Timpul în poezia românească

 

de Mihai Dinu

 

                                                                                   

 

 

                                                                                    „Numai poetul

                                                        Ca păsări ce zboară

                                                        Deasupra valurilor

Trece peste nemărginirea timpului:

                                                        În ramurile gândului,

                                                        În sfintele lunci,

                                                        Unde păsări ca el

                                                        Se-ntrec în cântări”

Mihai Eminescu [1]

 

Cine alţii decât poeţii, cu sensibilitatea lor (adeseori exacerbată) la tot ceea ce atinge şi pune în mişcare sufletul omenesc, erau mai indicaţi să se aplece asupra misterelor temporalităţii? De la horaţianul „fugit irreparabile tempus” la solicitatea imperativă „Verweile doch, du bist so schön” adresată clipei de neliniştitul Faust al lui Goethe, nenumăraţi sunt slujitorii muzelor care au vibrat la întâlnirea cu ireversibilul devenirii şi au cerşit timpului să-şi oprească zborul („Ô, temps, suspends ton vol! Et vous, heures propices, / Suspendez votre cours!” [2] ) în momentul acelui „höchster Augenblick” al mult doritului extaz.

Una dintre primele trăsături ale temporalităţii subiective care a reţinut atenţia poeţilor este neuniformitatea calitativă a timpului personal. Egale între ele sunt numai secundele implacabile ale orologiilor; clipele vieţii, ritmate de „bubuiturile neregulate / ale timpului interior” [3] diferă după gradul lor de plenitudine:

                      „Şi privind la luna plină,

                      La văpaia de pe lacuri,

                      Anii tăi se par ca clipe,

                      Clipe lungi se par ca veacuri” [4]

 Sunt ore şi zile insignifiante pe care memoria refuză să le reţină, după cum există şi altele care pot sintetiza o întreagă biografie: 

                      „Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă,

                      S-o caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceaţă” [5] .

Exaltarea provocată de beţia dragostei împărtăşite poate smulge promisiunea nebunească a oferirii vieţii întregi în schimbul unei nopţi de iubire:

                      „Ne-om răzima capetele-unul de altul

                      Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

                      Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,

                      Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” [6]

ori chiar al unei unice ore, devenite astfel, totodată, şi o oră unică:

                            „O oră să fi fost amici,

                            Să ne iubim cu dor,

                            S-ascult de glasul gurii mici

                            O oră şi să mor” [7]

Dacă „ceasul sfânt” al comuniunii amoroase e de dorit să dureze cât mai mult:

                      „Şi mi-i ciudă cum de vremea

                      Să mai treacă se îndură,

                      Când eu stau şoptind cu draga

                      Mână-n mână, gură-n gură” [8]

în schimb, momentul despărţirii s-ar cere depăşit cât mai repede, dar, din păcate, tocmai el trece teribil de greu. Scurgerea timpului capătă atunci o lentoare insuportabilă, percepută ca o adevărată falie ivită între timpul obiectiv al lumii şi cel al trăirii lăuntrice:

                            „Când am plecat, un ornic bătea în ceaţă rar,

                            Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră.

                            I-am auzit întâia bătaie amândoi,

                            Pierzându-se-n noiembre prelungă şi sonoră.

 

                            Poate mai bate încă momentul de atunci,

                            Poate-a tăcut îndată şi-aşteaptă să mai vie

                            Îmbrăţişarea veche, din nou precum a fost,

                            Şi lacrimile tale, în gara cenuşie” [9]

Căci clipa poate pieri fulgerător sau zăbovi exasperant:

                      „Se poate stinge pocnind ca un bec

                      şi-această secundă ştiută.

                      Poate rămâne ca la înec

                      deasupră-ne, apa stătută” [10]

Departe de fiinţa iubită, timpul se târâie, creând iluzia unei multiplicări monstruoase a înseşi vârstei poetului îndrăgostit:

                      „Departe sunt de tine şi singur lângă foc

                      Petrec în minte-mi viaţa lipsită de noroc,

                      Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,

                      Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit” [11]

Jinduită uneori ca o adevărată binecuvântare, încetinirea scurgerii temporale poate ajunge astfel să ia chipul unei pedepse teribile:

                      „Să şchioapete ziua ca luntrea dogită,

                      Să-ntârzie ora în timp să se-nghită

                      Şi, nemărginită, secunda

                      Să-şi treacă prin suflet, gigantică, unda” [12]

Este ceea ce se întâmplă în izolarea strivitoare a universului concentraţionar, unde timpul bălteşte, iar zilele, devenite indiscernabile, par să nu se mai sfârşească niciodată:

                      „Marţi, Vineri, Sâmbătă, Luni,

                      zile neutre, fără de formă,

                      ca o ceaţă enormă,

                      peste genuni.

 

                      Stau în timpul groaznic de gol,

                      cu tălpile-n veacuri lichide,

                      ca-n ocean un atol,

                      bătut de vânturi toride…

 

                      Marţi, Miercuri, Vineri…Ce zi o fi oare?

                      săptămâna i-o namilă moartă,

                      lunile mele nu trec prin calendare,

                      insula mea nu-i pe nici o hartă…

 

                      Luni, Joi…Toate una ca alta,

                      cum seamănă balta cu balta,

                      cum seamănă scaieţii din şanţuri…

                      Toate numai lacăt şi lanţuri,

                      Numai lacăt şi lanţuri” [13]

Creşterea distanţei în timp faţă de o asemenea experienţă nefericită are, în genere, un efect alinător, dar tot atât de adevărat e şi faptul că trecerea, chiar neutră, a vremii ne poate vătăma sufleteşte prin însuşi faptul că ne apropie de sorocul fatal:

                      „Pe rând orice ore rănesc,

                      Iar ultima vecinic omoară…

                      Tot sufletul mi-este o vioară

                      Ce plânge duios că trăiesc.

 

                      Şi nici nu mai cerc să zâmbesc

                      Când viaţa se-arată uşoară.

                      Pe rând orice ore rănesc,

                      Iar ultima vecinic omoară” [14]

În tinereţe, Poetul nu poartă grija timpului, dar o dată cu înaintarea în vârstă, mersul implacabil al vremii începe să îl preocupe până la obsesie:

                      „Să ieşi pe stradă ţi-e dat

                      dar nu fără griji, ca-n zile de altădată.

                      La fieştecare pas, la fiece colţ, te-ntâmpină: timpul.

