1.    Matrie

2.    (Poporul) Glasul poporului

3.    (Femeia) Patrie

4.    (Poetul) Noul Mesia

5.    (Femeia) Muma

6.    (Poporul) Lamentaţie populară

7.    Requiem în stil classic (pentru morţii din decembrie 1989)

 

 

 

 

Matrie

 

Nu mi-ai dat, matrie,

pentru sîngele cu care ţi-am scris graffiti pe ziduri

pentru frica cu care am trăit o viaţă întreagă

pentru ura cu care ţi-am urlat catrene de dragoste

pentru bucuria cu care ţi-am aruncat în faţă disperarea mea fără

margini

pentru groaza cu care am rămas în picioare în faţa gloanţelor şi a

tancurilor

pentru miştoul făcut în faţa preşedinţilor şi politicienilor tăi

pentru cît m-am scîrbit de neşansa de a mă fi născut din noroiul

tău sacru

 

nu mi-ai dat, matrie,

nici unt deajuns, nici medalii, nici ghirlande eterne de flori

nici statui nobile, nici titluri adevărate, nici o pungă incontinentă

de bani

nici pace, nici linişte, nici cuget spălat şi nici bunăstare

nici mîndrie, nici posteritate, nici eroism, şi nici măcar o iluzie

 

nu mi-ai dat, matrie,

decît pietre de caldarîm, huiduieli şi bastoane

numai incendii, gaze lacrimogene şi morminte de marmură kitsch

alţi preşedinţi, alţi şefi, alţi oameni ai puterii şi vorbei

alţi dresori, alţi bandiţi, alţi vînzători de cauze nobile

 

 

nu mi-ai dat decît, decît bucuria haimanalelor liber

strigătul de victorie al şperţarilor, învîrtiţilor, leprelor,

mirosul de mititei şi de ţuică, cutia tuborg de bere şi ţigara

marlboro

 

fericirea zarzavagiilor, măcelarilor, buticarilor,

curtea nobilă a talciocului, legea supremă a lui care-pe-care

rafinamentul ocult al corupţiei, cîmpuri pustii şi oraşe părăginite,

un popor imigrînd în massă la New York  şi -

şi hîrtia igienică roză şi fină a bancnotei de un milion de centime.

 

mi-ai dat, matrie, mi-ai dat

chicotul pipiţelor la Ankara, faima mirositoare a levantului

 

putred

fripturică de orient şi de bolintinul din vale, presărată cu

mirodenia iute balcanică

şi visul erotic cu occidentul

 

mi-ai dat picanteria moravului estic, bacşişul, ploconul,

gloria emigranţilor veseli, refugiaţilor foamei luînd cu asalt

capitalele

prădîndu-ţi imaginea, vînzîndu-ţi onoarea

 

 

şi valul de ură stătută a bătrînilor tăi, şi mînia neputincioasă a

pensionarilor tăi, şi disperarea haotică a şomerilor tăi, şi frica

isterică a gospodinelor tale, şi laşitatea nobilă a studenţilor tăi

şi pasivitatea subtilă a intelectualilor tăi, şi meschinăria sublimă

a politicienilor tăi, şi crima sfîntă a securiştilor tăi, şi micimea

infinită a oamenilor tăi cei mai mari

 

Ce să fac acum, matrie ? Ce ne facem acum ?

Să ascult toată lepra asta cîntîndu-şi singură osanale ?

Să-ţi slăvesc limba, sîngele, strămoşii şi alte organe de înmulţire,

pînă la descreierare ?

Să îndur neputinţa perenă, atavică, a capetelor tale iluminate ?

Să te scuip, să te înjur, să te ucid ?

Să te reneg, să te părăsesc, să te uit ?

 

Nu.

Să te iubesc. Să te iubesc. Să te iubesc.

Mai mult decît pe mine. Mai mult decît pe mine. Mai mult.

Mult mai mult. Mult mai mult.

Mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult,

mult, mult,

chiar mai mult.

