Un nou teritoriu teoretic-literatura minoră

 

de Katherine Bar

 

 

Câţi oameni trăiesc azi într-o limbă care nu este a lor? Sau nici măcar nu-şi cunosc limba maternă, ori nu o cunosc încă, şi nu cunosc bine nici limba majoră de care sunt obligaţi să se servească? Problemă a imigranţilor, şi mai ales a copiilor lor. Problemă a minorităţilor. Problemă a unei literaturi minore, dar de asemenea a noastră, a tuturor: cum să dezrădăcinezi din propria sa limbă o literatură minoră, capabilă să îmbogăţească limbajul şi să îl facă să curgă, urmând o linie revoluţionară sobră? Cum să devii nomadul şi imigrantul şi ţiganul propriei limbi? Kafka spune: furînd copilul din leagăn, dansând pe sârmă. [1]

 

 

Capitolul “Ce este o literatură minoră?” este inclus în volumul semnat de Gilles Deleuze si Felix Guattari in 1975, sub numele Kafka: pour une littérature mineure. Cei doi autori au publicat împreună Anti-Oedip(1972), Capitalisme et schizophrénie (1973) Politique et psychanalyse (1977), Rhizome: introduction (1976). Până la această dată, Gilles Deleuze publicase deja studii filozofice asupra operelor lui Friederich Nietzsche, Henri Bergson si Marcel Proust: Empirisme et subjectivité (1953), Nietzche et la philosophie (1962), La philosophie de Kant (1963), Marcel Proust et les signes (1970), Le bergsonisme (1966), dar şi pe alte teme : Différence et répétition (1969), Critique et clinique (1993), Le pli: Leibniz et le baroque (1988), Foucault (1986), L’image-mouvement: cinema 1 (1983), L’image-temps: cinema 2 (1985), Spinoza, philosophie pratique (1981) etc. Între lucrările publicate separat de către Felix Guattari, se numără Chaosmose (1992), Qu’est-ce que la philosophie? (1991), Cartographies schizoanalytiques (1989), L’inconscient machinique: essais de schizo-analyse (1979).

 

Pentru anumiţi critici, Kafka: pour une littérature mineure a însemnat numai o modalitate de a apăra ideile pe care autorii le-au enunţat până atunci: pragmatismul lingvistic, maşina dorinţei, liniile de fugă, corpul fără organe. În realitate, această carte reprezintă o altă modalitate de a gândi şi de a scrie, un nou teritoriu teoretic- literatura minoră.

Discursul este centrat asupra problematicii expresiei. Punctul forte al concepţiei autorilor, este acela de a construi o teorie a expresiei renunţând la conceptul de “semn”, ca raport între semne şi celelalte elemente extralingvistice, aflat în interiorul unui ansamblu pe care autorii îl vor numi “înlănţuire” sau “regim al semnelor”. Fluxul semiotic trebuie să fie prins în articularea dintre fluxul semiotic şi practicile extra-discursive. În acest caz, importante sunt relaţiile de co-funcţionare si nu cele dintre semnificant si semnificat.  Plecând de aici se degajă ideea unei “lingvistici a fluxului” care, apelînd la teoria lui Hjemslev, se opune lingvisticii semnificantului, aşa cum este dezvoltată în şcoala saussuriană.

Expresia se regăseşte la mai multe niveluri. Ea nu rămâne numai la nivelul semnelor lingvistice, ci este integrată în ansamblul realului cu titlul de funcţie universală. Deşi expresia câştiga o anume libertate şi devine lingvistică, independenţa ei rămâne locală şi relativă atâta vreme cât continuă să existe în ansamblul maşinist de care depinde şi de care este înlănţuită, corelată cu elemente sau straturi non-lingvistice (conţinut).