                      Ăst timp ce va veni peste noi,

                      întâi ca pustiul Gobi, apoi ca tumultul unei urniri

                      de ape şi continente,

                      sălbatic ca o revărsare peste toate

                      a magmelor din noapte” [15]

Confruntat cu drama înaintării inexorabile către deznodământul ştiut, el devine tot mai conştient de inutilitatea tragică a luptei cu un duşman care nu va întârzia să-l strivească:

                      „Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,

                      Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?” [16]

Nu întâmplător ultimele versuri citate aparţin unui octogenar. Anii, care, la vârsta primelor semne ale întunecării spiritului eminescian defilau încă într-o procesiune solemnă:

                      „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

                      Şi niciodată n-or să vie iară” [17]

se precipită asupra bătrânului Arghezi cu violenţa unui uragan pustiitor. Regăsim aici, precum se vede, filtrată prin sensibilitatea excepţională a doi poeţi de geniu, ideea, analizată în capitolele anterioare, că trecerea anilor accelerează timpul, numai că, încă tânăr, în ciuda faptului că se socotea bătrân chiar din vremea Epigonilor:

                            „Iar noi? Noi, epigonii?…Simţiri reci, harfe zdrobite,

                            Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urîte”

 Eminescu nu resimte în aceeaşi măsură ca Arghezi această precipitare. Clipele sale „picură”, scurgerea anilor are ceva din unduirea maiestuoasă a valurilor („Din valurile vremii…”), veacurile „se torc” („Memento mori”), vremea „trece” şi „vine” („Glossa”), dar nu se năpusteşte nemilos, ci se acumulează lent, chiar dacă implacabil:

                            „Pierdut e totu-n zarea tinereţii

                            Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,

                            Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!”¹⁷

O va spune cu alte cuvinte şi un Arghezi cu două decenii mai tânăr decât cel asupra căruia timpul avea să se năruie mai târziu fără cruţare:

                      „M-aş odihni [18] … Secundă cu secundă

                      Poteca înapoi mi se scufundă” [19]

Dar de unde, la urma urmei, părerea de rău pentru această sporire a duratei noastre, când experienţa trecutului nu poate decât să ne îmbogăţească şi să contribuie, în consecinţă, la împlinirea propriei personalităţi? De ce, dacă pentru mulţi dintre noi amintirile dobândesc după un timp culoare şi parfum, o aură şi un farmec pe care prezentul nu le cunoaşte niciodată, ne nemulţumeşte în aşa măsură extinderea acestui teritoriu în care ne putem oricând refugia fără riscul unor surprize neplăcute? Avem vreun motiv să ne fie teamă de trecut?

Fireşte, şi nu numai unul. Nu ne vom referi însă aici la sumedenia de suferinţe pe care retrospecţia le poate provoca firilor sensibile, melancolice sau sentimentale, la chinul remuşcării, ori la boala intratabilă a regretelor, deoarece toate acestea pot surveni sau nu, în funcţie de temperamentul şi de meandrele biografice ale subiectului. Există însă o pricină de ordin general pentru care cu cât se adună mai mult trecut în urma noastră cu atât ne simţim mai nefericiţi.

Nu e vorba, precum s-ar putea crede, de faptul că trecutul e un timp care nu mai este şi, ca atare, nu va mai putea fi retrăit, căci, la rândul său, nici viitorul nu este şi, în plus, comparat cu trecutul, e un domeniu incert şi plin de primejdii potenţiale. La drept vorbind, coeficientul de realitate al trecutului, dacă putem vorbi despre aşa ceva, este cu mult mai mare decât cel al viitorului, întrucât trecutul se află în noi, în fiecare fibră a fiinţei noastre, e o achiziţie definitivă, un bun ce nu ne mai poate fi răpit de nimeni, pe când viitorul nu există, de fapt, nicăieri şi nici nu avem certitudinea că va exista.

Or, tocmai aceasta e problema. Viitorul este un bun jinduit, dar îndoielnic, de care nu e sigur că vom mai avea parte. Ştiut fiind faptul că viaţa e limitată în timp şi, totodată, că prezentul este inextensibil, între trecut şi viitor trebuie să existe o anumită complementaritate. Cu cât trecutul sporeşte, cu atâta diminuează şansele de a te mai bucura de un viitor, oricare ar fi acesta. Altminteri spus, trecutul ne devorează viitorul, se hrăneşte cu alimentul virtual al vieţii încă netrăite.

Dar cum trecutul nostru suntem noi înşine, se poate tot atât de bine afirma şi că viitorul, aşa nelămurit şi problematic cum este, constituie totodată şi hrana noastră, condiţia sine-qua-non a supravieţuirii. „Fiecare conştiinţă trăieşte printr-un viitor care nu este încă, dar care îi este la fel de indispensabil ca şi oxigenul pentru respiraţie. Pentru conştiinţă, această deschidere a viitorului se poate numi speranţă” [20] :

                      „Cum mângâie dulce, alină uşor

                      Speranţa pe toţi muritorii

                      Tristeţă, durere şi lacrimi, amor,

                      Azilul îşi află în sânu-i de dor

                      Şi pier, cum de boare pier norii” [21]

În cartea sa Le temps et l’Autre [22] , Emmanuel Lévinas definea moartea ca „imposibilitatea de-a mai avea un proiect”. Cât timp trăim, dispunem încă de libertatea de a ne face planuri. Ştim, sau mai degrabă avem credinţa, că trecutul nu poate fi schimbat, ceea ce e, în fond, doar parţial adevărat, fiindcă, în funcţie de noile experienţe parcurse, şi trecutul se restructurează, modificându-şi semnificaţiile existenţiale [23] , dar credem că în ceea ce priveşte viitorul totul rămâne posibil. În maniera sa inconfundabilă, Nichita Stănescu constata că numai ceea ce nu s-a petrecut încă are cu adevărat realitate:

                      „Există numai ceea ce va fi,

                      numai întâmplările neîntâmplate,

                      Atârnând de ramura unui copac

                      Nenăscut, stafie pe jumătate…” [24]

Cât de improprie e, de fapt, expresia „am X ani”, cu referire tocmai la anii pe care nu îi mai ai. Timpul parcurs e unul pierdut pentru totdeauna şi cu cât se extinde mai mult cu atât anii noştri, adică cei pe care îi mai avem de trăit se împuţinează. Căci  trecutul ne minează necontenit viitorul. Fiecare clipă pe care şi-o adaugă reduce marja de libertate a acţiunilor noastre viitoare. Anumite experienţe şi, cu atât mai mult, absenţa anumitor experienţe ne îngustează câmpul opţiunilor. Faptul de a nu fi trecut deloc prin şcoală sau cel de a fi trecut prin puşcărie pot greva în mod decisiv asupra carierei profesionale sau politice a cuiva şi constituie nu o dată obstacole de netrecut în împlinirea unor aspiraţii ale individului. Astfel, faptul că viitorul ar fi un domeniu al libertăţii absolute se dovedeşte, la urma urmei, o pură iluzie. E suficient să priveşti în jur pentru a te convinge de măsura în care viitorul oamenilor depinde de trecutul lor. Cu cât înaintăm în vârstă, nu numai că dispunem de tot mai puţin viitor, ci şi, din păcate, de unul din ce în ce mai sărac în alternative. Orizontul temporal se scurtează, dar se şi îngustează, drama bătrânilor fiind, între altele, şi aceea că nu prea mai au de unde alege. Şi nu este vorba atât de faptul, oricum de necontestat, că viaţa însăşi le restrânge plaja de opţiuni, cât, mai ales, de propriile limitări, ce îşi au originea chiar în biografia personală:

                      „Cel ce devin şi cel ce sînt

                      se devastează reciproc.

                      Două incendii alergând

                      să nu-mi oprească umbra-n loc” [25]

Experienţa formează, dar şi deformează, te face apt pentru anumite lucruri, însă te privează de accesul la altele şi cu cât trece mai mult timp îţi pierzi disponibilitatea pentru acestea din urmă. Îngustarea sferei de preocupări, lipsa de interes pentru nou, predominarea rutinei asupra creativităţii sunt „achiziţiile” cele mai frecvente ale vârstelor înaintate. Îngrămădirea de trecut în urma noastră, adică, mai corect spus, acumularea timpului în noi înşine, ne îngrădeşte astfel personalitatea, închizând-o în ţarcul înălţat de propria noastră biografie, de care, pe măsura trecerii vremii, depindem din ce în ce mai mult. Căci, precum observa Vladimir Jankélévitch, „nu poţi să transformi factum-ul şi încă mai puţin fecisse în infectum şi timpul survenit în ceva nesurvenit, să nimiceşti faptele împlinite. Amprenta este pretutindeni prezentă, de neşters” [26] .

