altfel abia dacă īţi mai īmi place ceva…cīnd spui nu-mi place, dai un verdict, decretezi  condescendent…fie că vorbeşti despre iaurtul de la micul dejun, fie că e vorba despre unul din contemporanii tăi care nu a apucat să facă istorie şi deci să intre īntr-o schemă…nu mai cunoaştem plăcerea brutală şi inocentă …straniu blestem ne apasă pe noi, ăştia, īnsetaţii de cunoaştere şi frumos…nu crezi?…eu refuz să mai fiu un intelectual cu simţuri tocite, de chirurg la pensie…Cum? Dispăru după colţ, subliniind cuvinte şi urmărindu-şi potecile, sperīnd probabil să-şi găsească dublul interior de care avea nevoie, muza intactă…nucleul primar. Iar eu mă īntrebasem īncă o dată ce dracului a vrut să spună. Īn urma digestiei, avea să-şi pregătească alte cīteva băleguţe strălucitoare pe care să le lanseze, īntr-unul din momentele lui bune, īn societate. Pentru că am uitat să-ţi spun…dar Victor este un om de lume. Iar lumea īn care se īnvīrte el are tot atīt de multă nevoie de el cītă are el de ea. Vorbeşte seducător despre spiritualitate, iar unul din cuvintele lui preferate este intelectual… Ştii genul… Mă tem īnsă, după cum īl văd acum, că acele momente au apus. Victor era bărbatul care īşi vrăjea gagicile cu chestii ieftine, intelectualul care ştia să facă diferenţa dintre ei şi noi. De după colţ, īi aud răspicat gīndurile, o dată intrat pe frecvenţa lui: iată un lucru pe care nu-l vei putea īmpiedica nicicum, niciodată…oameni dispreţuindu-se, urīndu-se pentru că folosesc săpunuri diferite, mīnīncă la restaurante diferite sau fumează ţigări diferite…cu atīt mai mult pentru că gīndesc diferit… Mă urc īn maşină şi pornesc spre strada Beethoven numărul 9…Da, se pare că vremea lui Victor, aşa cum īl ştiam odată, a apus…A intrat īntr-o nouă erㅺi aurorele boreale īşi schimbă forma şi culoarea.

-Ţuţi, mă plictisesc de moarte.

Stau la tejghea īn barul ăsta…Fred se cheamă…nu am mai fost niciodată aici şi privesc această scenă: fata se bīţiţie şi se īmpinge cu şoldul īn scaunul unuia dintre cei doi tineri…incredibili de tineri. Băieţii fumează şi discută. Crīmpeie de discuţie ajung pīnă la mine estompate de fumul dens.

-La naiba, ţi-am zis că ar fi trebuit să fii acolo, acum nu mai poţi face nimic…ai ratat toată afacerea ca ultimul fraier…

Tīnărul īi īntinde fetei un pumn de monede şi īi face semn cu bărbia spre un flipper, apoi se īntoarce şi se spijină cu spatele şi cu coatele de tejghea, privind-o cum se īndepărteză. Rīnjeşte, dezvelindu-şi jumătate de dantură, cuprins de o stare de mulţumire. O jumătate de rīnjet şi īntr-un canin īi străluceşte o galaxie, galaxia lup tīnăr…ceva sănătos, neobişnuit cu maxima zilei, cu panseuri sau cu analize complicate şi inutile, altele īn afară decīt cele pentru care se antrenează zilnic…afaceri…

-N-ai să mă crezi, dacă īţi spun, de ce e īn stare pramatia asta mică…īntotdeauna trebuie să fie una ca ea…rău pentru afaceri, şi rīde hīrīit, din gīt, un rīs sub aceeaşi constelaţie a caninilor galactici.