 

 

 

 

(Poporul)

 

Glasul poporului

 

Acum ca s-a dus naibii butaforia

îmi smulg capul din umeri şi mă privesc drept în faţă:

şi eu am dat cu bidineaua pe scîndurile eşafoadelor

şi eu am bătut cuie în mîinile şi în tălpile altora

şi eu am cîntat, am lăudat, am ovaţionat în faţa tribunelor

 

mă privesc drept în faţă, cu capul în labe,

chipul îmi lipseşte de fapt, e ceva ca o mulţime de capete

amestecate,

pe jumătate sunt putred, îmi miroase gura, picioarele,

un mecanism stricat îmi umblă în ţeastă.

 

Acum că s-a dus dracului hardughia

unde să mai fug de aici

părinţii mei pe jumătate sunt morţi

patria mea pe jumătate e sălbăticită

eu sunt putred pe jumătate, pe jumătate sunt mort,

îmi ţin capul în mîini şi-l privesc:

 

ne-au luat şi împărăţia lui dumnezeu şi lumea cealaltă şi vîrsta de

aur

ne-au dat hrană la o idee, ideea ne-a devorat

mi-e silă de individul colectiv care sunt

 

perfecţiunea lui numeroasă mă îngrozeşte

rapacitatea lui fără fund mă trage în jos.

 

Acum că s-a dus naibii butaforia

mă uit în jur, nu văd nimic, mai nimic, e pustiu

unde să fug de aici, unde, în care univers, pe care planetă?

 

 

 

daţi-i o lume bietului muncitor, muritor, muncitor,

muritor

la marginea autostrăzii care curge în cosmos

 

 

 

 

(Femeia)

 

Patrie

 

Nimeni nu ştie mai bine ca tine, patrie,

republică măreaţă vatră, ţară de glorii, glie sfîntă, etcetera

să preschimbe sîngele vărsat în vopsea şi vinul în apă

să boteze pe martiri în golani,

haimanale şi lichele să le metamorfozeze-n martiri

să transforme repede lauda-n ocară, osanalele în batjocură

să-i întoarcă pe vii între morţi şi pe morţi să-i răsucească-n ţărînă

 

nimeni nu ştie mai bine ca tine

să înjure, să scuipe, să huiduie în milioane de exemplare

şi să uite repede, repede – şi cu totul desăvîrşit

 

să-i cocoaţe pe nebuni în casa poporului

şi poporul să-l închidă într-un enorm sanatoriu

să-i tranforme pe curajoşi în sclavi mulţumiţi

şi pe laşi să-i pună în fruntea bucatelor

Nimeni nu ştie mai bine ca tine, patrie, matrie,

Republică măreaţă vatră, ţară de glorii, etcetera

 

 

 

(Poetul)

 

Noul mesia

 

Ne-ar trebui iaraşi un om. Un om nou, foarte nou.

Ne-ar trebui un om foarte înalt, un om cît un imobil cu multe etaje,

multe lifturi, multe ferestre si o reclamă electrică orbitoare, care să se vadă din

sud şi din nord,

de la stînga şi dreapta, de sus şi de jos, din toate continentele, de pe

toate acoperişele,

din toate balcoanele.

 

Ne-ar trebui un om cu o mulţime de ochi, care să privească în toate

direcţiiile,

cu o mulţime de urechi, care să asculte toate cuvintele, cu o mulţime

de guri,

care să vorbească în toate limbile, un om cu pielea albă, neagră

şi galbenă, cu pielea verde, oranj şi albastră,

un om de culoarea curcubeului, un om ca o televiziune intercon-

tinentală,

un om ca o staţie interplanetară, un om ca un satelit universal de

telecomunicaţii, un om ubicuu prezent.

 

Ne-ar trebui un om încăpător,

în care să putem pune toate cererile, denunţurile, formularele,

unde să putem să ne reclamăm, să ne plîngem,

unde să ne deşertăm toată ura, invidia, toată mînia,

în care să putem azvîrli toate deşeurile, gunoaiele, resturile,

care să ne preia toate teoriile, metodele, schemele.

 

Ne-ar trebui un om elastic, gonflabil,

care să se poată extinde după dorinţă ca o mamă a tuturora, ca o

planetară amantă,

ca un pîntec de cauciuc de măsura pămîntului

să ne cuprindă pe toţi, să ne legene, să ne cînte, să ne înghită

 

Să scăpăm de noi înşine.

Să ne mai nască o dată.

 

 

 

 

(Femeia)

 

Muma

 

Eu trebuie să rămîn.