 Oamenii sunt ceea ce au trăit şi, ca atare, mult mai puţin decât au fost pe vremea când neîntâmplatul vieţii lor, cu sumedenia sa de potenţialităţi precumpănea încă asupra evenimentelor deja petrecute. Pluridimensionalitatea virtuală a viitorului încă necunoscut lasă însă treptat locul unidimensionalităţii unui trecut imuabil, ceea ce înseamnă, de fapt, o sărăcire a fiinţei şi aruncarea ei din regatul speranţei, tărâm al tuturor posibilităţilor, în sclavia propriei istorii [27] . Tânărul trăieşte euforic în edenul potenţial al opţiunilor nelimitate, vârstnicul zace înlănţuit de însăşi viaţa pe care a dus-o. Pe când primul se îmbată cu aerul tare al speranţei, cel de al doilea se sufocă în fumul înecăcios al regretelor.

La limită, aspiraţia poetului, mai conştient decât alţii de această tragică fatalitate, şi mai însetat de imposibil, o dată ce, potrivit fericitei formule a lui Carl Sandburg, el este un animal marin nevoit să trăiască pe pământ, dar care visează să zboare, ar fi să revină în lumea potenţialităţii depline dinaintea naşterii sale:

                      „Dar mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram

                      ca de-o copilărie îndepărtată

                      şi-mi pare atât de rău că n-am rămas

                      în ţara fără de nume” [28]

Nu întâmplător volumul din care este extrasă strofa de mai sus are drept moto o rugăciune sui-generis prin care poetul, deşi se declară conştient de necesitatea imperativă a devenirii, cerşeşte oprirea inexorabilului:

„Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire, - şi totuşi, te rog; opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”

Sensibil, asemenea tuturor poeţilor adevăraţi, la „zumzetul albinelor morţii”, Blaga percepe şi în veşnicia geologică a munţilor zvonul nelămurit, dar de neoprit al anilor care zboară:

                      „Intru în munte. O poartă de piatră

                      încet s-a închis. Gând, vis şi punte mă saltă.

                      Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!

                      Din ferigă vulpea de aur mă latră.

 

                      Jivine mai sfinte-mi ling mâinile: stranii,

                      Vrăjite, cu ochii întorşi se strecoară.

                      Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară

                      Albinele morţii, şi anii. Şi anii” [29]

Poeţii ştiu însă prea bine că, pentru noi, orologiul cosmic nu îşi opreşte bătăile decât o singură dată şi atunci definitiv:

                      „În cer,

                      Bate ora de bronz şi de fier.

                      Într-o stea

                      Bătu ora de catifea.

                      Ora de pâslă bate

                      În turla din cetate.

                      În ora de lână

                      Se-aude vremea bătrână

                      Şi se sfâşie

                      Ora de hârtie.

]                     Lângă domnescul epitaf

                      Bate glasul orei de praf.

 

                      Azi-noapte, soră,

                      N-a mai bătut nici o oră” [30]

sau, în viziunea lui Nichita Stănescu:

                            „Nu are cine să vestească pe cine.

                            Turbate spirale; inimă explodată.

                            Anul care urmează să vină nu mai vine

                            Şi nu va mai veni niciodată” [31]

Totuşi, în pofida oricărei logici, oamenii continuă să creadă chiar şi in articulo mortis că mai au încă vreme la dispoziţie:

                      „Ci ei tot îmi spun că mai e timp

                      chiar dacă

                      pereţii aceştia au început să plece

 

                      Ci ei tot îmi spun: mai este vreme

                      chiar dacă

                      Pământul a început să se îndepărteze

 

                      mai e timp

                      cu toate că

                      pasărea din geam a plecat

                      şi acum va zbura şi fereastra

                      în schimb vor ieşi stelele

                      şi despre umbra mea

                      nu vorbesc

 

                      Nu e nimic, timp mai este,

                      şi nu mai vorbesc

                      despre nimic

 

                      Şi eu voi sta acum în prag

                      şi pragul strigă: întoarce-te

                     

                      Şi deschi uşa încet

                      şi uşa dispare

                     

                      dar nu e nimic,

                      timp mai este” [32]

Numai că îmbarcarea spre tărâmul de ceaţă te ia întotdeauna pe nepregătite:

                      „Corabia apare-n miez de noapte

                      Dă semn scurt, şi să te urci iute că nu-i timp

                      De pierdut. Nici nu te-ai dezmeticit bine

                      Nici nu ţi-ai luat rămas bun – ce-a fost

                      Mai important ai uitat (acea sabie, acel scut)

                      Abia apuci să-aprinzi o lumânare şi să-ţi mai vezi

                      Odată capul stins lângă geamu-nnoptat” [33]

Astfel, când ţi-era lumea mai dragă:

                      „Ai ieşit din casă

                      şi n-a mai fost casa

 

                      Ai trecut pragul

                      n-a mai fost pragul

                      te-a avertizat o pasăre

                      nu mai e pasărea

 

                      Era sâmbătă

                      Nu va mai fi sâmbătă

 

                      Numai copacul

                      eternul

                      îşi clatină frunzele” [34]       

Lupta inegală cu destinul („Cu tridentul / timpului într-o mână / şi reţeaua lumii în alta / zeul îl înfruntă pe gladiator” [35] ) are pretutindeni şi întotdeauna acelaşi deznodământ, numai că nimeni nu cunoaşte ora şi clipa despărţirii („Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta” [36] , „Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea” [37] , întrucât „Nu este al vostru a şti vremile sau soroacele [38] pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” [39] ):

                      „vine o vreme

                      când nu mai poţi fugi

 

                      vine o seară

                      când se îngrunează aripile

 

                      vine o clipă

                      când te ajunge umbra din urmă

 

                      cât mai am copile

                      până la chindie?

 

                      Dar în valea asta

                      nimeni

                      nu ştie

                      când apune soarele

 

                      Cade seara ca o funie goală

                      lângă stâlpul înalt

 

                      Staţi, strigă osia. Jocul a încetat.

                      Nu mai văd. Dezlegaţi liniştea” [40]

O cauzalitate inversă ne domină viaţa. Întrucât omul este unica fiinţă care ştie că va muri, sufletul său constituie şi singurul teritoriu al realităţii în care efectele pot preceda cauzele. Dacă e de neconceput ca un fenomen fizic să îşi aibă cauza în viitor, o atare anomalie devine nu numai posibilă, ci chiar curentă în domeniul psihologic. Ţine de absoluta normalitate ca acţiunile prezente ale indivizilor să fie consecinţe ale unui eveniment încă neîntâmplat, dar inevitabil (redactarea de testamente sau încheierea de asigurări de viaţă constituie exemple dintre cele mai banale de efecte anterioare cauzei). Viaţa însăşi e o boală cu sfârşit cunoscut:

                      „Boala este mai aproape de mine

                      Decât am fost eu vreodată.

                      Aşa cum putrezirea

                      E mai aproape de fruct

                      Decât sâmburele lui.

