Truly, what is best in anything can be
expressed either in many words, or few words, or no words at all, being
ineffable and unknowable. It is supernatural and transcendent, manifesting
itself directly and completely to those who are able to rise above both the
impure and the pure, to climb the most holy peaks, to leave behind divine light
and heavenly words, to become one with the dark, where he who is above all
things is truly found. We say that this part is neither the soul nor the mind….
It is neither number nor order, neither greatness nor smallness, neither
equality nor inequality, neither likeness nor unlikeness…. It is not part of
being nor is it a part of non-existence: beings do not know it, as it is in
itself, nor does it know beings as they are.
Dionysius
the Areopagite
Cyril
Inside
a well, Cyril has transcribed a black psalter since the age of Constantine. The
water has given him a little room, leaving the walls wet and cold. He warms his
hands at a stone lamp. A blind bird pecks at a small plate of seeds.
I
lean over the side of the well to watch him very carefully. Everything he
writes, I copy into another psalter. Occasionally he raises his eyes toward me,
but says nothing.
Sometimes
the water ripples, and I cannot see what he writes. I have to lean even farther
over the edge.
Other
times the water thickens into clay, then cracks apart.
Other
times it boils over and spits lava.
Then
it slowly cools, into stone
and I wait. I sit
on the well and wait
for the stone to turn back to water.
Sometimes it snows.
Large flakes fall into the well. They do
not melt. They turn instead to silver and copper coins and glue themselves
to the shaved scalp of Cyril the monk.
Cyril
writes without feeling. I watch him carefully: I cannot miss a word. Everything
he writes, I copy into another psalter.
I dip my quill in an hourglass, in the
stream of falling sand. I have to be exceptionally careful: the slightest
breeze
will erase everything I have written.
Someone else leans over me, copying what
I write. When I look, he sticks his nose in a book, and acts absorbed.
He looks a little like Cyril and me.
He leans far over the edge of the well.
I yell at him not to fall down the shaft. He giggles at me like a crazy man.
He is Brother Ferapont.
His beard falls down to his waist. He
sees everything I write. His linen shirt is tied around the middle with rope
made
of linden bark. He looks very much like
Fyodor
Mikhailovich Dostoyevsky.
If I make some mistake of style, he
drops a pebble on my head.
“Be careful, be
careful, Brother Nichita,” he says, “Be careful, that could be costly.”
If I don’t know exactly where to put a
comma, or if I hesitate between a period and a comma, he corrects me.
“None of this matters at all,” I tell
him,
“In the modern Psalter punctuation is no
longer used.”
“Still, you should use it. You should.
You never know. Who knows the future! You have to be very cautious, very
careful. And another thing, you should fast more, attend more to yourself.
Spend less time looking at women. Be a real abbott.”
“None of this matters now,” I respond,
“The times have changed, things are
different. People don’t fast any more. And about women …”
“Even so, don’t forget what I tell you.
Be very, very careful …”
Brother
Ferapont has soft, blue eyes.
Although
he is a sad man, I have never seen him cry.
He sings many different psalms, with a
deep, rich voice.
I would like to wet my quill in the sadness
of his gaze. But he is so far above me. However high I raise my hand, I cannot
reach his eyes.
Lazarus
Above Brother Ferapont is Brother
Lazarus.
No one is above Brother Lazarus. He is
truly alone. He looks neither outside nor inside, but he sees everything. Above
him
the well stops.
Brother Lazarus is sadder than Christ.
Every day, part of his body rots off and falls down the shaft of the well.
Brother Ferapont writes his psalter
wetting his quill
in Lazarus’ sores.
His sores are as clear as well-water.
They do not
fester. He writes nothing.
But the blood that flows from his sores
fills the well.
His sad gaze reaches down to me,
his voice reaches
down softly. He does not chide.
The well where I write is deep in one of
his sores. He opens his eyes, from time to time, to gaze on the Lazarus in the
depths.
The other Lazarus is as feeble as this
one.
