Din   « Primul registru (ad usum delphini) »

Givraj pentru Icar

 

Icar avea probleme cu altitudinea... Nu pierdea din ea, ci (excelsior) mereu câştiga.

Te-ai fi aşteptat ca zburătorul ungurean şi cu cel moldovean să-i fi umblat

Cu flacăra oxiacetilenică pe la aripi, dar nu, era cu tatăl, şi fuseseră deja expropriaţi.

Deci, nici o miză materială, doar persecutarea pentru slaba eficacitate a Labirintului

În perpetuarea unui monstru de ucis oameni ce n-a putut fi umanizat decât radical.

Cei doi avuseseră noroc cu dopurile de ceară abandonate de Ulise la mal

După episodul cu sirenele în care Cel cu Multe Înfăţişări făcuse feţe-feţe

Constatând cu stupoare cum bromura realizează minuni de la urechi în jos;

Penele le smulseseră de la o pasăre netoată ce nu apucase să se alăture mafiei locale

Şi tot stătea cu capul la cutie sperând să scape de gastronomia maniheistă.

Icar avea interdicţie de zbor pe ruta Soare, care era pe atunci doar un geosatelit—

Dar comenzile dictate de Centru răzbăteau tot mai vag, mai anemic, mai pierdut,

Ca bolboroseala lui Arhimede înecându-se în propria cadă în timp ce striga „Evrika!”.

Eroul tăcea, sfidând insolaţia, doar nu e o statuie din Muzeul statuilor de ceară,

Se îmbărbăta el, e tânăr, o să reziste, a  practicat şi sport de mare performanţă,

Chiar a câştigat câteva trofee la ultima Olimpiadă, dar le-a dat la şcoală pentru ierbar.

Icar avea o iubită, sau aproape, care îi destăinuise că ei îi plac tipii teribil de bronzaţi,

Că ar fi interesant să-şi facă şi el o operaţie estetică de înnegrire a pielii (sic!),

Sau să se angajeze într-o mină, să vină apoi plin de praf de cărbune la Ceas,

Doar aşa o să-l placă, o excită tot ce nu-i aminteşte de albeaţa insulei ei numite... Creta.

Icar avea deci probleme cu altitudinea; şi toţi aveau ochii pe problemele lui.

Câţiva tehnicieni de la sol îi comunicau din minut în minut pragul iminent

De temperatură la care ceara se va topi, şi iluziile o vor zbughi fără stăpân,

Dezaripându-l mai înainte să ajungă la fel de melanodermic ca şi fatalele...

Pânze ale corabiei lui Tezeu, la întoarcere (negre prin eroare sau intenţie paricidă).

Icar nu şi-a ascultat tatăl, nu şi-a ascultat pielea şi nu şi-a ascultat mitul.

Iar aripile nu l-au ascultat pe el, căci conţineau un material delicat,  termoplastic.

Prin urmare, cine reiese vinovat din toată această poveste?! Evident — (al)binele!

 

 

 

 

 

Învăţaţi să muşcaţi cu ceafa

 

În mijlocul unei conversaţii spirituale te trezeşti că te întrebi subit

Dacă nu cumva cineva stă la pândă în spatele tău să-ţi fure portofelul;

Şi nici măcar nu poţi rosti: „Noli tangere circulos meos!”— ca Arhimede,

În grădina matematicienilor, umilindu-se pe limba duşmanului înarmat —

Căci cel din spatele tău nu vorbeşte nici o limbă şi degeaba eşti poliglot!

Dacă i-o spui pe latineşte chiar rişti să fii luat drept un străin bogat,

Şi atunci să te ţii, vei avea o problemă de geometrie personală pe nisip.