                      Aşa cum sâmburele aşteptă

                      Numai trecerea verii

                      Să se desfacă din fruct

                      Eu trebuie numai s-aştept

                      Viaţa să treacă…” [41]

Dar dacă în periplul necurmat al vieţii nu ne este îngăduită nici o escală, cu atât mai puţin am putea spera să realizăm revenirea în trecut, căci reversiunea cronologică e cel mai de neînfăptuit dintre vise. „Întinerirea este şi mai absurdă decât eternitatea” [42] .

Bolnav de ireversibilitate, omul recurge atunci la paliativul nostalgiei, care îi creează şi întreţine iluzia că retrăirea trecutului ar fi cumva posibilă, măcar şi numai sub forma dorului de clipele ce s-au dus, căci:

                „La obârşie, la izvor

                nici un drum nu se întoarce

                decât în chip de dor” [43]

Chemarea copilăriei, departe de a fi un simplu fapt psihologic, lesne explicabil, are rădăcini mult mai adânci, înfipte în substratul tulbure al subconştientului:

                            „Numai sângele meu strigă prin păduri

                            după îndepărtata-i copilărie,

                            ca un cerb bătrân

                            după ciuta lui pierdută în moarte” [44]

Suferinţa pe care conştiinţa imposibilităţii reversiunii i-o produce poetului îl face să dorească dispariţia a tot ceea ce i-ar mai putea reaminti anii pe veci inaccesibili ai copilăriei:

                            „Sânge fără răspuns,

                            o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi

                            ciuta călcând prin moarte.

 

                            Tot mai departe şovăi pe drum, -

                            şi ca un ucigaş ce-astupă cu năframa

                            o gură învinsă,

                            închid cu pumnul toate izvoarele,

                            pentru totdeauna să tacă,

                            să tacă” [45]

De fapt, dorul de trecut nu se justifică atât prin conţinutul acestuia cât prin chiar calitatea (?) sa de a fi definitiv pierdut. „Copilăria noastră ni se pare fericită tocmai pentru că este pentru totdeauna inaccesibilă” [46] .

                            „Mă agăţ de orele vechi

                            dar toate fug înapoi,

                            totdeauna nesigure şi perechi,

                            asemenea cailor înhămaţi câte doi” [47]

Atracţia exercitată de vremurile apuse conţine cel puţin un grăunte de iraţional. Timpul scurs a devenit, în mod paradoxal, o valoare în sine, indiferent dacă trăirea sa generase la momentul respectiv bucurie sau tristeţe [48] . Nostalgicul se întoarce în trecut fără a putea spune exact pentru ce o face:

                            „Caut, nu ştiu ce caut. Caut

                            un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată

                            e fruntea menită-nălţărilor altădată!

 

                            Caut, nu ştiu ce caut. Caut

                            aurore, ce-au  fost, ţâşnitoare, aprinse

                            fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

 

                            Caut, nu ştiu ce caut. Caut

                            o oră mare rămasă în mine fără făptură

                            ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

                           

                            Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,

                            subt trecutele, caut

                            lumina stinsă pe care-o tot laud” [49]

La ancheta pe care autorul acestor rânduri a făcut-o printre studenţi pe tema timpului, o fată, din păcate anonimă, remarca la un moment dat, într-o manieră deopotrivă profundă şi poetică, că „deosebirea dintre sufletul şi trupul nostru constă în aceea că sufletul îi conservă şi pe copilul, pe adolescentul sau pe tânărul care am fost, pe când trupul nu”. Ataşamentul nostru veşnic faţă de propriul trecut se întemeiază pe coexistenţa în noi a tuturor personajelor în pielea cărora ne-am aflat cândva, dar, pentru a prelungi metafora, pieile acelea le-am lepădat ca şerpii, iar astăzi ne prezentăm lumii exclusiv în cea mai recentă şi, din păcate, adesea nu şi cea mai atrăgătoare dintre ele.

Printre pariurile imposibile ale Poetului se numără şi recuperarea acestor înveşmântări fizice consecutive ale spiritului său:

                            „Cobor pe propriile-mi trupuri regăsite

                            ca pe-o scară

                            şi amintirile au trup şi timpul are-altoi.

 

                            Şi iată-mi prietenii uitaţi şi-ntâia mea iubire

                            şi anul şapte-al vieţii mele regăsit,

                            şi primul da şi primul nu

                            şi prima mea uimire

                            şi aerul de-atunci

                            în vârful unei raze-nţepenit” [50]

Simpla rememorare nu înseamnă însă, din păcate, şi regăsirea eurilor noastre revolute:

                      „Caut un copil

                      într-o cameră cu pragurile curgând

                      şi mereu deschid altă încăpere

                      şi alta

                      şi alta

 

                      cineva îmi spune:

                      acum a dat colţul

                      acum a deschis uşa

                      a făcut un pas şi a dispărut:

 

                      toţi l-au văzut şi deodată

                      nimeni

                      nu şi-l mai aminteşte

                     

                      Caut un tânăr

                      într-o casă cu pereţii curgând

                      şi coridoarele ei

                      mereu şi mereu

                      se bifurcă

                     

                      cineva îmi spune

                      chiar acum a trecut

                      pe aici

                      căuta pe cineva şi nu poate fi

                      prea departe

 

                      din firidă în firidă

                      dintr-un coridor în alt

                      coridor

                      din uşă în uşă

                      într-un stol de odăi

                      care fumegă

 

                      Caut un bărbat

                      într-o casă cu camerele curgând

                      şi mereu deschid altă încăpere

                      şi alta

                      şi alta

                     

                      cineva îmi spune:

                      l-am văzut

                      era aici, căuta pe cineva

                      dar abia a închis uşa şi nu poate fi

                      prea departe

 

                      din firidă în firidă

                      din coridor în alt

                      coridor

                      din prag în alt prag

                      pe un drum ce mereu şi mereu

                      se bifurcă

 

                      Pun mâna

                      pe mânerul ultimei uşi

                      şi mă întorc şi îl strig

                      pe bătrânul ce m-a însoţit

                      în ultima cameră

 

                      El există. Dar nu-mi poate răspunde

                      nimic.

                      Între noi e doar Liniştea” [51]

Totuşi, cei care am fost ne privesc încă de undeva din trecut. Ei sunt martorii tăcuţi ai faptelor noastre actuale, umbrele de care nu ne vom putea desprinde cu totul niciodată:

                      „dovadă că nu pot trăi numai acum

                      sunt amintirile mele, toate…

 

                      Dovadă că nu pot vedea fără martori

                      e copilăria, adolescenţa mea,

                      dublând nefiinţa acestei secunde

                      cu nefiinţa ei de cândva” [52]

De altfel, chiar dacă ne-am îndepărtat de copilul care am fost cândva („Unde eşti copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”), el nu ne va părăsi cu totul niciodată:

                      „Avui şi eu odată spatele ars de urzicile soarelui

                      şi tălpile goale. Îţi amintesc zile stinse demult,

                      dar să nu crezi că mi-am trecut şi copilăria

                      sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă aci.

                      Copilăria mea e aci şi astăzi.