Daniel
Brother Daniel plays in the fields. He
has yet to descend into the well.
His whiskers have not started to grow.
He has golden hair. He does not know
what a woman is.
In the fields, he feels a kind of weight
in his chest. He will take a small psalter out and leaf through it, but he does
not understand anything. A bird is always on his shoulder: a kind of falcon,
but with the head of a lion and a snake’s tail. Its eyes glow.
It teaches Daniel to decipher the
psalter.
The naked body of a woman shows under
the wings. The falcon feeds on sand and drinks water from the wounds of Brother
Lazarus.
brings him the bird of wisdom.
On every new moon it flies into the
well,
in its beak a new
psalter for Brother Cyril.
Now, at the end of April, the fogs are
gathering.
The Other Cyril
Under Brother Cyril is another Brother
Cyril,
in a different shaft, writing the
reflection of Cyril’s psalter.
While one hand writes, the other counts
the silver coins
that fall from the
first Cyril’s pocket. He is very thin
he eats just once every seven days.
A
rat gnawed through the sole of his left sandal, and now it chews at his foot.
But he feels no pain. He
does not bleed. As if he were dead.
He has a gray beard and a nose like a
beak.
Constant writing has turned his eyelids
red. His hand shakes with every stroke. He is older than the first Cyril, and
much more cunning.
He counts the copper coins in his pocket
and giggles.
Most of the time he stares at the light
of the moon. He is so cheap, he writes in his own blood. He writes in very
small letters. You can barely decipher what he has written.
Below him writes Brother Atikin.
Brother Atikin looks not like me but
like Brother Ferapont.
He
reads and corrects the writing of the other Cyril. He has no beard. Instead,
his hair hangs from his head into the cell of the second Cyril.
He hasn’t cut his nails since he began
to write. Now
they curve back into his fingers. A
small window in his cell lets him see the fields outside.
On these fields, the other Daniel is
playing.
Every
once in a while, Atikin tears a page from his psalter and tosses it through the
window. He waits for the other Daniel to walk past. But Daniel is too absorbed
in his own thoughts to see anything.
The bird hides somewhere and reads the
page. Then he eats the paper, so Daniel won’t find it.
Brother
Atikin is not cheap. In his case, it is dreams of women. Often his quill goes
astray and draws on the page
a woman’s thighs and breasts.
In his right hand he holds a tiny
magnifying glass.
Below him writes the other Ferapont.
The Other Ferapont
The other Ferapont looks half like me
and half like the first Ferapont. His right eye is like mine. The blue one
looks like Ferapont.
His head rests on his chest, as if he
were meditating deeply
on something. His skin is much darker
than the first Brother
Ferapont.
In between his wings, a heavy cross
presses on his spine. He wears a beard and looks like a peasant. He copies
everything that Atikin writes. His face is dark; I have never seen him
smile.
He is truly a grammarian.
Before writing a phrase, he contemplates
it from one end to the other, he twists it and turns it, and only then writes
it carefully in the psalter. His handwriting
is exceptionally neat.
He writes his psalter in golden ink.
After
he has written a page, he burns it at the stone lamp. The ash falls on the body
of Lazarus. Into the sores
of the other Lazarus.
The Other Lazarus
Under the other Ferapont is the other
Lazarus.
Under the other Lazarus there is no one
else. Ash falls on his sores, ash falls all over his body. He writes nothing.
He is too weak.
He
glances at the other Lazarus, then he closes his tired eyes and turns his face
away.
Ash covers his sores.
Each of his sores is a well.
Deep inside one of his sores
I am writing my psalter.
He is just skin and bones.
He is paler than Christ. He nibbles at
his white lips and whispers:
“Water …a little water…” Nothing more.
The other Ferapont quietly burns his
psalter into the ash that falls on his sores. To continue my psalter, I wet my
quill
in this ash.
Brother Daniel knows none of this.
He
has just learned to read. He walks with a small psalter in his hands, mouthing
the syllables.