Renegată de ceilalţi, ca o cîrtiţă care deschide un ochi

să mă strecor printre victorii şi crime,

printre cîmpuri de gunoaie şi putrede civilizaţii

să văd tot, să sufăr tot,

să-mi amintesc fără încetare, continuu,

ceea ce ei vor să ascundă, să uite

 

Eu trebuie să ramîn.

Uitată de toţi, ca o piatră insolubilă aruncată sub ziare

să număr morţii, să adun semne şi mărturii,

să păstrez seminţele în creier şi în pîntec

cînd ei vor fugi, vor dispare

 

Eu trebuie să rămîn.

Tăiată-n bucăţi, călcată-n picioare,

îngropată-n pămînt, cînd ei nu vor mai fi

să mă scol, să arunc resturile,

să deschid ferestrele şi uşa larg larg

 

Eu sunt muma.

Eu trebuie să gestez. Să o iau de la capăt.

 

 

 

 

(Poporul)

 

Lamentaţie populară

 

Daţi-mi înapoi ciolanele de ciorbă de la piaţa Matache

daţi-ne înapoi frumoasele cozi de la magazine, eram atunci fericiţi,

împreună,

daţi-ne frigul, ura, teroarea, şi celelalte nobile sentimente, era bine

cu ele,

daţi-ne înapoi biciul şi hăţurile.

 

Rugaţi-vă pentru şefi, pentru marx, pentru fratele alexandru,

Rugaţi-vă pentru pactul cu circul şi pîinea,

Rugaţi-vă pentru noi, cei morţi şi inexistenţi

 

noi n-am scris cu letraset manifeste

nici n-am publicat pamflete în samizdat

noi n-am inventat umbrela bulgărească, nici gulagul, nici dinamita

de-am fi fost şi noi puţin polonezi

de-am fi făcut şi noi o solidaritate micuţă,

 

al nostru e pămîntul acesta fără viitor

al nostru e coşmarul fără vreun visător

ai noştri sunt monştrii care ne stau în cap şi ne teleghidează

al nostru e copilul acesta oligofren

 

paradis paradit parodiat de pierduţi

paradis parodiat paradit de pierduţi

pierdut paradis paradit de parodiaţi

 

revoluţia nu e decît o hemoragie periodică, o pierdere seculară de

sînge

pînă la genunchi în hazna, poporul gîngureşte, se-alintă:

el nu vrea să crească mare, nu, nu!

 

 

 

Requiem în stil clasic

 

pentru morţii din decembrie 1989

 

1.

Cu o picătură de sînge, lichid luminos şi nevinovat,

         poate fi purificată o mare de măduvă, adormită şi putredă?

Un singur trup, al meu, scris în cruce pe tine,

        te-ar putea vindeca?

 

Dar o mie de trupuri, tineri băieţi şi tinere fete,

        aruncaţi în gura ta înstelată, în pîntecul lacom,

în memoria puhavă, patrie, te-ar putea sătura?

 

Sămînţă solitară să fiu

        pentru o materie mîntuitoare şi tînără,

pămînt de flori să devin pentru un răsad necunoscut,

invincibil.

 

Ruguri neconsumate de-ar fi toţi să-ţi lumineze obscuritatea:

        O cascadă de dragoste ar putea salva un pămînt?

Dar o maree de sînge?

Ar putea însufleţi cadavrul tău, patrie, o maree de sînge?

 

2.

Aud mereu ţipătul tău sugrumat, patrie

        femeie vastă, neiubită, nemîngîiată,

         prunc părăsit imediat după naştere, bărbat umilit şi scuipat,

ţipătul tău mut, înecat în oroare şi teamă,

        acoperit de silă, refuz şi uitare:

 

ţipătul urcă din adîncuri: pîraie, rîuri, şuvoaie,

        peste întinderi, curge ca mume şi copii, vii şi morţi fără număr

din cătune, cotloane

 

Geamătul lui îndelung ne distruge tăcut

        ca o vibraţie joasă, mult prea grea, prea aspră, prea năruitoare

pentru fiinţele noastre fărîmicioase de lut.

Ţipătul tău, patrie, de agonie străveche,

        putreziciune şi moarte,

în care trebuie mereu să visăm, să murim şi iar să ne naştem.