La nivelul articulării, expresia reprezintă un strat de limbaj. Ceea ce caracterizează această înlănţuire este ideea de conjugare, de corespondenţă non-cauzală, între forma expresiei şi cea a conţinutului. Conţinutul (lucrurile) şi expresia (semnele) sunt în permanenţă puse în conexiune printr-o înlănţuire, care le formalizează pe amândouă (izomorfism). Relaţia de implicare reciprocă între formă şi conţinut este desemnată de ceea ce autorii numesc regimul semnelor. Prin urmare, dacă există un raport de reprezentare între cele două serii, de cuvinte şi de lucruri, acest raport este înglobat într-un raport mai profund care pune în lumină înlănţuirea si maşina abstractă, cel de-al treilea termen al relaţiei. Dualismul enunţ - enunţat

 

L’énoncé ne renvoie pas à un sujet d’énonciation qui en serait la cause, pas plus qu’à un sujet d’énoncé qui en serait l’effet…Il n’y a pas de sujet, il n’y a que des agencements collectifs d’énonciation…Il n’y a plus le sujet d’énonciation ni de sujet d’énoncé…Mais un circuit d’états qui forme un devenir mutuel, au sein d’un agencement nécessairement multiple ou collectif [2]

 

 este atât de bine eliminat încât raportul de cauzalitate şi cel simbolic ( de reprezentare) sunt aduse în stadiu de inoperabilitate, la un nivel secundar. Cele două planuri sunt independente formal, însă nu se găsesc într-o simplă vecinătate, exterioare una alteia. Ele sunt conjugate şi se află într-o implicare reciprocă, prin intermediul înlănţuirii, într-o corespondenţă non-cauzală. Fără subordonare dispare de asemenea şi condiţia posibilităţii de reprimare. Cu eliminarea distanţei dintre lucruri şi reprezentarea lor, dispare reprezentarea-absenţă – reprezentarea ca raportare la absenţă.

Consecinţa cea mai importantă se răsfrânge asupra statutului gândirii. Aceasta nu se mai află înaintea sau în afara lumii. A gândi se află în interiorul lucrurilor. Gândirea face rizom cu ea insăşi. A scrie e întotdeauna a scrie cu însăşi realitatea. Metafora şi metonimia nu mai pot fi gândite ca operaţii fundamentale ale limbajului; ele sunt integrate într-o mişcare de variaţie continuă, o deplasare care este forţă de deteritorializare şi de creaţie. Ceea ce este important în metaforă nu este bara care substitue un termen cu un altul. Trebuie regăsit sensul etimologic al deplasării sale, al transportului său, pentru a face să apară  forţele de deteritorializare care nu încetează să traverseze limbajul. Există un triunghi autor-subiectivitate/ lume-realitate/ carte-reprezentare.

Conjugarea celor două straturi- conţinut şi expresie- implică un al treilea termen: maşina abstractă, care le asigură conexiunea, care le înlănţuie. Linia abstractă este definită pozitiv prin “maşina abstractă” - chintesenţă a dorinţei. Avem a face cu un spinozism profund transformat. În primul rând prin tema vieţii ca putere de deteritorializare, ca dinamism creator :

 

…la musique organisée est traversée d’une ligne d’abolition, comme le langage sensé d’une ligne de fuite, pour libérer une matière vivante  expressive qui parle pour elle-même et n’a plus besoin d’être formée. [3]  

 

Dar şi la nivelul înlănţuirii între conţinut şi expresie

 

…le langage n’existe que par la distinction et la complémentarité d’un sujet d’énonciation, en rapport avec le sens, et d’un sujet d’énoncé, en rapport avec la chose désignée, directement ou par métaphore. [4]

 

Cele două planuri se intersectează mereu cu toate că nu se află într-un raport de corespondenţă. Numai funcţia maşinii abstracte este expresia enunţului şi atributul stării corpurilor. Stările lucrurilor, ca regim al corpurilor şi formele de enunţare, ca regim al semnelor, devin variabilele aceleiaşi funcţii, la fel cum sensul constituie punctul de plecare în comunicarea stării de lucruri şi a semnificaţiilor. Enunţurile, cu sensul lor imaterial sunt atribuite corpurilor şi se inserează în conţinut, fără însă a interfera cu acesta, atâta vreme cât nu există cauzalitate de la o serie la alta.

Problema expresiei este pusă în raport cu literaturile minore, care nu sunt considerate ca fiind cele ale unei limbi minore, ci mai degrabă cele pe care o minoritate le foloseşte într-o limbă majoră, exemplul vine din experienţa lui Kafka: literatura evreiască la Praga.

