1.    ***

2.    Despre frumuseţe şi dragoste deodată

3.    Jupuitorul de femei

4.    Pe trupul tău meditaţiile se prefac în vînătăi

5.    Tainicul sonet al rozelor albe & roşii

6.    Cină cu Dumnezeu

7.    Negustorii de aer

8.    Între scris şi sînge

9.    Doamne, Îţi miroase gura

10. Poem despre cele zece mii de lucruri

 

 

 

 

***

 

Cînd beau, sînt cel mai mare poet al lumii. Din toate timpurile. Eu am scris Ghilgameş, rubaiurile, mahabharata. Eu am mîzgîlit vedele. Cînd beau, nu-l bag în seamă pe Eminescu. Sînt de-a dreptul ursuz. Mahmur. Morocănos. Nu vorbesc cu Stănescu. Arghezi e băiat de mingi. Ion Barbu mai are de-nvăţat

pîn’ la mine.

Cînd beau, sînt genial.

Moartea mea mă scrie pe mine.

Cînd beau, pot să mă spînzur de lustră cu capul în jos şi să scriu capodopere.

Cînd beau, sînt cel mai mare vînat

şi cel mai mare vînător

în aceeaşi piele.

Cînd beau, o, Doamne, sînt statuia care-l sculptează pe Praxitele.

Cînd beau, viaţa-i o pajişte de îngeri

Deasupra unui munte de rahat.

 

Cînd beau, sînt un simultan de scris, cu ambele mîini,

în zece osebite locuri ale lumii

către cele zece biserici.

Cînd beau, abia atunci îmi amintesc templul

şi planul ocult.

Cînd beau, vreau să iert

şi să uit.

Şi să mă spovedesc.

Dar eu nu beau niciodată

nu sînt fericit

nici nu mă spînzur de lustră

şi nici măcar  nu greşesc.

 

 

 

 

 

Despre frumuseţe şi dragoste deodată

 

                                                          maestrului meu, Miti

 

un om  cu un pahar plin ochi cu apă trece prin faţa mea, atent să nu verse măcar o picătură. cînd eram foarte tînăr, aş fi spus: iată un idiot care trece prin faţa mea, atent la imbecilul său pahar cu apă. nu cu mult timp în urmă aş fi gîndit: un tip trece cu un pahar de apă prin faţa mea. ieri aş fi zis: văd un biet nenorocit, atent la puţina lui apă sărmană. acum nu spun nimic, fiindcă nimeni nu trece prin faţa cui n-are să-l vadă, fără să poarte nimica în mîini, din care nimic nu poate să curgă

 

 

 

 

 

Jupuitorul de femei

 

Eu sînt jupuitorul de femei. Le jupoi de imaginea lor, le las un ecorşeu fără aură. Le dezpieliţesc cu tot cu sudoare şi cu frică. Pînă chiar şi cu părul bogat şi creţ, în şuviţe castanii sau blonde. Le văduvesc de pufuşorul lor pubian şi  formele lor rubiconde. Folosesc tot de la ele, ca de la animalele de casă. Unghiile, sprîncenele, genele, ca să mi ţi le fac perii în casă. E atît de minunat să ştergi praful de pe mobilele vechi cu o perie-androgin: o geană blondă de fetiţă, o sprînceană brună de bărbat. Mobilele toate se-nfioară. Strămoşii noştri vin p-aici şi fac curat. Chitara schiaună de plăcere. Vitrinele se-aruncă de la etaj şi ţăndări se fac pînă jos. La fel şi sticlele cu bere. Doar oglinda rămîne, asemeni unui mort frumos. Care seamănă puţin cu Iisus Christos. Pentru că Iisus Christos e în fiecare lucruşor din casa mea. Şi se insinuiază, cîte puţin, cîte o grefă, şi-n faţa mea.

Stau fericit şi-mi bag mîna printre sertăraşele cu lenjerie intimă. Ele sînt mitologia mea. Desfătat adorm în pluş. Mă topesc şi mă strîng într-un buzunăraş de catifea.

Atunci nu mai sînt atît de fioros, o, cu mult mai puţin fioros mă arăt. Străvezie, moartea mea mi se arată prin urechi, pînă departe-hăt. Moartea mea e mai transparentă ca un furou.

 

 

 

 

 

Pe trupul tău meditaţiile se prefac în vînătăi

 

pe trupul tău meditaţiile se prefac în vînătăi

orice rugăciune îţi lasă o vargă pe sîni şi pe pîntec

aum se umple de lapte

amen de lapte şi sînge.

 

ca şi cum biciuită ai fi, flagelată cu vergi tinere, proaspete, caste,

în mînăstirea pieptului tău

acolo unde inima ta cravaşează aţipirea şi adormirea inimii.