Dar oricum, nu-ţi vine să te întrerupi din arta conversaţiei de dragul

Dictonului cu armele care vorbesc şi muzele care tac — tot ele-s arestate

Şi eventual informate că au dreptul să păstreze tăcerea până la avocat,

Care roagă să le mai fie citite de două-trei ori drepturile, preventiv,

Până rezolvă el nişte chestiuni urgente în favoarea mai marilor din Olimp,

Căci sunt implicaţi şi ei, săracii, în niscaiva procese legate de teogonia lor,

Şi iată cum, te gândeşti, mai bine Arhimede ar fi colaborat complet,

Să-i fi spus Centurionului să-l mediteze pe fiu-su gratuit la mate,

Sau să calculeze coeficientul de inteligenţă al soldăţoilor romani

Şi apoi să păstreze secretă cifra totală care echivalată în monezi

I-ar fi permis să-şi cumpere o cadă de baie nouă, căci cea veche

Fusese transformată de nevastă-sa în muzeu şi asaltată cu graffiti

Din partea vizitatorilor care scriau pe pereţi „Evrika!”, că aşa e sexy.

 

 

 

 

 

Piatră, pietrica mea

 

Ca ataşat cultural al bolovanului, Sisif merita un loc în mitologie,

Dar în tinereţe cam tăiase coada pisicii, deşi la greci şi iarna e cald.

Nici un mineralog n-a studiat corpul delict al chinului capitalist

Împărţit între abolirea proprietăţii şi munca silnică a expropriaţilor;

Dacă s-ar fi dedicat careva cu vederi ne-comuniste acestui monolit,

S-ar fi întrebat mai întâi dacă e o piatră de temelie sau una unghiulară,

Mai pe scurt: dacă provine de la poale sau din vârf, ce origine are,

Căci oricare e onorabilă, cât timp nu e tăgăduită şi pendulată mereu.

Sisif ar pretinde că face parte din clasa de mijloc, fiindcă e piatra lui,

Şi mai tot animalul sfârşeşte prin a se asemăna stăpânului, sau invers.

Or stăpânul ei de drept (penal) nu fusese la viaţa lui decât acolo,

În clasa socială de maximă stabilitate, ce sudează centripet extremele.

Desigur, oscilaţia îi repugnă, negăsirea locului îl înnebuneşte zi de zi,

Dar eroul speră că până la urmă bolovanul se va fixa pe o medie de aur,

După care el îşi va putea relua afacerile de le zero, pe sub nasul zeilor,

Scutit de travaliul mai umilitor decât cel de a scoate bani din piatră seacă.

Turiştii americani, întrebaţi cu cine ar paria, cu Sisif sau cu piatra,

În perspectiva dilemei: care din cei doi a inventat perpetuum-ul mobile,

Au mizat fără ezitare pe „Arnold” (aşa preferă ei să-l consoleze pe tip),

Nu dintr-un antropocentrism desuet, ci, au motivat ei imperturbabil,

Trebuie apreciată libera iniţiativă dovedită înainte de condamnare,

Garanţie în continuare a cui îi va veni întâi ideea de a gândi pozitiv

Şi de a face reclamă îndeobşte unei afaceri falimentare şi poluante.

Dar eu, ca european subtil, aş paria în mod prudent pe bolovan. Why?

Pentru că piatra va ajunge să tocească muntele, aplatizând totul,

Iar Sisif nu va mai avea într-adevăr cum s-o urce, unde s-o urce,

Nu va mai avea scop şi va fi ca şi când piatra nu-i mai întoarce cheiţa.

 

 

 

 

 

 

Din « Al  doilea  registru» (ad  usum  „requini”) »

                       

 

 

 

Noblesse oblige

 

Era un parfum concupiscent de condotier cântărindu-şi punga de bani

Şi luna juca în săbii lividă ca o femeie după menstruaţie purtată pe sus,

Seva frunzelor se auzea cum fermentează-n omizi, iar poeţii cum dorm cu ele pe umăr,

Cineva nu-şi putea deschide sufletul, morile de vânt se înţepeneau de la seminţe,

Iar Regele aştepta prima schimbare a gărzii de noapte, slăbindu-şi inelul.