Fata se propteşte parşiv cu şoldul īn flipper şi trage o bilă. O joacă ca o felină domestică, unduindu-şi jeans-ii strīmţi, şuierīnd, torcīnd, curbīndu-şi spatele şi lăsīndu-şi părul nu foarte lung peste umeri. Evident, jocul ei nu e o īntīmplare, produsul unei lecturi proaspete…sau poate maşinăria impune stilul. Deşi nici unul dintre noi, cei de la bar, nu are acasă un Olivetti care se cheamă Abulafia, ne bucurăm de spectacolul crud, savuros. Fata īşi joacă bila pasional, iar maşinăria cīntă şi emite lumini care se proiectează prin fumul dens, lăsīnd impresia că se bucură şi ea de favorul tinerei, īn timp ce discuţia celor doi tineri de alături se amestecă, se topeşte īn zumzetul ambiental. Şi eu stau acolo şi mă īntreb ce şi cīt trebuie să mai aştept, urmărind imaginile din micul ochi de sticlă de deasupra barului…un cap vorbitor prezintă ştirile: o nouă acţiune a Comisiei de control…primul ministru ia atitudine…sindicatele pregătesc o grevă generală…īntotdeauna aceleaşi căcaturi…īntotdeauna… Şi chiar īn acel moment se produce o clipă de suspensie, o tăcere īncremenită, aproape o părere şi toate capetele se īntorc spre uşă, membrii unei secte stranii salutīndu-şi preotul. Intră, uriaş, īmbrăcat īn negru, cizme şi panataloni de piele, un bărbat voinic, de vreo doi metri, cu păr prins īn coadă şi o barbă bine īngrijită cu reflexe albăstrii. Nu am cum să văd aceste detalii īn lumina slabă a cīrciumii necunoscute…le-am reţinut la prima noastră īntīlnire, dar nu pot să nu remarc efectul pe care intrarea lui teatrală o are. Probabil că la fel intrase şi īn camera mea, introdus de coană. Murea de curiozitate să vadă ce-i cu chiriaşul cel nou, care are deja musafiri atīt de stranii. Dar chiriaşul cel nou fu şi el la fel de surprins ca bătrīna. Mă trezeam după un somn de…cīte ore?…aproximativ 20 de ore īn care nu-mi amintesc să fi visat ceva, dar mă simţeam poate mai obosit decīt atunci cīnd mă culcasem, călare pe cocoşatul din saltea. Şi tocmai cīnd mă frecam la ochi, el se mută de pe un picior pe altul…l-am văzut…ca şi cum ar fi rămas īn cameră dintr-un vis teribil.

-Mister Hardcore? spuse şi zīmbi atīt de subţire, īncīt mi se făcu rău…M-am dat jos din pat, īncercīnd să-mi ascund  uimirea şi slăbiciunile unei treziri subite, iar el mă urmărea placid cum mi-am tras pantalonii şi i-am īncheiat cu greu, stīnjenit, īntors cu spatele şi m-am spălat pe faţă īn chiuveta mică din fundul camerei, īncercīnd să pricep ce naiba se īntīmplă… Īl simţeam cum mă priveşte şi deodată īmi aminti cine e…Victor īmi spusese că vrea să mi-l prezinte, că se arătase curios de mine şi ar fi vrut să mă cunoască…

-Victor? īntrebai sugrumat…

-Nu, Theo… de la Theodor…cu haş, spuse expirīnd pe consoană pentru a o accentua…o ironie redundantă…

Pe dracu! Auzisem că-l cheamă Theo…cu haş sau fără…īntrebasem de Victor ca fiind singurul care putea să-i spună unde mă găseşte… Mă īntorsei spre el şi, treaz, l-am văzut amuzīndu-se de glumă, l-am văzut īn lumina după amiezii, īntreg, uriaş, cu totul negru, păr şi barbă şi hainele excentrice, privirea şi zīmbetul subţire…şi am decis: T, uriaşul T… Şi ce mă-ta vrei…

-Da, şi? 

Pentru ca tocmai atunci să intre coana cu  o tavă cu cafele.

-Ia mă, băieţi, să nu zică cineva că nu-s eu gazdă dă inimă…he-he-he…

Nu m-aş fi mirat dacă l-ar fi pus pe Moş Bibu să scuipe īn ibric sau ar fi turnat acolo nişte pişat de pisică. Dar cafeaua fu chiar bună şi se dovedi de efect şi ne aşezarăm, după ce bătrīna ieşi şi, conform ritualului, mai zise ceva prin uşa un pic crăpată…dracu ştie ce…T īşi scoase pachetul de Gitanes… īmi īntinse şi mie una cu un gest firesc, fără să fi cerut… Şi mirosul de tutun tare se amestecă prin aburii de cafea…m-am trezit definitiv… Bineīnţeles, afaceri… bineīnţeles, īmi cunoştea munca, ştia de scandalul de la Academie, ştia că trec prin momente nu tocmai fericite… Vorbea rece, chipul imobil, privind parcă prin mine, undeva, īn spatele meu, unde se găsea ceva, o evidenţă liniştitoare…de aceea era calm…cred… Īşi deschise haina neagră şi scoase din buzunarul de la piept un plic pe care īl aşeză pe masă… Dacă erau bani, īnseamnă că erau ceva bani. Şi īntr-adevăr erau bani. Am īntins mīna după ceaşca de cafea, dar m-am trezit că răsfoiam teancul de bancnote. Eram la fundul sacului şi nu prea īmi venea să fac mutre.

-Şi ce vrei?

-Pentru īnceput să ne cunoaştem mai bine.

