Un
obiect tensionat cu neaşteptate aplicaţii
de
Bogdan Suceavă
Pentru
Adina
Primăvara
aceasta am primit întâia confirmare a calculelor
mele: răspunsul mi-a venit cu poşta aeriană,
un referat ştiinţific de la o Universitate
din Japonia. A durat mai bine de un an până
ce am calculat primul prototip al unei suprafeţe
care era tensionată în fiecare punct, dar nu
într-un mod omogen ori simetric, aşa cum este
tensionată sfera sau arcul de susţinere
al unui apeduct, ci într-un mod care să creeze
tensiune între emisferele aparent disjuncte ale
obiectului. Marea dificultate era
distribuirea aceastei tensiuni într-un mod
inteligent echilibrat în jurul unei axe de rotaţie,
astfel încât obiectul să se rotească la
nesfârşit, cum un canar insomniac pe balansoar
în colivie. Primele calcule sugerau că aşa
ceva ar fi fost fără îndoială posibil
cu un obiect patru-dimensional într-o lume ambient
cu şase dimensiuni. Marea dificultate a fost
să pot reproduce această idee din patru
dimensiuni în două, aşa încât obiectul
final să poată fi reprodus ca o suprafaţă.
Minuţiozitatea referentului japonez a fost
excepţională: a acoperit sârguincios fiecare
detaliu de calcul şi în două locuri mi-a
sugerat simplificări ale raţionamentului.
Nu este prima oară
când se încearcă aşa ceva. La ieşirea
din Târgu Neamţ, cum treci podul peste Ozana
cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul,
se face drumul către Mânăstirea Doi Frasini.
E un loc mai puţin cunoscut şi, din fericire,
în afara traseelor turistice. Întemeiată de
Petru Rareş în ultimul său an de domnie,
mânăstirea a fost înzestrată încă
de la începuturi cu o bilbiotecă de sorginte
domnească. În veacul al şaisprezecelea
câţiva călugări învăţaţi
s-au ocupat cu traducerea în moldoveneşte a
unor lucrari de patristică, între care şi
prima ediţie a Patericului. Ani mai târziu, unele pasaje
au fost serios puse sub semnul îndoielii de slujitorii
bisericii, iar sursa autenticităţii unora
dintre ele a fost serios discutată în vremea
din urmă, întrucât Patericul
de la Doi Frasini era pe alocuri diferit de
versiunea valahă pregătită la Muntele
Athos şi pe care dumneavoastră-l citiţi
în ziua de azi, probabil în ediţia pregătită
de Episcopia de la Alba Iulia. La pagina 97, putem
găsi începutul slovei I, unde primul titlu
este Pentru
Avva Colov. Varianta athonită este: “Povestit-au
unii pentru avva Ioan Colov, că mergând către
un bătrân tebeu la Schit, şedea în pustie
şi luând avva lui un lemn uscat, l-au răsădit
şi i-au zis lui: în fiecare zi adapă acest
lemn cu câte un ulcior de apă, până ce
va face roadă. Şi era departe de dânşii,
încât se ducea de cu seară şi venea dimineaţă.
Iar după trei ani, a trăit lemnul şi
a făcut roadă şi luând bătrânul
rodul lui l-a dus la biserică, zicând fraţilor:
luaţi, mâncaţi rodul ascultării !”
În versiunea de la Doi Frasini
istoria e completată cu o frază misterioasă
care povesteşte că fratele a găsit
cum să ude lemnul de la distanţă
chiar şi atunci când el era departe. Urmează
descrierea obiectului. În principiu este vorba despre
o pompă rudimentară, aparent nealimentată
de nimic, care picura echivalentul unui ulcior în
fiecare interval de douăzeci şi patru
de ore. Nu am folosit acea descriere în calculele
mele, dar sunt sigur că este vorba despre aceeaşi
idee tehnică, dar realizată diferit, ceea
ce probabil demonstrează că modelul tehnic
despre care discutăm nu este unic şi are
multiple reprezentări în realitate. Numai lipsa
mea de îndemânare a făcut să-mi ia atât
de mult timp până am confecţionat una.
Modelul nu a fost făcut
cunoscut pentru că, în epocă, nu s-a ştiut
foarte clar de unde provine şi dacă un
asemenea obiect rotitor care aduce apa de la distanţă
are binecuvântarea Domnului Dumnezeu. Chestiunea
a făcut în 1641 obiectul unei dezbateri la
care a participat Varlaam, dar discuţia nu
va fi detaliată aici. Oricum, opiniile au fost
atât de diferite, încât un veac şi jumătate
mai târziu părea să existe încă superstiţioasa
convenţie de a se păstra tăcerea
asupra pompei perpetue menţionată de Patericul de la Doi Frasini.