O Biblie îşi foşnea singură foile de pergament, crucifixul rămăsese semn între ele

Alunecând acum încetul cu încetul, ca odinioară cuiele din mâini şi din picioare,

Singurătatea se ridica cu ceaţa din apă, nici un Hannibal nu stătea la poartă,

Gândurile erau purtate departe, ca sforile înnodate în găurile hainei de pelerin;

Peste toţi zăcea un fel de moarte şi culegătorii de fructe cădeau în vise din pom,

Pentru că taina se desprindea de palat ca un praf de aur scuturat fără să ştii.

Eu îl strângeam, tăvălindu-mă gol şi uns cu mir prin istorii spuse în şoaptă

Şi ca o armură-l simţeam închegându-se tot mai deplin, zăngănindu-mi chiar,

De parcă fecioare cu centuri de castitate se ciocneau ritmic de ea, înspăimântate.

Sunt un cavaler rătăcitor mi-am zis în timp ce-mi treceam mâna prin părul netuns

Şi săgeţile îmi lăsaseră cicatrici, cruciadele gust amar, romantismul câţiva bastarzi.

Simţurile, obosite până acum, îşi primeau înnobilarea cu latul de spadă, eram viu,

Din nou gata să fiu devotat, să-mi apăr crezul, ca orice bărbat încă sigur pe sine.

Şi iată de ce m-am bucurat în acel miez senin de noapte că mai există un rege!

 

 

 

 

 

Târgul din campo de flori

 

Suc de piersică moale pe vârfuri prelingându-se ca o plăcere de copil indehiscentă,

M-am lăsat furat de degetele ude, şi ele, ale mâinii aceleia de pictor ieşind inert din tablou,

Împiedicându-mă de petale ca de un însoţitor orb ce-mi căuta pe jos lentilele căzute

Peste gunoaie şi ambalaje de statui — sfidând anonimatul pietrei ponce pentru călcâie;

Durerile dădeau să scape din hăituiala braconierilor cu coşuri de nuiele şi copii în spinare,

Ceasurile deveneau egrete albe împuşcate cu alice de plumb în formă de cifre, plesnind ciuruite,

Şi timpul măsurat acum doar prin siropul pulpei muşcate mirosea el însuşi o aromă coaptă.

Mă aflam în Campo dei Fiori, la ora când târgoveţi începeau să plângă, să le cumperi patate,

Tu te opreai, prins la mijloc în pragul fiecărei tarabe, încercând printre dialecte să le dai dreptate.

Aici să fi fost?! Ca o suită regală presentimentele tale dau ocol pieţei şi caută omul, caută rugul,

Pentru care istoria a păstrat numele acestui loc de târg, frenetic de altfel, ridicându-i templu.

Printre ţipete inofensive, comerciale, mi se pare că aud altele — suspecte, agonic tânguitoare,

Şi mă reped în mulţime, îi cercetez pe toţi la faţă, să văd al căruia merită de 10 ori ascultat.

Dar degeaba, pe unii îi cheamă Giordano, pe alţii îi cheamă Bruno, dar nu e niciunul dintre ei,

Poate călăii să mai stea pitiţi după lăzile cu marfă, întinzându-şi mâna la cerşit, din umbră,

Ca să primească fructul mâncat pe jumătate, pe care copilul, mărinimos, li-l oferă. Eu accept...

 

 

 

 

Un rege nepămîntean                            

 

—ştirea—

Cu ochi albaştri, un rege. Ajuns într-un târziu acasă, e întors din drum la aeroport.

 

                                       —reportajul—

Populaţiile primitive nu inventaseră nimic mai uşor decât aerul, ferice de ele,

Căci altfel şi-ar fi reîmbarcat spre cer dreptul divin, al lor, deus in machina.

Dacă mama lui Ştefan cel Mare a promovat tactici psihologice extramurale

De ce noi să nu-l înapoiem şi pe Adam în Rai, sau să refuzăm Imaculata Concepţiune,

Căci aceasta am şi încercat, nu suntem tari la carte, că altfel puneam Biblia la Index.