O afirmaiţe destul de intrigantă pentru vremurile pe care le trăim, cīnd nimeni nu mai vrea să cunoască pe nimeni, pentru că toată lumea cunoaşte deja pe toată lumea suficient de bine cīt să nu-şi mai dorească alte cunoştinţe. Şi totuşi…dacă aş fi surpins pe faţa lui o mică tresărire, o schimbare de expresie…un crīmpei de zīmbet…fie el trădīnd binevoinţă…l-aş fi dat pe uşă afară… Dar el nici măcar nu mă vedea, deşi era clar că se uita la mine.  Preferam, oricīt de nenorocită părea situaţia īn care mă găseam, să fiu cumărat fără ipocrizii.

…aş putea spune că sīnt o maşină a timpului, călătorind prin tunelul strīmt al propriului meu destin…şi probabil că Victor s-ar uita urīt la mine, auzindu-mă vorbind aşa. Dar nu i-aş putea explica altfel acestă senzaţie specială, pe care o am cīnd mă cotropesc amintirile astea īndepărtate, un gunoi al minţii care ţīşneşte din cine ştie ce străfund īntunecat şi rămīne plutind pe apa īncremenită a unei clipe melancolice… Şi toate se īncheagă īn diverse īnţelesuri. Cum să-i explic că eu mă văd zburīnd peste balta asta īmpuţită īn care trăiesc cu greu cīteva familii mutante de peşti şi broaşte, un păsăroi rahitic cu aripi neverosimil de mici, făcīnd recensămīntul unor fantome? Bătrīna mă īngrijea īn timp ce mama trebuia să-şi asume rolul dublu de femeie şi bărbat şi să muncească la fel pentru a ne īntreţine, de vreme ce bărbatul ei, tatăl meu, fiul bătrīnei, plecase īntr-o zi undeva şi de atunci nu se mai īntorsese…Unde plecase? Poveştile care circulă, mai mult nişte ipoteze aproape imposibil de verificat, fac acum obiectul studiului unor istorici din generaţia tīnără, avizi de recuperări istorice şi morale. Alteori, bun capital politic īn favoarea foştilor lui camarazi, care sīnt figurile subţiri ale zilei prin diverse partide…nimic nou sub soare. Īntr-una din acele zile, cīnd īncă mă tīram de-a buşilea pe la picioarele bătrīnei, cuprins de mirări infantile…iar ea īmi citea poveşti, aşezată pe un fotoliu, cu mintea aiurea…m-am ridicat īn faţa ei cu un aer dīrz şi i-am prezentat dilema care īmi muncea mintea fragedă… Cum fac să pun suflet īn el? am ciripit pe un tot cutezător, īntīnzīndu-i homunculul de plastelină. Eşti un căcat cu ochi, dacă vrei să ştii părerea mea, spuse fără să clipească. Şi pentru cīteva clipe m-a privit, ori aş putea spune că m-a apăsat, echivalentul unei perechi de palme, cu o privire gravă, īnrămată īn lumina tare care curgea prin fereastră…o cameră tăcută şi meschină, īntr-un bloc dintr-un cartier cenuşiu, douăzeci-de-minute-cu-autobuzul-de-centru…Şi toate aceste fenomene naturale favorizīnd un procedeu fotografic care se imprimă īntr-un clişeu pe pliul memoriei. O bătrīnă acră şi un copil care īşi sabota inocenţa cu aportul firii de om… Un moment ca o obsesie, chipul zbīrcit apărīndu-mi de multe ori īn nopţile mele negre, īn zilele mele negre…străbătīndu-mi reţeaua neuronală cu o astfel de intesitate, īncīt mă trezeam nu de puţine ori vorbind singur… L-am pictat de nenumărate ori, in diferite perspective şi tehnici şi stilizări şi de fiecare dată o furie groasă mă făcea să distrug pīnzele…cu excepţia cītorva cu care mi-am lansat un stil…critici favorabile, īn fond un artist trebuie să şi mănīnce, schimbīnd o obsesie cu altele: a renumelui şi a necesităţii unei cote pe piaţㅺi eu am ajuns cadru tīnăr la Academia de Arte…iar unul din portete, īn muzeu la secţiunea contemporani. De fapt, mirarea mea precoce nu avea īn sine nimic demiurgic…ci mai degrabă exprima o pasiune voodoo rezonabilă… Mă gīndeam, aşa, foarte copil, cum eram, că dacă aş pune suflet  īn acel omuleţ de plastelină, acel omuleţ ar fi tatăl meu, pe care aş putea apoi să-l schinguiesc după voie pentru suferinţele pe care vedeam că i le provoca mamei şi astfel bătrīnul meu ar simţi toate astea şi s-ar īntoarce acasă de oriunde ar fi fost el, ca un erou din poveştile pe care mi le citea bătrīna cu mintea aiurea, oprindu-se īn uşă şi scoţīnd din valiză la īntīmplare un cap de hidră, o salată fermecată, un ou de balaur sau mai ştiu eu ce alte suveniruri fantastice. Răspunsul şi figura bătrīnei, chiar dacă abia după mai mulţi ani am reuşit să descifrez aceast clişeu, au deturnat īnţelesul voodoo gīndit de mine. Mi-a oferit o efigie…o medalie a tormentaţilor, a acelora care obişnuiesc să vorbească singuri, să mă apere de vicisitudinile unei vieţi burgheze şi anoste…plăcerea smintită a creaţiei… Şi să-ţi fie de bine, adăugase şi continuase să citească impasibilă…Nimeni nu are amintiri de la vīrsta aia, nici măcar omul-elefant… Dar eu am, pentru