Imediat după ce institutul
ştiinţific japonez de care aminteam mi-a
confirmat calculele, am vândut patentul invenţiei
companiei General Electric, care a fost extrem de interesată de aplicaţia
pe care le-o propuneam. Era vorba despre înlocuirea
sistemului de propulsie de tip clasic cu un sistem
de propulsie bazat pe simetrie axiala dublată
de asimetrie de tensiune. Practic, propuneam ca
motorul unui automobil să
conţină, în locul clasicelor bujii,
un gizmo extrem de tensionat fabricat dintr-un oţel
înalt aliat care s-ar roti continuu doar pentru
că nu poate sta locului, mai precis pentru
că tensiunea din corpul oţelului îi imprimă
rotaţie. Ideea nu e nouă: despre automobil
cu arc s-a tot discutat încă de pe vremea revoluţiei
franceze. De data aceasta însă lucrurile sunt
extrem de serioase şi abordarea e profund diferită:
geometria obiectului imprimă tensiune, iar
tensiunea este controlabilă. Aceasta e denumirea
oficiala a proiectului şi a patentului pe care
l-am înregistrat: obiect cu tensiune controlabilă.
Primul prototip de automobil
nu a depăşit o viteză de douăzeci
de mile pe oră. Adevărul e ca mi-a fost
teamă să construim un prim prototip cu
mai multă tensiune: dacă ar fi luat-o
la goană cu pilot cu tot ? Am vrut ca primul
experiment să fie sigur, sub întregul meu control.
Cel de al doilea s-a comportat
ca o maşină normală, şi curând
se va trece la producerea ei în serie. Cine n-ar
vrea să-şi cumpere un automobil care
nu se încălzeşte, care n-are probleme
de aprindere, care nu consumă benzină
şi nici ulei ? Preţul maşinii va
scădea de aproape zece ori şi costurile
ei de întreţinere vor deveni aproape nule.
Câteva zile după primul
experiment reuşit cu o maşină la
viteză normală am primit un straniu raport
CIA, prin amabilitatea direcţiunii companiei
General Electric, cărora le mulţumesc
şi cu această ocazie. Se pare că
sistemul de propulsie al rachetelor balistice nord-coreene
incorporează o forma de energie bazată
pe tensiune controlată. Lipsa de precizie a
acestor rachete este atribuită dificultăţii
de a distribui în mod optim energia generată
de tensiunea geometrică pe obiectul care susţine
propulsia. Daţi-mi voie să nu spun mai
mult despre acest proiect la care lucrez acum şi
care este considerat de administraţia de la
Washington de înaltă confidenţialitate.
Partea cu totul specială a invenţiei mele
ţine de precizia extraordinară cu care
tensiunea se poate controla. Nu cred că nord-coreenii
au ajuns până acolo.
Faptul
că numele meu nu a ajuns încă la dumneavoastră
în asociere cu sistemele de propulsie alternativă
nu este de mirare: există o amplă conspiraţie
a inginerilor împotriva mea. Întreaga presă
din ţară este condusă de o mână
de absolvenţi ai Politehnicii care ţin sub control
Cotidianul, Evenimentul zilei, Ziua, Adevărul,
precum şi diverse sectoare ale radioului şi
televiziunii. Îi cunosc personal şi fiecare
dintre ei m-au rugat, în repetate rânduri, să
le explic sistemul pe care se bazează invenţia
mea. Am făcut-o, perfect conştient că
visul secret al fiecăruia dintre ei era acela
de a-şi construi singuri, gratis şi fără
să plătească nimănui nimic,
un motor de automobil cu propulsie prin tensiune
controlată. Nici unul dintre ei nu au înţeles
despre ce este vorba şi mi-i imaginez în afara
orelor de servici încercând în diverse garaje din
Bucureşti să sucească obiecte de
tablă pe care apoi să le comprime, măsurând
cu aparate primitive câtă tensiune conţin.
Îi previn şi pe această cale că experimente
de acest tip sunt îngrozitor de periculoase: arcuri
calculate rău s-au văzut de când lumea,
cel mai celebru fiind cel care a luat viaţa
lui Ptolemeu al XIII-lea, fratele reginei Cleopatra
(un alt personaj coleric care experimenta cu realitatea).