The end of April; it will soon be night.
The bird has flown from his shoulder.
Daniel will continue my psalter.
April ended and March began.
Daniel
approached the edge of the well. He peered inside, then moved away. It was the
night of a Friday
before Monday. He closed his eyes and
leaned over
the side of the well: even with his eyes
shut, he could not escape the face
of the other Daniel.
He stayed all Monday and cried,
leaning over the other Daniel.
His body turned green and his skin grew
scales like a snake. Feathers grew out of his hands. The wings did not grow. He
was at the well all day, crying.
Beneath him the other Daniel cried.
He picked off the scales and plucked the
feathers. He snuffed out
his halo and cried, leaning farther and
farther over
Daniel.
From the shaft, Brother Cyril watched
them with a modicum of sadness. He wet his quill in their tears and quietly
continued his psalter. He warmed his hands at the stone lamp
His blind bird continued to peck at the
grain.
The bird on Daniel’s shoulder had flown
long ago.
It was a black Saturday that would never
end.
Kiril
Călugărul Kiril stă în
interiorul unei fântâni şi scrie la o neagră psaltire. Aici
vieţuieşte de pe vremea lui Constantin. În jurul lui apa s-a dat
puţin la o parte. Totuşi înăuntrul fântânii e umed şi frig.
Din când în când îşi încălzeşte mâinile la un opaiţ. Pe
masa sa are un blid, iar în dreapta un fel de pasăre oarbă care
ciuguleşte meiul din blid.
Eu stau aplecat peste fântână
şi-l urmăesc foarte atent: tot ce scrie el, eu transcriu într-o
altă psaltire. Din când în când, el îşi ridică ochii spre mine,
dar nu-mi spune nimic.
Câteodată apa devine cam tulbure
şi nu pot vedea ce scrie el. Atunci trebuie să m‑aplec tot mai
mult peste margine.
Altădată apa devine
vâscoasă ca lutul şi crapă.
Altădată e fierbinte ca lava
şi împroaşcă afară
foc.
Apoi se răceşte treptat
şi se preface în piatră,
atuncea
aştept. Mă aşez în dreptul fântânii şi aştept
până piatra devine iar apă.
Altădată începe să
ningă.
Fulgi mari cad în fântână, dar nu
se topesc cum ar fi fost normal să se topească la contactul cu apa,
ci se prefac în bănuţi de-argint şi de-aramă şi se
lipesc pe ţeasta rasă a călugărului Kiril.
Ferapont
Deasupra mea stă fratele Ferapont.
Şi-a lăsat o barbă până la brâu. El veghează peste tot
ce scriu eu. Poartă un fel de rubaşcă şi e încins la mijloc
cu o frânghie din
scoarţă de tei.
Seamănă mult cu
Fiodor Mihailovici Dostoievski.
Dacă fac cumva o micuţă
greşeală de stil, el îmi scapă o pietricică în cap.
„Fii atent, fii atent, frate Nichita,
îmi spune. Fii atent, toate astea s-ar putea să te coste scump.”
Când nu ştiu exact unde să pun
virgulă şi ezit între un punct şi o virgulă, el mă
corectează.
„Toate astea nu mai au nici o
importanţă, îi spun.
În psaltirea modernă nu se mai
folosesc multe semne de punctuaţie.”
„Tu, totuşi, să le
foloseşti, să le foloseşti. Nu se ştie nimic
niciodată. Cine ştie ce vremuri mai vin! Trebuie să fii foarte
atent şi prevăzător. De asemeni, ar trebui să posteşti
mai mult şi mai mult să te concentrezi asupra ta. Mai puţin
să visezi la femei. Să fii un adevărat egumen.”
„Toate astea nu mai au
importanţă acum, îi răspund.
Vremurile sânt altfel, s-au schimbat
mult. Lumea nu mai posteşte. Cât despre femei…”
Fratele
Ferapont are ochi albaştri şi blânzi.
Deşi
e trist nu l-am văzut plângând niciodată.