că aşa ceva nu se uită… Ai putea spune că bătrīna era ţicnită. Nu, din contră…īn ciuda vīrstei era de o luciditate exagerată…reuşind să o ţină pe mama cu picioarele pe pămīnt…la propriu, căci īncepuse să vorbească ciudat, pomenea nume de sfinţi şi se ducea īn secret pe la biserici şi preoţi, īncīt credeam că īn curīnd o să-şi ia zborul…şi chestia asta dură cīţiva ani buni pīnă īntr-o zi cīnd, făcīndu-şi cruce la masă şi murmurīnd o rugăciune, bătrīna īi trase o palmă peste mīna cu care se īnchina şi īi spuse pe un tot aspru: Īn casa mea să nu pomeneşti de băşinosul ăla bătrīn. Găsesc că violenţa bătrīnei nu infirmase existenţa…mă rog…acelui bătrīn, cum īl numise ea…ci mai degrabă trăda o răfuială intimă mai veche. Chair dacă mama s-a trezit atunci ca dintr-un vis, chiar dacă atunci criza ei mistică a īncetat, mă mai trezeam cu ea uneori şoptindu-mi chestii de genul …cred că i s-a īntīmplat ceva rău…azi am văzut pe stardă un bărbat care purta o haină ca a lui…cred că era chiar haina lui… Dar mie nu-mi mai păsa. Crescusem şi Ţilu, Limbă, Picu, Dudă şi Şpil īmi ofereau provocări mult mai pe gustul meu. Iar odată ajuns la liceu, talentul meu deveni evident pentru toată lumea…pe līngă schiţele şi caricaturile pe care le făceam pentru amuzamentul sau respectul băieţilor sau al colegelor, dezvoltasem īn secret o stranie pasiune pentru cărţile bătrīnei…multe dintre ele albume mai vechi sau mai noi, īmbogăţite de note pe care le găseam mīzgălite pe orice spaţiu neimprimat…ştiam că bătrīna călătorise mult īn Europa şi mă amuzam să-i recompun traseele tinereţii din broşuri sau cărţi poştale de muzee… Astfel că, īn momentul īn care am dezvoltat o pasiune specială pentru una din colege, am fost īn stare să o ameţesc cu un īntreg arsenal de  nume răsunătoare, care zburau de pe buzele mele ca o promisiune a ceea ce am fi putut deveni. Ne plimbam prin parcuri şi īi povesteam diverse despre bătrīnă…uau, l-a cunoscut pe Duchamp?…speculasem fabulatoriu cīteva rīnduri pe care şi le notase despre o pensiune īn care stătuse īn Paris…portarul se chema Dechapes şi, īşi notase bătrīna, avea un neg urīt pe nas…notele ei erau pline de astfel de observaţii fără importanţă, dar pline de umor şi un farmec īndepărtat…chiar pe el, ziceam eu, muşcīnd plin de mine dintr-un ecler pe terasa vreunei cofetării deschise duminica… Ea era poetă şi eu urma să fiu un pictor de succes…poate chiar arhitect şi cu siguranţa urma să construiesc casa īn care ne căsătoream şi trăiam fericiţi din  banii mulţi pe care īi cīştigam eu, aşa cum cīştigă arhitecţii…deşi la vremea respectivă, arhitecţii, chiar dacă aveau succes, construiau nişte chestii sinistre la o jumătate de oră de centru, cu autobuzul, cīt despre despre bani, să nu vorbim… Şi chestia asta cu arhitectul, casa, fericirea şi mai ales cu banii īncepu să se repete atīt de des, īncīt mă puse pe gīnduri… Īntr-o zi, cīnd  Ţilu mă aştepta īn faţa şcolii, făcīnd cu cauciucurile de alba-neagra cīţiva pitici pentru spirtoase, am luat o decizie scurtă…vino, mă stigase ea, īntinzīnd spre mine mīna să o īnsoţesc, după ce-l văzuse pe Ţilu care īi rīnjea īntr-un anume fel de la distanţă …draga mea, eu sīnt un artist, şi am tras un scuipat pe asfalt, ducīndu-mă după Ţilu… Asta, Victore, īnseamnă să fii o maşină a timpului…suspendat īntr-un moment melancolic de plictiseală, făcīnd recensămīntul fantomelor… Şi dacă am īncepe să vorbim, am spune tot felul de prostii fără noimă…īn plus l-am trezi pe Picu…s-ar īntreba mirat: ce dracului aveţi de nu puteţi să tăceţi din gură?…o īntrebare pe care ne-o punem de altfel şi noi uneori…time machine, ar zice Picu cu dinţii strīnşi, alunecīnd īn somn… Mă face să mă gīndesc că, oricīt de adormit, Picu stă īn aşteptare, acordat pe frecvenţa tăcerii noastre…Da, pe fata asta ca o fantomă am mai īntīlnit-o o singură dată şi ne-am prefăcut amīndoi că nu ne cunoaştem: o funcţionară, probabil economistă, īntr-un birou strīmt, īntr-o clădire īn care nimeni nu-şi doreşte să mai intre a doua oarㅺi toate lucrurile pe care le vorbeam noi atunci nu au rămas decīt nişte cunoştinţe generale, bune de umplut pătrăţelele unui rebus…Ready-made? o īntreabă probabil bărbatu-său, poate inginer sau poate proprietarul unei afaceri mici…şi ea trebuie să-i dicteze pe litere…d-u-c-h-a-m-p…pentru ca data viitoare cīnd o pocneşte, să o pocnească cu un soi de respect plin de ciudă, care poate foarte uşor naşte o ură de calitate…dar ea īl iartă: omul cīştigă frumuşel şi are vicii moderate şi strīnge bani să ridice o casă a lor īntr-un cartier de vile…   