                      Şi dac-aş sări şi peste poarta toamnei

                      la care-am ajuns, copilăria aş sălta-o cu mine,

                      strânsă în vine şi-n pumnii mei arşi” [53]

Nimeni nu ştie mai bine decât poeţii ce consecinţe tragice poate avea ruperea legăturii cu propriul trecut:

                      „Când nu voi mai auzi

                      copilul

                      care mă strigă

                      atunci voi şti sigur

                      că m-am rătăcit” [54]

Iluzia că ne-am putea lepăda de el este la fel de periculoasă ca aceea de a nu visa la viitor de teama deteriorării imaginii noastre pe care e de presupus că o va aduce acesta:

                      „Cine merge înainte

                      Şi nu întoarce capul

                      S-a părăsit pe sine în urmă;

                      Cine aleargă

                      De spaimă o face

                      Să nu fie ajuns

                      De el însuşi;

                      Cine nu-şi spune ţelul

                      Se teme

                      Să nu se găsească

                      Pe sine acolo,

                      Ca şi cum umbra

                      N-ar fi chiar balta de întuneric

                      Scurs prin venele noastre deschise

                      Din dorinţa de-a înainta…” [55]

Pentru Nichita Stănescu, călătoria printre vârstele succesive, tot mai adânc în timp, până la trupul „neîmplinit” al prunciei, multiplică halucinant imaginea călătorului însuşi, al cărui chip polioftalm ne priveşte din trecut ca dintr-o pânză cubistă:

                      „Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc,

                      chiar timpul intră-n timp

                      ca două oglinzi paralele.

                      Chiar amintirile intră în amintiri,

                      şi chipul meu din copilărie

                      are zece ochi înghesuiţi unul într-altul,

                      gata s-azvârle-napoi toate imaginile

                      într-un şuvoi mortal.

 

                      Priveam ameţit, priveam în miezul pământului

                      atârnând de fiece vârstă

                      un trup,

                      din ce în ce mai neîmplinit,

                      mai făr-de-materie,

                      ca o ucisă momeală pentru prinderea anilor”⁵⁰

Şi această aventură fantastică poate continua până dincolo de clipa naşterii, pe firul generaţiilor până la obârşiile lumii, căci Poetul se simte solidar nu doar cu trecutul său, ci şi cu acela al întregii umanităţi care l-a precedat:

                      „Sufletul meu îşi mai aduce-aminte

                      Şi-acum şi ne-ncetat, de ce-a trecut,

                      De un trecut ce mi-e necunoscut,

                      Dar ale cărui sfinte oseminte

 

                      S-au aşezat în mine făr’să ştiu,

                      Cum nici pământul ştie pe-ale lui,

                      În care dorm statui lângă statui

                      Şi-i zăvorât sicriu lângă sicriu.

                     

                      Un murmur ne-ntrerupt de epitafe,

                      Cari mai străine, care mai sonore.

                      Prin aer timpu-i despărţit de ore,

                      Ca de mireasma lor nişte garoafe.

 

                      Tăcerea vocile şi le-a pierdut,

                      Care-o făceau pe vremuri să răsune.

                      Aud ţărâna doar a vocilor străbune,

                      Cum se desface, cum s-a desfăcut.

 

                      Şi câteodată, totul se deşteaptă,

                      Ca-ntr-o furtună mare ca tăria

                      Şi-arată veacurile temelia.

                      Eu priveghez pe ultima lor treaptă” [56]

Acest fantastic descensus ad principia, de natură să evidenţieze prezenţa ascunsă a tuturor înaintaşilor în fibra cea mai intimă a sufletului nostru, poate constitui şi punctul de plecare al unei perspective complementare: la fel cum strămoşii supravieţuiesc în noi, şi noi existam ca virtualitate în ei [57] , şi, la rândul nostru, îi conţinem in nuce pe cei ce ne vor urma:

                      „aici, din părinţii părinţilor mei

                      au zburat treptat zilele

                      şi s-au rostit cuvinte

                      şi s-au desfrunzit aşteptări

                      şi au căzut ploi

                      şi au luminat patimi,

 

                      şi la umbra foştilor arbori

                      fostele frunţi

                      au vegheat călătoriile orelor…

 

                      Inima mea

                      atunci

                      era Mâine,

 

                      trupul meu

                      atunci

                      era Mâine,

                      sângele meu

                      încălzea un timp nenăscut,

                      glasul meu netrezit

                      clătina din miezul seminţelor

                      netrezitele ramuri.

                     

                      Aici s-au aprins focuri

                      şi s-au arat vetre

                      şi s-au rostit cuvinte

                      şi s-au îngropat frunţi

                      şi au fost zile şi nopţi

                      şi s-au rostogolit râuri,

 

                      şi, la umbra foştilor arbori,

                      fostele dragoste

                      mi-au trimis pe rând

                      auzul şi văzul

                      şi vocea

                      şi culoarea părului

                      şi cuvintele,

 

                      şi foşnetul paşilor mei

                      în iarba prezentului.

                      Văzul meu e o trecere,

                      auzul meu e o trecere,

                      sângele meu e cea mai frumoasă călătorie

                      spre inima dulcelui Mâine

                      pe care

                      îl voi numi fiul meu

                      şi îi voi da cuvintele mele

                      şi ochii

                      şi soarele meu

                      şi râurile,

                      aici, pe aceste coline,

                      unde eu voi fi mai departe

                      roată,

                      deal,

                      inimă” [58] .

Din nefericire însă, a regândi trecutul nu înseamnă şi a-l retrăi:

                      „O, nu există nici un ou

                      din care să se nască

                      lumea trăită rău, din nou

                      în lumea cea visată şi cerească” [59] .

Memoria conservă într-adevăr experienţele noastre, dar în felul în care chihlimbarul păstrează în capcana sa transparentă trupurile inerte, fosilizate ale gâzelor, ea ne restituie doar imaginea încremenită a unei lumi revolute pe care ne este cu neputinţă să o mai readucem la viaţă:

                      „Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci

                      Şi umbra ta se pierde în negurile reci,

                      De mă găsesc iar singur cu braţele în jos

                      În trista amintire a visului frumos…

                      Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

                      Din valurile vremii nu pot să te cuprind” [60]

Momentele trăite pot fi evocate, dar amintirea lor nu este decât o imagine estompată, neclară, tulbure:

                      „Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas

                      Abia conture triste şi umbre-au mai rămas” [61]

De aceea orice tentativă de reanimare a trecutului e, din capul locului, condamnată la eşec:

                      „în fond , de ce să nu spui – nu se mai poate reîncepe

                      iarăşi o scenă ca asta, nu mai au adevăr

                      gesturile făcute demult, nu poţi, când trece pe

                      faţa de alături lumina arzându-i în păr

 

                      aşa cum ai mai văzut-o atunci, nu poţi să crezi iar

                      că s-a oprit totul, că nu mai urmează nimic?

                      de ce nu poţi să accepţi că din cercul amar

                      unde s-a oprit imaginea de-altădată nimic

 

                      nu mai trece spre acum şi e totul schimbat?

                      şi gesturile sunt străine, şi acel minunat

                      arc al luminii în jurul fiinţelor care

 

                      au stat altădată alături nu mai este acum

                      decât o imagine încremenită într-o mare

                      neputinţă de a însemna ceva, risipindu-se în fum?” [62]

„Prim-ultimitatea” oricărui moment al vieţii noastre despre care vorbeşte Jankélévitch face principial imposibilă orice reîntâlnire a noastră cu evenimente deja survenite. Presupunând, prin absurd, că aşa ceva ar putea totuşi exista, reeditarea nu ar fi decât o copie fără valoare,  un fals psihologic:

„Să trăieşti de două ori un lucru trăit o dată cu adevărat e din cale afară de mult. Versiunea lui nu-l trezeşte în realitatea defunctă mai bun. Nici atunci când l-ai trăit n-ai ştiut că-l trăieşti. Câtă vreme l-ai parcurs în fragmente, intervalele dintre minute s-au compus cu el arbitrar, şi mai târziu reconstituirea e falsă, căci s-a adăugat, fără să vrei, o nouă subiectivitate. Cel care gândeşte un act al lui, petrecut cu treizeci de ani înainte, îl diformează pe drept cuvânt. Era mai exact în timpul lui decât în forma evocată? Ambele timpuri, de realitate şi de aducere-aminte, sunt două aspecte ale unui act incomplet şi reprodus parţial” [63] .

