Conspiraţiile celor bogaţi

                    sunt de vină

de Bogdan Suceavă

“Suntem săraci: vina e a lor” – acesta este titlul celui de-al patrulea capitol al Manualului perfectului idiot latinoamerican, cartea lui Plinio Apuleyo Mendoza, Carlos Alberto Montaner şi Álvaro Vargas Llosa, un succes de public în America Latină, tradusă acum doi ani în Statele Unite. Volumul îşi propune analiza mentalităţilor şi ideilor primite de-a gata într-o lume a sărăciei, prejudecăţilor şi subdezvoltării. Lucrarea ar putea fi comparată, fără ca analogia să dezavantajeze vreuna dintre părţi, cu Cerul văzut sub lentilă, volumul de debut de la Nemira al lui H.-R.Patapievici.

Cei trei autori au o experienţă personală pe care e util să o amintim. P.Apuleyo Mendoza a fost asediat şi ameninţat cu moartea de narcotraficanţii columbieni pentru reportajele sale minuţios documentate; e şi autorul unui recent volum de memorii dedicat tinereţii sale alături de G.García Márquez. C.Alberto Montaner a luptat împotriva dictaturii lui Batista şi are peste trei decenii de când activează din exil împotriva regimului lui Fidel Castro; e autor a numeroase volume şi studii dedicate fenomenului cubanez, între care Viaje al corazon de Cuba  (Călătorie în inima Cubei, publicată în 1999) şi Cuba hoy (La lente muerte del Castrismo) (Cuba azi, moartea lentă a castrismului, publicată în 1996). Álvaro Vargas Llosa, fiul lui Mario Vargas Llosa, şi el autor al unor volume, a avut în anii regimului Fujimori trei procese de trădare de ţară în Peru, pentru atitudinea sa faţă de războiul de frontieră ecuadoriano-peruvian.

Autorii argumentează în volumul pe care-l discutăm că sărăcia e o consecinţă a mentalităţilor păguboase, a prejudecăţilor politice, economice, sociale, a ideilor de-a gata în virtutea cărora acţionează unii oameni politici, a prostiilor pe care le spun unii jurnalişti sau scriitori şi care se propagă vertiginos spre un public care aude numai ce îi convine.

Celor trei autori li se pare că o carte anume a reunit toate locurile comune ale idioţeniei politice lationamericane; e vorba de Memoria focului, de Eduardo Galeano, tradusă şi în România înainte de 1989. Această carte e proclamată de autori nu mai puţin decât Biblie a idiotului lationamerican. Pasaje întregi sunt disecate cu rigurozitatea unui ceasornicar. La Galeano citim: “Venitul promis unui orăşean nordamerican e de şapte ori mai mare decât cel al unui lationoamerican şi creşte de zece ori mai repede. Şi mediile păcălesc (…) deoarece şase milioane de lationamericani acaparează, după Naţiunile Unite, acelaşi venit ca o sută patruzeci de milioane de persoane situate la baza piramidei sociale.” Autorii Manualului comentează această idee astfel: “Ceea ce Galeano nu e capabil să înţeleagă - şi luăm cifrele sale de bune – e că acel nordamerican mediu crează în acelaşi timp de şapte ori mai multă bogăţie decât vecinul său de la sud, deci – raţionând prin absurd – n-ar putea să jefuiască ceea ce nu are de unde. Consumul (stimate idiot) este o consecinţă a producţiei. Şi motivul pentru care un sărman indian de pe înălţimile andine consumă de cincizeci de ori mai puţin ca un locuitor din Detroit e legat de bunurile şi serviciile pe care şi unul şi celălalt le crează în lumile lor respective.”

În capitolul patru, cei trei autori comentează un prezumtiv enunţ formulat astfel: “Subdezvoltarea ţărilor sărace e produsul istoric al îmbogăţirii altora. În ultimă instanţă, sărăcia noastră se datorează exploatării căreia suntem victime – din partea ţărilor bogate ale planetei.” Acestei prejudecăţi, cei trei autori răspund: ”Cum ilustrează fraza de mai sus, pe care ar putea-o pronunţa idiotul nostru, vina pentru ceea ce ni se întâmplă nu ne aparţine niciodată. Întotdeauna e altcineva – o firmă, o ţară, o persoană – responsabil de soarta noastră. Ne place să fim inepţi cu bună ştiinţă. Avem o plăcere morbidă să ne credem victimele unei despuieri. Practicăm un masochism imaginar, o fantezie a suferinţei. Nu pentru că sărăcia latinoamericană ar fi ireală – ea e suficient de reală pentru tinerii din Lima, pentru favelele din Rio sau pentru gospodăriile ţărăneşti din Oaxaca – ci pentru că ne place să învinovăţim un răuvoitor oarecare de carenţele noastre.”

Volumul se încheie cu un index expurgatoriu, o colecţie de fraze  tributare unor mentalităţi păguboase, fraze scrise sau rostite de oameni politici, scriitori, personalităţi latinoamericane şi iberice. Rezultă ceva similar rubricii Bula demnitarului, pe care oamenii politici români insistă să o dăruiască Academiei Caţavencu de un deceniu încoace. Cei trei autori merg cu onestitatea până acolo încât se includ şi pe ei printre creatorii involuntari de perle, cu păcate din tinereţile fiecăruia. Menţionăm câteva exemple. Fernando Belaunde Terry (ex-preşedinte peruan, în 1980): “Nu suntem nici de stânga, nici de dreapta: deviza noastră e Peru ca doctrină.” Fidel Castro, în 1989: “Mai întâi Insula se va scufunda în mare înainte să se abandoneze principiile marxism-leninismului.” Tot el, în 1990: “Domnilor investitori, vă invit să investiţi în Cuba. Înainte de orice altceva, cel mai rău lucru care se putea întâmpla aici s-a întâmplat deja: ţara a devenit comunistă.”  Diego Armando Maradona, la Madrid, în 1992: “Eu îl sprijin pe Fidel Castro.”

Cei trei autori au mai scris împreună o carte: Fabricantes de miseria: politicos, curas, militares, empresarios, sindicatos… (Fabricanţi de mizerie: politicieni, clerici, militari, întreprinzători, sindicate…); întrucât şi aceasta ar putea fi de interes pentru România de azi, probabil ne vom referi la ea cu o ocazie viitoare.

P.Apuleyo Mendoza, C.Alberto Montaner, Á.Vargas Llosa - Manual del perfecto idiota latinoamericano , Plaza & Janés, Barcelona, 1996, prefaţă de Mario Vargas Llosa; prima ediţie spaniolă în S.U.A.: ian. 1997; traducerea în engleză de Michaela Ames apărută în nov. 1999: Guide to the Perfect Latin American Idiot. În prezenta notă noi am urmat versiunea în spaniolă.