Momentul de suspensie se risipeşte şi T īnaintează printre mese, fără să mă vadă. Dispare undeva după o coloană īmbrăcată īn afişe, aşa că mă ridic de la bar, īmi iau berea şi plec după el. Vrea să ne cunoaştem şi, ca să ne cunoaştem, mi-a oferit o grămadă neliniştitoare de bani şi o adresă. Fred. Mi-o lăsase pe plic, apoi ieşise, aplecīndu-şi puţin capul cīnd trecuse prin cadrul uşii, lăsīndu-mă cuprins de o nelinişte destul de firească, avīnd īn vedere toată situaţia. Īl găsesc dincolo de coloane, aşezat pe o canapea, canapeaua asortată cu fotolii. Īşi aranja pe măsuţa din faţă nişte hīrtii. Īmi dau seama că, de fapt, localul nu e de loc un simplu bar, aşa cum mi se păruse atunci cīnd intrasem. Pare mai curīnd un club, iar scena adăpostită de īntuneric şi de o copertină de pluş roşu pe jumătate trasă apare ca o confirmare. Mă vede şi īmi face semn să mă aşez. Din fotoliu observ că hīrtiile sīnt de fapt nişte partituri muzicale şi neliniştea mea sporeşte. Ridică o mīnă şi strigă:

-Frederico!

Īl privesc şi īmi dau seama că T nu are nici o expresie. Adică ochii negri cu cearcăne vineţii se ascund īntr-o faţă placidă, barba aranjată, cu reflexe albastre, coama de păr negru pe spate …dar mai ales īn aerul care īngheaţă īn jurul lui.  Singura abatere de la acest aer general de somnambul este un zīmbet subţire, constant, un zīmbet gol, fără mesaj. 

-Frederico e barmanul.

Se poate ca Frederico să fie barmanul, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Stau cīt se poate de ţeapăn īn fotoliu, aşteptīnd. Tensiunea pare să se risipească totuşi sub asaltul de impresii. Afişele de pe stīlpi sīnt īn mare parte ale evenimentelor care se consumă aici. Concerte sau piese de teatru sau īntruniri literare. Mă īntreb unde dracu am fost pīnă acum. Aud de la o masă discutīndu-se lucruri care mă depăşesc.

-Īţi spun, omule, svchost exe e rotiţa din unealta diavolului…iar Gates e diavolul īnsuşi…softul ăsta ar trebui să se cheme Blue Screen…

 Frederico apare cu o tavă plină, īmi pescuieşte jumătatea de bere şi īmi plasează īn faţă un pahar mare, plin cu gheaţă şi un cocktail vīscos. 

-White Russian, T se simte dator cu o nouă explicaţie.