Ar fi multe de spus în legătură cu acest interesant pasaj arghezian. Ni se propune aici o justificare originală a irepetabilităţii momentelor temporale: eventuala lor reparcurgere ar fi o dublă mistificare a realităţii vieţii, întrucât subiectivităţii cu care le-am trăit i s-ar adăuga anamorfoza inevitabilă datorată memoriei noastre afective. Observaţia se aseamănă cu reproşul pe care Platon îl aducea artei în genere şi poeziei în special de a fi o copie inferioară, de gradul al doilea, a realităţii arhetipale din lumea incoruptibilă a ideilor.

Este perfect adevărat că rememorarea deformează, observaţie ce poate suna ca o banalitate, dar, pe de altă parte, nici trăirea prezentă nu are cum să aspire la statutul de reflectare obiectivă. Şi aceasta nu numai fiindcă interpretarea a ceea ce ni se întâmplă depinde de stările, dorinţele, aspiraţiile, dispoziţiile, convingerile, credinţele sau spaimele noastre, ci şi, mai ales, fiindcă prezentul nu poate fi trăit şi cugetat în acelaşi timp. Reflecţia cere timp şi o anume detaşare de obiectul observaţiei, care presupune ca momentul supus analizei să fie plasat cu necesitate în afara fantei înguste a prezentului, fie în trecut, fie în viitor.

Între a trăi şi a-ţi evalua trăirea pentru a-i surprinde înţelesurile stăruie o contradicţie ce nu poate fi rezolvată în imediat:

                      „Vai, înţelesul este mai iute decât timpul înţelesului.

                      Şi nici nu există înţeles ci numai

                      înţelegere.

 

                      Vai, înţelesul prea iute pentru trupul nostru, vorbind

                      o altă limbă…” [64]

Nichita Stănescu, din care am citat, a aprofundat această contradicţie, particularizând-o pentru cazul contrastului dintre instantaneitatea ideii exprimate de cuvinte, al cărei sens ni se revelează fulgerător şi durata rostirii poetice care, aidoma oricărui discurs, presupune o înlănţuire de elemente de comunicare întinse de-a lungul unui segment temporal considerabil mai lung decât durata prezentului psihologic:

                      „Prima literă a oricărui cuvânt

                      se află-n trecut, -

                      ultima literă – de asemeni,

                      Numai trupul cuvântului

                      e în prezent.

 

                      „Iubito, iubito, iubito…”

                      Uită-te la mâna mea

                      pe care-o ţin împodobită cu un pahar.

                      Acum e sus,

                      acum, lângă chipul meu,

                      acum, pe masă, paharul gol.

 

                      „I”, - a fost sus, „U”, - lângă chipul meu

                      „B”, - se află acum pe masă, gol.

                      Va urma din nou „I”,

                      lângă chip îl voi ţine pe „T”, şi

                      iarăşi „O” va sta pe masă, singur şi gol…

 

                      Iubito, tu,

                      viaţa mea despre care

                      nu pot striga decât lucruri ale trecutului, -

                      viaţa împodobită cu sunete

                      care-ndată ce sunt

                      au şi fost…” [65]                   

„Desigur, orice poezie are un timp al ei, obiectiv, în care se desfăşoară, de la primul la ultimul cuvânt, mai mult chiar, înseşi cuvintele au un timp al lor fizic, de la prima la ultima literă în scris, de la primul la ultimul fonem al cuvântului rostit. Dar după cum înţelesul cuvântului este static şi revelându-se deodată, în ciuda curgerii lui formale, înţelesul final (sentimentul) al unei poezii este unic în ciuda desfăşurării lui formale (sonore sau scrise). Materialul fundamental al oricărei poezii este sentimentul, iar nu cuvântul, cum ar părea” [66] .

Asemenea adevărului matematic, şi cel poetic este aşadar atemporal:

                      „Ah, cuvintele, tristele,

                      ele curg în ele însele,

                      deşi sensul lor este static” [67]

 O teoremă de geometrie poate necesita mai mult sau mai puţin timp pentru a fi demonstrată, dar aceasta nu afectează cu nimic natura principial ucronică a adevărului pe care îl exprimă. Ceea ce afirmă ea este o echivalenţă atemporală între două propoziţii, ipoteza şi concluzia, iar faptul că demonstraţia cere timp nu ţine de esenţa aserţiunii, ci numai de condiţia temporală a matematicianului. În cerul eleat al adevărurilor imuabile, ideile matematice trăiesc în afara timpului şi tocmai de aceea ele nu sunt susceptibile de revizuiri, precum concluziile provizorii ale ştiinţelor naturii sau societăţii. Doar omul, fiinţă funciarmente temporală („Noi suntem clipa care a trecut prin poarta existenţei” [68] ), le înscrie în durată, la fel cum o face, de altfel, cu toate lucrurile lumii:

„Invenţia timpului este o invenţie tipic umană; oamenii colaborează cu universul adăugându-i timp” [69] .

Poetul ştie însă că timpul nu există:

                      „Îmi plac ceasurile

                      pentru că ele măsoară ceea ce nu este:

                      sînt nebun după ceasuri

                      pentru că ele sînt nebune.

                      Ele sînt ghilotine

                      Ale gâtului nefiinţei,

                      dacă nefiinţa ar avea un gât de nefiinţă.

                      Îmi plac ceasurile,

                      sunt nebun după ceasuri,

                      pentru că sunt mici şi mari,

                      groase şi subţiri,

                      cu sunet cristalin

                      sau cu sunet de tinichea,

                      în numele a ceva

                      care nu este.

                      Îmi plac ceasurile

                      pentru că

                      sunt disperate

                      fără pricină” [70]

Mai e nevoie să subliniem concordanţa uimitoare dintre intuiţia poeţilor şi concluziile cele mai recente ale fizicienilor care, bazaţi pe ultimele achiziţii ale mecanicii cuantice, vorbesc despre „abolirea timpului” [71] ? Atât pentru unii cât şi pentru ceilalţi, timpul nu e, în ultimă analiză, decât o structură imobilă parcursă de „acum”-urile noastre călătoare:

                      „Tu: bloc etern cu geru-n spate,

                      şi noi: fierbinţi ciozvârte-amare.

                      Noi: treze zbateri sfâşiate,

                      tu: adormită nepăsare…” [72]

Omul este cel care „ţese timpul”, dar nu îl poate trăi decât punctual, „în perpetuul azi”:

                      „Cu mâne zilele-ţi adaogi,

                      Cu ieri viaţa ta o scazi

                      Şi ai cu toate astea-n faţă

                      De-a pururi ziua cea de azi” [73]

Însetaţi de durată, trebuie să ne mulţumim cu instantaneitatea:

                      „Ca suveicile peste genună

                      ţesem timpul triumfător

                      parcă murim într-o spumă,

                      parcă ne naştem în zbor.