Şi iată cum Regele e escortat să decoleze spre Paradisul pierdut, ce noi l-am ratat.

Atunci am surâs, cu nobleţe, condescendent, azi fac terapie intensivă anti-rictus,

Ca să mai pot mima că sunt fericit şi comprehensiv faţă de o lume ajunsă pe dos.

Şi n-ar fi fost păcat să fie acum monarhie, iar eu să fiu privat de mina de inspiraţie

Ce, iată, naşte poeme, ca o geografie care se bucură de Golgota cât mai există turişti?!

Am făcut pasiv istoria şi-mi dau seama că n-am mormânt unde să cad răpus de ea,

Dar nu-i nimic, Apocalipsa e aproape, sper s-o apuc, o să fie atunci o economie de te  miri frate!

Totuşi, rămâne ceva deasupra regretelor — o privire de rege, senină, din altă lume,

Prin care pot vedea că Dumnezeu s-a străduit, dar în Sodoma nu i-a gasit pe cei zece.

 

                                        —editorialul—

Să ai un regat, un regat cu herghelii întregi, unde doar caii să mai fie de rasă,

Un act ratat de cavalerie să ţi se pară istoria, căci şi oamenii se împuşcă, nu-i aşa?

Să străbaţi catedrale şi să observi cum de sub mortar mai răsar ex-îngeri murali

Pe care probabil clerul i-a revoltat, sau pur şi simplu mortarul a căzut că nu era bun.

Să răsfoieşti arhondologia unui neam în loc să-l preferi pe celebrul Bram Stoker,

Ce trebuie totuşi menţinut la addenda, pentru o eventuală rescriere a prezentului.

Să ai o copilărie închisă într-o sferă de cristal pe care ceilalţi să o creadă o ghiulea

Prevestind dansul pe cioburi de sticlă şi-ntreruperea kazaciocului fain pe foc de jar.

Să ai brusc revelaţia că morala refuzului se suprapune peste morala renunţării

Din partea celor ce-au învăţat de la republică doar conceptul de cetăţenie, dar vag.

Să ţi se propună să devii preşedinte, deşi eşti dintotdeauna Ales (o, tempora! o, mores!)

Cunoscându-se ce a păţit contra-candidatul lui Barabas după un scrutin infructuos...

În pofida tuturor acestora, să fii Rege! Ei, iată ce numesc eu dovadă a cuiva nepământean!

 

 

 

 

Rien ne va plus

 

Poetul a pierdut totul. Măcar de-aş fi rege să pot cere un cal.

Poetul v-a pierdut pe voi, şi în curând pe sine, ce sens integral!

Ce va rămâne în urmă, cine va da mai mult pe amintirile sale?

Poetul nu mai există, tot ce a măsluit din cuvinte acum şi aici

Va ajunge cândva inefabil, şi oamenii, muţi, vor cere alţi oameni.

Pot fi număraţi vinovaţii? Pe degete? Câte degete are Dumnezeu?!

Consider că am fost explicit, tot atât cât ar fi o sinucidere asistată.

Sunt încolţit, nu mai am ce să ofer în plus, nici o republică măcar,

Voi aştepta deznodământul ca un cititor superficial de roman

Care trage cu ochiul din când în când la ultima pagină din carte.

Să mă gândesc la ce ar fi putut să fie? Adică la ce — la nimic?!

Unde sunt totuşi acele lungi şiruri de lucruri bune promise mereu

De când omul a învăţat să spere şi până s-a deprins să mintă?

Unde sunt?! Acolo: în vise, în manifeste, în comitete revoluţionare.

Visaţi, daţi mai departe, ambalaţi-vă agitatoric — şi cam asta e tot.

Vă întristaţi? Ei, nici chiar aşa, mai aveţi maxim 100 de ani de trăit!

 

Poezii de Cristian Galeriu din volumul "Un regat neapărat-se oferă pur sînge-"