Mă găsesc deodată īn plină mondenitate, numărīnd pe degete, sub masă, cinci pahare şi doi oameni şi īncercīnd stīnjenit să pricep de ce nu-mi iese socoteala.  Şi exact īn acel moment, se produce un nou moment de suspensie. Cele două intră īnsoţite de Victor. Chiar dacă Victor e un bărbat cu succes īn astfel de medii, el nu poate fi responsabil de īncremenirea īn care au căzut toţi, membrii unei secte salutīndu-şi zeiţele. Pentru că cele două par un fel de copii ale lui T. Implacabile, extarvagante, dar incredibil de frumoase, frunte īnaltă, păr drept, lins, pe umeri, suple, urechi roz, transparente, ochii lichizi putīnd să străpungă orice fel de rezistenţă umană. Alunecă printre mese direct spre noi şi, pe măsură ce se apropie şi reuşesc să le īntregesc portretele, mă gīndesc că seamănă cu nişte creaturi cu aspect pur şi miez putred care apar doar īn acele benzi desenate pentru japonezi perverşi. Se coordonează īntre ele şi se completează perfect, două exemplare ale unei specii de laborator. Pricep ce-i cu cele cinci pahare cīnd le văd aşezīndu-se fără să scoată o vorbă şi īncep să amestece gheaţa şi apoi să soarbă din pahare, picior peste picior, plimbīnd sincron un tandem de priviri peste diverşi nefericiţi care īşi fac veacul la celelate mese. Victor, destul de plictisit, mă prezintă, iar eu, cuprins de entuziasmul momentului, mă ridic īn picioare cu mīna īntinsă, după ce, dintr-un singur gest, mi-am lustruit pantofii de pantaloni, mi-am verificat şliţul şi nodul de la cravată şi mi-am potolit freza şi, īn final, mi-am lăsat scurt bărbia īn piept. Sunt, nu?, un bărbat cu maniere şi principii. Gestul meu desuet e gratificat cu o generozitate rece, aş putea spune chiar scīrboasă, o constelaţie strălucindu-i īn ochi brunetei, constelaţia manechin.