Are o voce groasă şi
cântă tot felul de psalmi.
Aş vrea să-mi moi pana şi
să scriu cu tristeţea acestor priviri. Dar el stă mult deasupra
mea şi oricât de sus mi-aş ridica mâna, tot nu i-aş putea atinge
ochii.
Deasupra fratelui Ferapont stă
fratele Lazăr
Lazăr
Deasupra fratelui Ferapont stă
fratele Lazăr.
Deasupra fratelui Lazăr nu mai e
nimeni. El e într-adevăr foarte singur. Nu priveşte nici în
afară, nici înăuntru, dar vede tot. Deasupra lui
nu mai e nici un puţ.
El e mai trist decât însuşi
Cristos. În fiecare zi putrezeşte câte puţin şi pică-n
fântână.
Fratele Ferapont îşi moaie pana
în rănile lui
şi-şi scrie psaltirea.
Rănile lui sunt limpezi ca
nişte fântâni
şi nu
putrezesc, nici nu dor. El nu scrie.
doar sângele lui izvorăşte din
răni
şi umple toată fântâna.
Ochiul lui trist ajunge până la
mine,
până la mine
şi glasul lui blând; el nu m-a mustrat
niciodată.
Într-una din rănile sale e şi
fântâna în care scriu eu. Din când în când îşi deschide ochii şi-l
priveşte pe celălalt Lazăr, pe cel din adânc.
Celălalt e la fel de slab ca
şi dânsul.
Daniel
Fratele Daniel e încă foarte
tânăr şi rătăceşte pe câmpia din jur. El încă n-a
coborât în fântână.
Nu i-a crescut nici mustaţa.
Are un păr cânepiu şi nu
ştie ce e femeia.
Acum simte un fel de greutate în piept
şi rătăceşte pe câmpie. Din când în când scoate o mică
psaltire şi-o răsfoieşte fără să
înţeleagă ceva. E însoţit permanent de o pasăre. Un fel de
şoim, numai că are cap de leu şi coadă de şarpe.
Ea stă pe umărul său
drept şi are ochii foarte strălucitori.
Ştie să citească
şi-l învaţă să descifreze psaltirea.
Când îşi deschide aripile,
lasă să se întrevadă pe sub subsuori un trup de femeie. Se
hrăneşte cu nisip şi bea apă din rănile fratelui
Lazăr.
Aduce cu pasărea fratelui Kiril,
numai că e de câteva ori mai
înţeleaptă.
La fiecare lună nouă
coboară în puţ
şi aduce câte
o nouă psaltire. Ea este pasărea înţelepciunii.
Acum se sfirşeşte luna april
şi începe să amurgească.
Celălalt
Kiril
Dedesubtul fratelui Kiril e un alt frate
Kiril.
El stă într-un alt puţ şi
scrie o altă psaltire.
Scrie invers de cum scrie celălalt
frate Kiril. Cu o mână scrie şi cu alta numără
bănuţii de-aramă
ce cad din
buzunarul primului Kiril. El e foarte slab
şi nu mănâncă decât o
dată la şapte zile.
Un şobolan i-a ros sandalele
şi acum îi roade talpa de la piciorul stâng. Dar el nu simte nici o
durere. Nici
sângele nu-i curge din rană, de
parcă ar fi mort.
Are o bărbuţă sură
şi-un nas ca un cioc.
Pleoapele i s-au înroşit de-atâta
scris şi mâna îi tremură la fiecare literă. E ceva mai
bătrân decât primul Kiril şi mult mai viclean decât dânsul.
Îşi numără pe-ascuns
bănuţii de-aramă şi hohoteşte
subtil.
Mai mult se chiorăşte la
lumina lunii şi scrie cu propriul său sânge, atâta e de zgârcit!
Scrie foarte mărunt, abia poţi desluşi ce-a scris.
Dedesubtul lui scrie fratele Atichin.