Pentru că nu înţeleg, colegii mei ingineri-jurnalişti
nu publică nici un fel de ştire despre
invenţia mea, preferând să treacă
sub tăcere în aşteptarea zilei când ei
vor pricepe.
Unul
dintre acest obiecte a fost expus anul trecut la
Teatrul Naţional din Bucureşti. Cătinel
se învârtea pe un ax în mijlocul sălii de la
etajul III, sub privirile incredule ale unui public
care a fost minţit de atâtea ori în ultimii
ani încât nu mai credea în absolut nimic, nici măcar
în ceea ce vedea de la doi paşi distanţă.
Singurul care a ştiut ce să facă
sărmanului obiect rotitor din metal înalt aliat
a fost poetul Paul Daian, care a suflat în el, exploatând
facilităţile de trompetă sferică
ale obiectului expus. Sunetul a preluat forma zidurilor
şi s-a extins Bucureştiului ireal, aşa
încât preţ de câteva minute un fel de jazz
năuc a putut fi auzit de către toată
lumea. Am fost întrebat de un jurnalist de la Associated Press dacă ştiam despre
virtuţile muzicale ale obiectelor cu tensiune
controlată. Fireşte că ştiam
(rezultă din calcule), dar nu m-a interesat
niciodată să dezvolt diverse aplicaţii.
Nu sunt o persoana muzicală, eu sunt un inventator.
Un prieten mi-a transmis recent prin e-mail ca Winston
Marsalis exersează chiar acum un concert cu
o trompetă rotitoare, compoziţie pe care
intenţionează să mi-o dedice în curând
pe un CD lansat la Columbia. Dacă urmăriţi jazzul actual o veţi asculta,
fără îndoială.
Cel
mai dificil pentru compania General
Electric a fost să găsească o
forma de a opri un motor cu tensiune controlată
odată pus în mişcare. Ideea aceasta a
fost încă şi mai strălucitoare decât
prima: axul rotitor se scufundă într-o mică
baie cu mercur. Principiul ştiinţific
aflat la baza acestei invenţii complementare
este legat de schimbarea spaţiului ambient
al unei imersii. În anumite condiţii, schimbarea
coeficientului de frecare al spaţiului ambient
este echivalentă cu schimbarea curburii ambiente.
Costul de producţie al acestei componente de
motor nu depăşeşte costul unui termometru
medical.
Am
fost întrebat până acum în repetate rânduri
ce legătură este între istoriile orientale,
ca de exemplu cea menţionată mai înainte
şi provenind din Pateric,
şi acest nou exploatat principiu dinamic.
Aş dori să fim practici şi să
nu intrăm în speculaţii legate de paternitatea
conceptului: nu pretind că acest principiu
a fost inventat de mine. El a existat de când lumea
şi, după cum am mai spus, ar putea admite
reprezentări diverse. Lumea e plină de
tot felul de obiecte perpetuu săltătoare,
rotitoare, levitante, oscilatorii. Faptul că
atmosfera nu e plină de ele ţine de compoziţia
aerului, de puritatea metalelor, de foarte multe
lucruri legate de stranietatea inertei noastre planete.
Acest principiu dinamic a călătorit sub
formă de secret iniţiatic în întregul
Orient şi a ajuns în veacul XVI în Moldova,
după cum şi la finele veacului XX în atenţia
guvernului nord-coreean. Motive cu aură legendară
se păstrează în diferite culturi şi
nu am menţionat aici decât câteva. Legendă
pentru unii, fapt ştiinţific pentru alţii,
a venit vremea să luăm act că lumea
e mai degrabă înclinată către mişcare
sinusoidală perpetuă decât spre repaos
sau spre mişcare rectilinie şi uniformă.
Un reporter al agenţiei Reuters
a dorit să îmi cunoască opinia despre
vestitele trâmbiţe ale Ierihonului, despre
acel val sonor de o devastatoare forţă
care a fost capabil să dărâme ziduri de
cetate. I-am răspuns că nu, nu cred că
e vorba despre acelaşi principiu. În chestiunea
zidurilor Ierihonului (şi cred că istoria,
aşa cum a ajuns până la noi, e adevărată
cuvânt cu cuvânt) e vorba despre un alt principiu
dinamic, profund legat de posibilitatea călătoriei
prin unde. Daţi-mi voie să nu spun un
cuvânt mai mult despre asta, întrucât e vorba despre
un proiect înca nedefinitivat la care lucrez acum
şi care interesează enorm Departamentul
Apărării.
Phoenix, mai 2001