-Ştim cine eşti, stai naiba jos…ce hilar…

Mă simt, după o lungă perioadă de convalescenţă, viu. Mă simt viu īntr-o situaţie incertă īn care viitorul pare īnţepenit īn aceste cīteva clipe ce par să se dilate. Mīine īnseamnă probabil secolul viitor. Īmi amintesc că ultima oară cīnd am simţit acelaşi lucru, sīngele ca un alcool, am plecat din universitate. Şi atunci, ca şi acum, viitorul mi se īndepărtase considerabil, incapabil să īntrevăd siguranţa lui poimīine. Probabil de aici vine şi excitaţia. Stăteam īn atelierul studenţesc din podul clădirii uriaşe a universităţii şi  priveam neputincios yala stricată. Anunţasem lăcătuşul de o săptămīnă. Săptămīnă e termenul mediu pentru bunul mers al īntregii ţări. Sistemul de īnvăţămīnt īşi orienteză după el cursurile sau proiectele didactice sau salarizarea şi toate se supun acestor timpi şi subtimpi flexibili de amīnări şi delăsări care se umplu de obicei cu justificări dintre cele mai bizare. De multe ori nici măcar cu atīt. De obicei se invocă o lege īn schimbare sau o vizită anunţată a Comisiei de control, Comisie care, venind să verfice activitatea, cīştiga īntīietate şi astfel, orice activitate īngheaţă şi toată lumea intră īn pregătiri, altele decīt activitatea īnsăşi. Īnsă lăcătuşul meu era alt soi, un filozof īn munca lui. Intră peste mine fără să bată la uşă, mi se adresează cu fiule şi īmi ţine un discurs logoreic despre felul serios īn care īşi tratează munca, descriindu-mi tot felul de mecanisme şi şuruburi, despre puţina apreciere pe care o primeşte din partea nevesti-sii depre politică le fuţi muma-n cur de hoţi şi despre unele zvonuri privind reducerea masivă de personal ce răzbat din secretariatul Conducerii. Cică ăştia tinerii zboară primii, că ei nu are familie şi guri de hrănit, şi īşi lasă ochelarii să alunece pe vīrful nasului, privindu-mă peste ei cu īnţeles. Apoi īşi dă seama că nu are nu se ştie ce sculă necesară şi, pentru că insist să repare uşa acum, īşi scoate pantoful, bate cu tocul cīteva cuie ici şi acolo şi pleacă. Era vorba despre ciocan. Cuvintele sīnt neputincioase pentru a descrie halul de dezolare īn care m-a lăsat acel om. Īl vedeam ca pe o metaforă ci iz de simbol naţional. Dar pe mine ţara şi metaforele mă interesau mai puţin īn acel moment intens. Eram un personal pe cale de a fi redus…şi nu gurile de hrănit erau argumentele Conducerii, ci mai degrabă inadaptarea la sistemul calendaristic al realităţii universitare…şi un artist care, dacă nu cumva īşi schimase deja muza pe codul fiscal, tainic ascuns īn buzunarul de la piept, līngă inimă, avea să o facă curīnd. Bătrīna avusese dreptate…chiar dacă verdictul ei avea o altă semnificaţie: sīnt un căcat cu ochi… Un caleidoscop īn care, privind cioburile colorate de sticlă, la fiecare mişcare, unele īnţelesuri se schimbă, dar semnificaţia finală rămīne de fiecare dată aceeaşi. Sīngele lua viteză īn mine şi trebuia să fac ceva urgent. Şi pentru că nu puteam să plec, aşa, pur şi simplu, mă īntrebam ce aş putea să fac. Să mă iau de studente? Nu era o soluţie. Treaba asta era mai degrabă un favor pe care eu īl refuzasem pīnă atunci. Şi īn cele din urmă am găsit ce…toată lumea a fost mulţumită…eu īnfierat şi aruncat īnapoi īn anonimat, deşi scandalul de proporţii m-a făcut mai degrabă celebru, īntr-un mod mai degrabă nepotrivit nici cu starea, nici cu intenţia mea…şi şase luni de zile am zăcut fără viaţă īn garsoniera unui prieten care emigrase īn America şi care īmi lăsase cheia să-i ud florile…şi a trebuit să īndur nu doar cărţile poştale pe care mi le trimitea regulat pe adresa lui şi īn care īmi povestea ce bine o duce şi cīt cīştigă ca genitor īntr-un building de yankees īnstăriţi…şi tipul ăsta era chiar talentat…tot ceea ce am trebuinţă este un agent şi lucrurile se vor schimba, recunoscu el īntr-un tīrziu…cīt şi compania destul de frecventă a altui prieten căruia īi lăsase cheia ca să-i ude florile…doar că acest prieten, care era īnsurat şi suferea din pricina unor mīncărimi mai speciale, venea cīteva nopţi pe săptămīnă cu cīte o pramatie, rare ori aceeaşi…soţia unui prieten, mi-o prezenta el ca şi cum, dacă eu nu ţineam să aflu ce şi cum, el ţinea, forţīndu-mi discreţia…mă īntrebam dacă mai are mulţi prieteni…şi eu trebuia să mă prefac că dorm īn bucătărie, īntr-un fotoliu extensibil, cu pereţii zgīlţīindu-se aproape să cadă pe mine… Victor găsi acestă situaţie mult prea īmpuţită şi se oferi să-mi găsească o cameră cu chirie, cīt mai mică, insistai eu… Iar acum stau aici, la Fred, şi īncep să cern impresii…T şi bruneta sīnt frate şi soră…tatăl lor, al cărui nume real nu-l voi menţiona, este cunoscut sub suparanumele de Maiorul…cunoşti genul…un om care face prima pagină a oricărui ziar, un om al cărui nume e rostit frecvent īn birourile directorilor de bancă sau pe culoarele ministerelor…şi asta īnseamnă mult…un om care poate să fie īn acelaşi timp īn mai multe locuri şi asta īnseamnă şi mai mult…omul căruia i se spune Maiorul…şi cu asta am spus tot… Intrase īn sala de expoziţie, īmpingīnd uşa direct cu pīntecul proieminent, care i se ivea de sub paltonul englezesc…secretara, prezenţă permanentă īn proximitatea trupului masiv al bărbatului, ca o escrescenţă vitală a propriilor lui necesităţi, se strecură imediat īn spatele lui…Bongiorno a tutti, tunase internaţional…mi-a strīns mīna din mers şi a pornit lejer, īn alergare uşoară prin sală, oprindu-se ici şi acolo la cīte o lucrare, mijindu-şi ochii şi lăsīndu-şi capul pe spate, apoi īntorcīndu-se către secretară, care, cocoţată pe umărul bărbatului masiv, īi nota cuvintele, impresii şi admiraţii emise īntr-o borboroseală gravă…ieşise la fel de alert, un om căruia nu-i ajunge niciodată timpul… A fost singura dată cīnd l-am īntīlnit, suficient cīt să mi se risipească īndoiala că nu e doar un personaj inventat de presă. Şi, dacă mă uit mai bine īmprejur, īncep să īnţeleg că mă aflu exact īn locul īn care toată lumea ar vrea să fie. Cinci personaje celebre şi sīngele meu devine mai gros şi mai sălbatic decīt cocktailul din care sorb, Victor mă priveşte cu o mină serioasă, apoi īşi scoate ochelarii şi, ţeapăn, īi şterge īndelung. Discuţiile de la celelalte mese se amestecă īn difuzorul unui radio cacofonic, scanīnd frecvenţe. …Raza Hyder şi şalurile ei…da, ce e cu ele? …istoria, orice am spune noi aici, nu e o ştiinţă exactă…Rocket Pocket…primul vibrator inventat īn secolul optsrezece  de un psihiatru care īşi lua munca īn serios…un mijloc de tratament īmpotriva isteriei la femei… Un bruiaj, probabil cineva īşi curăţă gītul. Din partea cealaltă zboară prin zăduhul dens de fum scheme financiare: un tīnăr cu faţa roasă de vărsat de vīnt reface cu pixul īn mīnă traseul banilor din sănătate…fondul de asigurări, īn loc să meargă direct la sănătate, ajunge mai īntīi la finanţe…şi nu cred că mai e nevoie să vă spun ce fac ăia cu banii şi ce trimit mai departe…şi nici ce părere are Comisia despre toată mīnăria… De la celălalt capăt al mesei īl priveşte rīnjind un tip bătrīnicios, despre care se ştie că e un şantajist…figuri publice sīnt surprinse īn situaţii şi poziţii neplăcute…se serveşte īn acest scop de o trupă de amazoane bine instruite …Mia, una din chiriaşele coanei, īmi va povesti chestia asta mīine, după ce o voi cunoaşte…plus multe alte amănunte, despre care eu mă voi arăta mirat şi indignat şi pe care ea le va rezuma īntr-o concluzie ca un reproş: ce naiba, tu nu ştii, ce greu se fac banii azi?  T se ridică de la masă.