Celălalt
Ferapont
Celălalt Ferapont seamănă
pe jumătate cu mine, pe jumătate cu primul frate Ferapont. Ochiul
său drept e aidoma cu ochiul meu drept. Celălalt e albastru
şi seamănă cu cel al lui
Ferapont.
El stă cu capul în piept şi
pare că meditează profund
la ceva. E mult mai întunecat decât
primul frate
Ferapont.
Pe spate are o pereche de aripi
şi-o cruce care-l apasă greu înăuntru. Poartă barbă
şi seamănă cu un păianjen. El stă şi transcrie
tot ce a scris Atichin. Are o faţă întunecată şi nu l-am
văzut
zâmbind niciodată.
E un adevărat gramatic.
Înainte de-a aşterne o frază,
o cumpăneşte adânc, o întoarce de pe o parte pe alta, o
răsuceşte în fel şi chip, apoi o trece citeţ în psaltire. Scrisul
lui
e foarte îngrijit.
El transcrie în aur psaltirea.
După ce scrie o pagină, îi
dă foc la opaiţ, iar cenuşa o presară pe trupul lui
Lazăr. Pe rănile
celuilalt Lazăr.
Celălalt
Lazăr
Dedesubtul celuilalt Ferapont e
celălalt Lazăr
Dedesubtul celuilalt Lazăr nu mai e
nimeni. Cenuşa picură pe rănile lui şi-i acoperă
trupul. El nu scrie la nici o psaltire. E prea slab ca să mai poată
scrie ceva.
Nici nu are destulă putere
să-şi ţină ochii deschişi.
Din când în când aruncă o privire
celuialt Lazăr, apoi îşi închide pleoapele obosite şi-şi
întoarce faţa în altă parte.
Cenuşa îi acoperă rănile.
Fiecare rană a lui e ca o
fântână.
Într-una din rănile sale
stau eu şi-mi continui psaltirea.
Trupul lui e numai piele şi os.
E chiar mai palid decât însuşi
Cristos. Îşi mişcă încet buzele albe şi şopteşte
abia:
„Apă, apă… puţină
apă…” Atât.
Celălalt Ferapont îşi arde
liniştit psaltirea şi în loc de apă îi presară
cenuşă pe răni. În această cenuşă
îmi moi pana şi-mi continui
psaltirea.
Fratele Daniel nu ştie nimic din
toate acestea.
Acum
el abia a-nvăţat să citească. Trece cu o mică psaltire
în mâini şi-i silabiseşte buchiile.
E sfârşitul lunii april şi-n
curând va fi noapte.
Pasărea de pe umărul lui a
zburat.
El îmi va continua psaltirea.
Coborârea lui
Daniel
Se sfârşea luna april şi
începea luna martie.
Daniel se apropie de fântână. Privi
înăuntrul ei şi se trase câţiva paşi înapoi. Era într-o
noapte de vineri
spre luni. Îşi închise ochii
şi se-aplecă peste marginea
ei: nici cu ochii închişi nu putu
scăpa de chipul
celuilalt Daniel.
Luni stătu toată ziua şi
plânse
aplecat peste celălalt Daniel.
Trupul i se înverzi şi pielea i se
acoperi cu solzi ca de şarpe. Îi crescură pene pe mâini, numai
aripile nu voiră să-i crească. Stătu toată ziua
şi plânse.
Dedesubtul lui plângea celălalt
Daniel.
Îşi smulgea solzii de pe trup
şi penele, îşi sfâşia
aura şi plângea, aplecându-se tot
mai mult peste
Daniel
Din puţ îi privea cu o oarecare
tristeţe călugărul Kiril. Îşi muia pana în lacrimile lor
şi-şi continua liniştit psaltirea. Îşi încălzea din
timp în timp mâinile la opaiţ
şi-şi
continua lucrul.
Pasărea lui oarbă ciugulea în
continuare meiul din
blid. Pasărea de pe umărul lui
Daniel zburase demult.
Era o sâmbătă neagră, fără
sfârşit.