 

                      Ţesem de aur risipă

                      în aer aer şi cer în talaz,

                      suntem picajul în clipă,

                      săgeţi în perpetuul azi” [74]

Viaţa e o succesiune de „prezenturi” ce se deschid unele spre altele ca un şir de uşi prin care trecem fără răgaz până la pragul final:

                      „O mie de uşi înainte

                      o mie de uşi

                      înapoi

                     

                      respiraţia, prag legănat

                      din care pornesc în şiruri contrare

                      două fugi infinite

                      de uşi

 

                      o uşă

                      care naşte o uşă

                      care naşte altă uşă

                      care naşte alta şi alta

 

                      până în cel mai îndepărtat

                      punct

 

                      din care

                      toate uşile vin înapoi

 

                      şi ultima

                      uşă eşti tu

                      un prag

                      din care pornesc toate uşile” [75]

Intervalele mai mari, orele sau zilele pot fi contemplate, nu însă şi trăite, ni le putem reprezenta mental ca pe oricare alte concepte, „dar numai atât”:

                      „Timp nu are decât Timpul.

                      Adevăraţii copaci au numai frunze

                      şi se simt destul de bine astfel,

                      cu atât mai mult cu cât frunzele

                      se aseamănă cu secundele verzi.

 

                      Adevăraţii copaci seamănă cu orele, sau

                      cu zilele cărora le poţi vedea

                      toate secundele deodată,

                      dar numai atât” [76]

Numai clipa, infinitezimala şi evanescenta clipă prezentă, poate fi trăită cu adevărat. Totuşi eul nostru ar dori să evadeze din carcera ei, să cuprindă cu mult mai mult din „fiinţa lungă” a timpului decât minusculul „fulg” al instantaneităţii la care este iremediabil condamnat:

                      „Numai timpul are timp.

                      El, singurul, are fiinţă lungă.

                      Sufletul, oasele lui obosite,

                      pe un pat, într-una, vor să se-ntindă –

                      făcut dintr-o singură scândură

                      şi mai apoi, dintr-un fulg,

                      şi numai un fulg

                      care n-ar putea niciodată să zboare,

                      să se smulgă

                      din prezentul acut” [77]

Neputând evita paseizarea implacabilă a prezentului, sperăm cel puţin să putem dilata clipa, spre a profita cât mai mult de „acum”, singura parcelă temporală ce ne-a fost atribuită. Prea teoreticului „carpe diem” îi substituim astfel un mult mai concret, mai palpabil, „carpe momentum”:

                      „Nu, clipă, nu-mi ajunge setea toată

                      în mâini să-ţi ţin şi să-ţi cuprind tot darul.

                      Subţire ţi-e, dar fără fund, paharul,

                      şi n-am să pot să ţi-l golesc vreodată.

                      . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

                      Nu vreau catapeteasma, nici cetatea,

                      suite de mistrii muiate-n rană…

                      Mi-eşti mult prea sfântă, clipă pământeană,

I                     de dragul tău jertfesc eternitatea” [78]

Deopotrivă nostalgic şi oracular, martor al trecutului dar şi vates, Poetul este totuşi, în primul rând, cântăreţul prin excelenţă al clipei trecătoare, pe care aspiră să o eternizeze prin chiar opera sa:

                      „Necunoscută clipă ce treci

                      prin valea delicatului Prier,

                      îngerilor nu eşti necunoscută;

                      se vorbeşte de tine în cer!

                      Eşti tu, preacurata, clipa aceea

                      care-mi luci ca o stea orbitoare.

                      De ce, când sufletul meu te-a cuprins,

                      o, de ce te-ai stins

                      tu, clipa aceea?

                      Dar îngerul care veghea

                      sub al nopţii sublim policandru,

                      acel copilandru ce ne urma

                      în peregrinările noastre,

                      Tu, clipa aceea! striga,

                      Tu, clipa aceea! striga către astre.

                      Şi mereu te cheamă, să ştii,

                      Ale copilandrilor-îngeri trompete argintii [79]

Dar nu toate clipele vieţii sunt „momente astrale” însoţite de coruri angelice. Multe dintre ele pot produce răni de nevindecat:

                                „Toate secundele

                      sunt de la o vreme săgeţi

                      cineva încordează un arc otrăvit

                      şi săgeţile spintecă aerul pline de ură

                      nu se liniştesc decât, surd,

                      când îşi află odihna în tine

 

                                   Una câte una

                      Călătorul îşi smulge din trup

                      zilele orbitoare

                      ca nişte făclii ce numai

                      de la rănile sale adânci

                                   se pot aprinde

                      şi le împlântă la marginea

                                   drumului său

                      aici o rană de foc aici alta

                      în dreapta în stânga departe la nesfârşit

                      pietre chilometrice făclii ce ard

                                   drum însângerat

                      fosfor zăpadă soare răni de lumină

 

                                   Vine seara

                      şi săgeţile se îndesesc

                                   se lasă noaptea

                      şi drumul se învăpăiază mai tare

                      vulnerant omnes, ultima necat

                      - toate rănesc, ultima răpune

                                   dar câtă lumină!” ^[80]

Dacă puţinelor momente de fericire le cerem să mai zăbovească, scurtarea agoniei e privită, în schimb, ca o binefacere. Aflat în vecinătatea pragului final, Poetul imploră clipele să zboare pentru a-l purta mai iute către limanul de linişte:

                      „Creşte-n cer distanţa. Ziua e târzie.

                      Şi tot mai departe-i pragul următor.

                      Ca să-nchei această grea călătorie

                      nu ajunge pasul. Trebuie să zbor.

 

                      Ca mărgele boabe trupul meu înşiră-n

                      Aerul arenei forţă după forţă.

                      Toate tac deodată. Ultima moiră

                      aprig îşi ascunde faţa într-o torţă.

 

                      Trec ca o fregată peste ape grele

                      Şi-ntrerup balansu-n voltă şi cutez:

                      înger de pe cellalt mal al vieţii mele

                      eu braţelor tale mă încredinţez.

                     

                      Dacă-n salt la mijloc sfinxul sare-n faţă

                      gata să rostească ultimul secret,

                      inimă, treci pragul aspru şi din ceaţă

                      Lumea se iveşte iar ca un magnet.

                     

                      Ca din arc mă zboară-nalt în stele glia

                      să n-aud cum latră ai Hecatei câini.

                      Împietreşte-n vârful bolţilor vecia

                      până să mă prindă daimonul de mâini.

 

                      Creşte-n cer distanţa. Ziua e târzie.

                      Şi tot mai departe-i pragul următor.