-Să-i dăm drumul, īi spune lui Victor. Adună partiturile risipite pe masă şi se īntreaptă spre scenă. Victor īi spune ceva blondei, se ridică şi pornesc amīndoi după T. De la o altă masă apropiată vin īncă o fetişcană şi doi tineri. Unul dintre ei, după ce face un pic de lumină pe scenă, deschide staţia. Cīnd termină de butonat, difuzoarele ţipă şi scrīşnesc, ia o chitară  şi o zornăie de cīteva ori. Īl văd pe T cum scoate husa de pe pian şi Victor īşi atīrnă de gīt o tinichea răsucită bizar. Sīnt īncremenit de uluială.

-De ce credeai că te-a chemat aici? pufneşte bruneta. Uneori e atīt de caraghios.

Nici tonul şi nici privirea cu care mă străpunge nu mă īnmoaie. Nici măcar nu bag de seamă că s-a făcut linişte…toată lumea a căzut iar īn aceeaşi īncremenire mistică.

-Bună seara, bubui T de la pian, fără să se īntoarcă spre scenă. Sīntem Frunze uscate.

Lazăr trece īnjurīnd. Vīntul deşertului īi aruncă praf īn ochi, se freacă şi īncepe să ţipe:

-Porniţi timpul…lăsaţi-mă īn mormīntul meu…

Dintr-o tufă scoate capul Moise. Īl vede şi surīde ştirb. Se apropie, clătinīndu-se. Se īnchide cu greu la şliţ

-Bătrīne, n-ai să mă crezi. Īmi goleam şi eu băşica…vorba aceea…aici, īn tufa asta…la dracu!…cred că am băut prea mult cu păstorii…mari beţivani păstorii ăştia!…şi mi s-a părut că văd aşa…un foc care īmi vorbeşte…pe onoarea mea că mă las de băut…

Lazăr īl priveşte mirat.

-Şi tu īncepi? Auzi ce-au fost īn stare să spună despre omul ăsta. Că cică umblă pe ape. Pe ape!!! Păi ştiu ei că a primit īn India o pereche de papuci cu tălpi de plută? Sfinte Sisoe! Īn Goa, de la un bătrīn hippie venit cu primul val de nomazi muzicanţi.

Prin norii de praf se strecoară o siluetă īn jelaba. Trece razant, urlīnd cuvinte de neīnţeles.

-La naiba! …nu era Ali? …ăsta iar umblă cu dinamita pe el… Aleluia! Porneşte timpul! Cred că am nevoie de odihnă…

 

 

Cuvintele se desfac ca puful unei păpădii otrăvitoare. Rămīn īn urmă mic, osos, bestial şi inutil īntr-un străfund de carne. Īncotro? Ca şi cum ar trebui să ajungi undeva! Cīt timp īnseamnă acum, ce īnseamnă aici? Şi cīnd te străbat urgenţe şi nevoi şi simţi că trebuie? Da. Tirania lui trebuie… Şi astfel cuvintele se adună ca puful unei păpădii negre şi compun o lume care īmi inundă īn chip fericit văgăuna…

 

respiro©2000-2002 All rights reserved.