Către cine îndrepţi, patrie, scîncetul tău fără margine?

 

3.

Să fiu eu cea care ceartă, acuză,

        care aruncă în tine cu reproşuri, cu pietre, cu strigăte?

să fiu eu cea care te mai răstigneşte cu vorbe o dată,

        tu, cea de atîtea ori tăiată, ruptă, desfigurată?

Să pun şi eu foc rugului tău înmiit, etern arzător?

        Să mai adaug şi eu o măsură destinului care flămînd te devoră,

Blasfemiei care nu se mai satură să te vîneze în veci?

 

Dacă nu ard şi eu impreună cu tine, atunci în zadar

        se consumă în negura lumii lumina chinuită a trupului tău.

Dacă nu mă crucific odată cu tine, răstignită în tine,

        ar fi în zadar necurmata ta jertfă.

 

Dacă nu te iubesc, pe mine însămi nu mă iubesc,

        înstrăinată şi putredă alunec în lume.

Dacă nu ne iubim, cine şi ce va mai întoarce din moarte

        acest pămînt trist, acest sînge, aceste amare cuvinte?

 

        4.

Îţi dau vocea mea ca să-ţi strigi mînia şi hohotul

        (nu-ţi fie ruşine să plîngi, să ceri ajutorul).

Mîinile ţi le dau, amîndouă, pentru încleştare şi luptă.

Ochii mei mînioşi, să fulgeri în cei ce-ţi pătează senin

        chipul palid, cei care-ţi vînd atît de ieftin prezentul.

 

Nările ţi le dau ca să simţi mirosul greu, putred,

        al imenselor lanurilor secerate de oameni;

în ce se preschimbă cadavrele lor inutile

        şi copiii lor neîntîmplaţi, nenăscuţi, în aşteptare?

 

Dinţii mei ia-i, pentru scrîşnet şi muşcătură.

Limba, ca să ne judeci şi să ne ierţi.

Trupul întreg ia-l, ţi-l dau, patrie,

        ca să te trezeşti odata, să te scoli, să te scuturi:

 

să ne mai naşti, mai puri, încă o data.

măcar o ultimă dată.

 

5.

Te vei ridica din nou, de jos,

patrie măruntă, patrie frîntă,

din pietrişuri, din cotloane, din adîncul pămîntului,

te vei ridica din hăul tăcerii noastre străvechi,

din muţenia noastră obosită, prea lungă.

 

Cu un vaier bătrîn, împletit cu un strigăt tînăr de luptă,

        ca un vuiet enorm al unei mări vii răsturnate îndelung în ţărînă,

brusc înălţîndu-se iarăşi din sîngele nostru pustiu.

 

Un cosmos fraged se va naşte curînd

din matca înviată: o mie de trupuri răstignite fiecare pe-o cruce.

 

Valuri de oameni, fărîme arzătoare de invincibil ocean

îmi inundă cuvintele:

 

Te vei ridica, din noi toţi, patrie veche şi tînără

ca să ne arăţi în sfîrşit adevărata ta Faţă.

 

6.

Vino iarăşi,

        femeie vastă, nemîngîiată,

în urma martirilor tăi, tineri băieţi şi tinere fete:

        cei care n-au obosit, n-au adormit, cei care n-au fugit

şi care nu vor mai uita nimic vreodată.

 

Vino, patrie, înaintea morţilor şi viilor tăi,

        ca să te speli în pulberea apocaliptică a picioarelor lor,

să te purifici în durerea lor necurmată.

 

Vei fi creată din nou. În fiecare din noi. Vei fi iaraşi iertată.

Renăscută. Fecioară. De cîte ori? A cîta oară,

        mare de măduvă veche, magmă haotică, noroi hulpav şi lacom

care te împrăştii peste cătune, cotloane?

 

Ne vei acoperi, ne vei înghiţi iarăşi,

        maree luminoasă de sînge, lavă de foc iubitor,

ne vei vărsa iarăşi

        în delta noastră finală,

 

acolo unde se plămădesc în eternitate

        nenăscuţii copii şi cuvintele noi

şi Forma ta Ideală.

 

Poezii de Magda Cârneci selectate din volumul "Poeme politice"

Editura Axa-2000