                      Ca să-nchei această grea călătorie

                      nu ajunge pasul, trebuie să zbor” [81]

Omul nu s-a putut împăca niciodată cu uniformitatea inumană a timpului „obiectiv”, cu regularitatea unei curgeri temporale ce nu ţine seamă de stările sale lăuntrice:

                „Temps jaloux, se peut-il que ces moments d’ivresse,

                Où l’amour à longs flots nous verse le bonheur,

                S’envolent loin de nous de la même vitesse

                                   Que les jours de malheur?” [82]

Fie că vrem, fie că nu, timpul trebuie însă lăsat să-şi desfăşoare mosorul în ritmul său propriu, pe care nu-l putem influenţa nicicum:

                „Cine se grăbeşte? Timpul trebuie măcinat” [83]

Trăim cu toţii, adesea în chip dureros, contrastul dintre egalitatea obiectivă a secundelor vieţii noastre şi imensa deosebire calitativă ce se naşte între ele ca urmare a sentimentelor cu care le parcurgem. Ştim ce poate însemna în destinul unui om o clipă unică: cea a întâlnirii cu marea dragoste sau cu drumeţul nevăzut de pe drumul Damascului, clipa deznădejdii sau aceea a extazului, clipa norocoasă când „un înger al Domnului se pogora în scăldătoare (...) şi cel ce intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ţinut” [84] sau momentul dramatic al avertismentului divin: „nebune, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi?” [85] :

                         „Într-o viaţă întreagă

                         o singură zi

 

                         într-o singură zi

                         o singură şansă

 

                         o clipă

 

                         când se deschid cele

                         o mie

                         de lacăte

                         şi timp de o bătaie de inimă

                         dispar şi pereţii

                        

                         Viaţa

                         ca să aştepţi ziua

 

                         Ziua

                         ca să prinzi clipa

 

                         Clipa

                         ca să ieşi din mormânt

                         dacă între timp toate

                         lacătele

                         nu prind a se închide

                         cu zgomot

                         la loc

 

                         Iată a bătut

                         orologiul

                          şi ai înţeles:

                         viaţa nu este parcă asta

                         dar e prea târziu şi nu mai

                         poţi să recunoşti

                         ziua

                        

                         Ţi-a mai rămas Clipa” [86]

Dintre toate clipele, cea a trecerii pragului către necunoscut inspiră cea mai mare teamă:

                „Ci poarta e în adevăr aci? Poarta sură

                căreia n-aş vrea pe nume să-i spun?

                Tu opreşte-mă încă, să nu intru. Nu vreau să apun” [87]

După o viaţă de încercări diverse, iată-ne ajunşi la Marea Încercare:

                „Greu e totul, timpul, pasul.

                Grea-i purcederea, popasul.

                Grele-s pulberea şi duhul,

                greu pe umeri chiar văzduhul.

                Greul cel mai greu, mai mare

                fi-va capătul de cale” [88]                                

 Discutam puţin mai înainte despre cauzalitatea à rebours ce caracterizează viaţa noastră sufletească. E o realitate incontestabilă faptul că motivaţiile unei bune părţi dintre trăirile şi acţiunile umane se află în viitor. Chiar improbabile, multe întâmplări care ar putea surveni (să ne amintim numai de căderea celebrului drob de sare dintr-o binecunoscută povestire a lui Ion Creangă) pot fi determinante pentru deciziile noastre actuale. Or, moartea este un eveniment nu numai probabil, ci absolut cert pentru fiecare dintre noi. Ne aflăm, fără excepţie, în postura condamnatului la pedeapsa capitală căruia nu i s-au comunicat data şi ora execuţiei, dar care ştie cu precizie că nu există nici o cale de obţinere a graţierii. Tot ceea ce putem nădăjdui e ca punerea în practică a sentinţei să mai fie amânată. Ba, mai mult decât atât, trăim cu impresia că legea ne-ar da dreptul la un număr indefinit de păsuiri, de natură să ne  asigure un soi de „eternitate provizorie”, de unde şi revolta împotriva destinului pe care o provoacă de regulă deznodământul fatal, indiferent cât de târziu survine acesta. Nu există deces neînsoţit de replici de genul „bietul de el, putea să mai trăiască”, oricât de avansată ar fi fost vârsta răposatului. Zadarnic raţiunea înţelege caracterul ineluctabil al morţii, sufletul uman nu se va împăca niciodată cu ideea sfârşitului:

                         „ne învăţăm cu moartea în fiecare zi

                         de parcă o săgeată ne caută prin lume

                                   mereu e prea devreme, nicicând

                                               nu pare dreaptă

                                   cum pot numi

                                   iubire

                                      şi sfântă, înţeleaptă

                                          alcătuirea lumii şi blândă

                                               peste fire? [89]

Ros de o boală incurabilă, autorul versurilor de mai sus ne-a lăsat moştenire probabil cea mai profundă meditaţie poetică asupra misterului morţii din întreaga literatură română. Neliniştea iscată de imposibilitatea anticipării momentului final îmbracă la Daniel Turcea una dintre expresiile cele mai tulburătoare:

                         „Lumină, în Lumină, în Lumină

                                   şi spui

                                   fii asemenea Mie?

                         «cu mâna mea îţi voi acoperi faţa

                         şi aşa voi trece. În adiere

                         căci nu poate om să mă vadă

                         şi să fie viu»

                         o, înviere

                Lumină mai presus de strălucire

                         iată inima mea ca o pleoapă zvâcnind

                         peste sânge

                                    carne viscolită de gânduri

                                               nu-mi cunosc

                         moartea

                         oricât de aproape ar fi. Şi Tu spui

                                               fii asemenea Mie?” [90]

Metafora uşii, termen de comparaţie pentru clipă întâlnit deja la Cezar Baltag, se îmbogăţeşte cu ideea deschiderii către o lume de lumină în care vederea realităţilor suprafireşti devine posibilă:

                         „bucură-te, va veni

                         în sfârşit

                         clipa, ca o uşă

                         larg deschisă în

                         lumină

                        

                         cine se poate apropia

                         de tine, cel

                         cu adevărat

                         înger

                         ajută-mi

                         să te văd” [91]

Poetul este încredinţat că nu doar viaţa, ci şi moartea e trecătoare:

                „De la Abel până la cei fără nume

                pribegi suntem

                         numai o vreme

                                   cu vremelnică moarte murim” [92]  

şi că dincolo, după „vremelnica moarte”, îl aşteaptă un nou început:

                      „eu am uitat şi frica şi tristeţea

                      nu mai am de străbătut

                      decât propria-mi umbră, înserarea

                      fiinţei mele, Doamne, am aflat

                      celor ce au sfârşit un început [93]

Însuşi momentul morţii poate deveni insesizabil datorită cufundării bruşte a sufletului în atmosfera radioasă a noului eon:

                                   „[...] aminteşte-ţi

                cum numai apropiindu-te nu vei cunoaşte

                de-atâta lumină nici clipa

                morţii altfel decât

                o fără de nume

                bucurie, apropie-te” [94]

Presentimentul acestei proximităţi e suficient pentru a-l face să se simtă invadat de o bucurie inexprimabilă :

                „eu ştiu, eu cred, eu sunt fericit

                în clipa morţii va inunda lumina

                gustul ei e pe buzele mele

                bucuria ei e în mine

                atunci însă, vălul ei se va ridica” [95]

Astfel, îmbărbătat de glasul divin care îi şopteşte:

                „îţi spun cuvinte mult mai vechi ca lumea

                nu plânge moartea, iată

                mor în tine

                ca să-nţelegi

               

                lumină lină îţi aduc în dar

                cum nu văzură înţelepţii lumii

                respiră

                veşnicia

                gând cu gând” [96]

poetul depăşeşte instinctiva spaimă de moarte înrădăcinată în profunzimile oricărui suflet omenesc şi poate declara senin, cu liniştea celui care a înţeles:

                                „ştiu, vom muri

                dar câtă splendoare!” [97]

 

 

 

Capitolul "Timpul în poezia românească" face parte din volumul "Chronosophia", în curs de apariţie la Editura Fundaţiei Culturale Române