 

sunetul unei singure mîini se ascultă doar în tăcere.

apoi ne plictisim şi ieşim în oraş, întinzînd limbile după bere,

şi după sticlele pline cu bere,

ca nişte muşte mari, rebele

 

 

 

 

 

Tainicul sonet al rozelor albe & roşii

 

Eşti tu ca o bombă pierdută

în desuurile tale de redută

printre cremlinuri şi creneluri

printre topuri A 4 şi cerneluri

 

 

tu eşti inspiratricea mea,

inspiraţiunea mea în stare pură,

care bîntuie satul lui Bulă.

eşti cocoaşa celui fără de cocoaşă.

eşti moartea care mă pîndeşte din faşă.

 

eşti forma fixă care fuge

şi  se-nhăitează cu versul liber 

eşti sonetul

care trage cu şrapnele de-argou, în noi, procletul.

 

sînt roze albe dar şi roze roşii

de care ne-ndrăgostim cu toţii

şi care, din 28 în 28 de zile,

îţi decorează, în taină, chiloţii,

 

o, neasemuite roze nubile,

care rămîn şi pe cearşafuri să se zvînte

pînă cînd, de zori, cîntă cocoşii...

 

 

 

 

 

Cină cu Dumnezeu

 

Dumnezeu e mort după peştişorii prăjiţi pe care-i face nevasta mea.  Ea-i isvodeşte gata  rumeniţi. Iar Domnul se linge pe degete dup-aşa jertfă, dup-aşa prinos. Şi, deşi personal nu sînt tăiat împrejur, el e fericit să coboare-n bucătăria noastră, dacă-l chem la masă. Numai cît simte mirosul de hamsii fierbinţi, că imediat se şi înfiinţează. Se foieşte pe scaun, aşteptîndu-şi porţia. E al doilea pe listă. Prima porţie se împarte la copii. După cum îi strălucesc ochii, îmi dau seama că e fericit. Mă bucur că

l-am făcut fericit. În farfurie nu mai rămîne nimic. S-a umplut şi el, ca şi mine, pe mîini de ulei. Numai să nu atingă mobilele. S-ar supăra nevastă-mea. Numai de-ar asculta să se spele un pic...

 

 

 

 

 

Negustorii de aer

 

cu mult timp înainte de a şti de ce, am respirat.

şi fiul meu o să ajungă un mare negustor de aer.

bagă aer într-însul şi îl dă afară,

toată ziua numai asta face.

 

e o pompă de aspirat şi expirat aer,

de parcă ar sta la marginea cerului şi-a pămîntului.

va ajunge un fel de vameş al văzduhului,

are stofă.

acolo pe unde numa’ duhurile trec

o să-şi ducă el viaţa.

 

cu duh se va însoţi şi în duh se va încălţa.

şi aerul miroase felurit, trăsneşte de de toate miasmele,

e o cherhana de duhori.

pace duhului tău, fiule, îi spune inima mea.

într-o zi vei fi un înger care mănîncă tot aerul din ceruri

şi nu te vei mai sătura.

într-o zi, aerul din tine se va face frumos şi se va întrupa.

se va face bărbat

şi se va răstigni

şi va muri

şi în trei zile va-nvia.

 

 

 

 

 

Între scris şi sînge

 

Femeia pe care o iubesc eu are două ţîţe:

Una pe care scrie “dragoste”

şi alta pe care e tatuat “moarte”.

 

Patul în care adorm are, alăturate, două perne,

Gemene. Pe una mama a brodat dragoste, pe alta femeia mea a însăilat moarte. Uşa pe care intru şi ies are lipite, pe ambele părţi,

două abţibilduri

pe care scrie ceva. Am orbit şi nu mai văd. Ce scrie?

 

 

 

 

 

Doamne, Îţi miroase gura

 

Doamne, de cînd dorm cu Tine, în cerul gurii,

de deasupra Ta, de undeva de sus,

îţi miroase gura.

 

A cîmp, a pajişte,

a ponoare,

a floricele de porumb în floare

a porumb fiert şi a lapte

a copil mic şi a peşteri,

a tutun tăvălit prin miere,

a ochi de bebeluş şi a burtă de fată,

şi-a lingoare

 

 

 

 

 

Poem despre cele zece mii de lucruri

 

spre tine se îndreaptă cele zece mii de lucruri

fără ca tu să le chemi – rămîi întreg şi netulburat

fără dorinţa de a-ţi mai adăogi ceva, nici chiar zilele, cu cea de mîine

 

dacă mai cobori în stradă e numai pentru ca să te mai plimbi prin parc

să-ţi scufunzi picioarele goale în gropile de după ploaie

ploaia e într-adevăr o făptuire, un lucru măreţ, o minune deplină,

ca apa, sufletul tău curge-n pămînt

 

 

Poezii de Mihail Gălăţanu din volumul "Diapazonul plictisit"