Deleuze şi Guattari stabilesc trei caracteristici pentru literaturile minore: 1) coeficientul de deteritorializare care influenţează limba, 2) faptul politic care se imprimă în faptul literar, branşarea individualului în imediatul politic şi 3) înlănţuirea colectivă a enunţării. Filozofia practică a lui Deleuze este strâns legată de latura speculativă şi de intuiţia ontologică a gânditorului. În planul acţiunii se impun intensităţile mobile, moleculare, necodificate. Teoria acţiunii politice se constituie într-o micropolitică nedisociabilă de nomadismul radical. Deleuze dezvoltă un anarhism teoretic şi practic, împotriva iluziei pe care o reprezintă legile, structurile şi constantele de tot felul, înţelegând aici legea fizică şi cea cosmică, organismul biologic dar şi organizarea socială şi politică. Ideile lui Deleuze se bazează mai ales pe primatul ontologic şi axiologic al deteritorializării. Discursul deleuzian conduce la valorizarea anti-etnocentrică culminînd cu apologia nomadismului geografic, istoric si sociologic. Complexitatea gândirii deleuziene este revelată de concepţia celor două  procese: de o parte, de fixare şi de stratificare, iar de alta, de fluenţă şi destratificare  –  avem  ca  exemplu  modelul tetralingvistic [5]   al  categoriilor  spaţio-temporale ale limbilor, ca raport de puteri, conceput de Henri Gobard [6] . Dar la orice alt nivel sau proces de stratificare se găseşte apelul la pozitivul absolut, în valorizarea exclusivă a liniilor de fugă.

Filozofia lui Deleuze inventează o altă etică, a paradoxului, a universului ‘micro’ în raport cu infinitul, a minorului, deci a devenirii faţă de sistemul majoritar.

Deleuze aplică operei lui Kafka acest concept al înlănţuirii. Micro-politica se află în primul rând în forma expresiei, în regimul semnelor, la nivelul straturilor expresiei. În mâinile lui Kafka, literatura nu are a face deloc cu dorinţa de a povesti întâmplări extraordinare sau cu cercetarea unor noi stiluri care trebuie să concureze cu literatura maeştrilor. Literatura este creaţia unui nou regim de scriitură “Faire vibrer des séquences, ouvrir le mot sur des intensités inouïes, bref un usage intensif assignifiant de la langue » [7] care permite scriitorului să pună în mod deschis întrebarea asupra literaturii în raport cu forţele şi diferenţele - de clasă, rasă, limbă sau sex - pe care procesul de creaţie îl implică

 

 cette étude des fonctions incarnables dans des langues distinctes tient seule compte directement des facteurs sociaux, des rapports de forces, des centres de pouvoir très divers. [8]

 

 Deleuze şi Guattari nu au discutat numai simpla reevaluare reteritorializantă a literaturii, ci mai ales schimbarea radicală a întregii economii a literaturii.  Literatura nu mai înseamnă om în sensul generic ci om în particular, evreul ceh care vorbeşte idiş şi cehă, dar scrie în germană la Praga, la fel ca şi algerianul care vorbeşte franceza şi araba, sau mexicanul american care vorbeşte spaniola şi scrie în engleză. Noua economie a literaturii înseamnă a nu avea nici un standard, nici un canon al expresiei, a nu avea un singur limbaj naţional, o singură afiliere etnică, o singură identitate culturală, situaţie existenţiala care determină o noua economie a scriiturii şi a lecturii. Aceasta este ideea de « literatură minoră » în perspectiva celor doi autori, Deleuze şi Guattari.

        Prima caracteristică a acestei literaturi porneşte de la relaţia pe care scriitorul o are cu limbile implicate în procesul de creaţie :

 « Une littérature mineure n’est pas celle d’une langue mineure, plutôt celle qu’une minorité fait dans une langue majeure » [9] . Această situaţie explică, de o maniera elocventă, poziţia lui Kafka, scriitorul: ca evreu care trăieşte la Praga, care scrie în germană şi care a moştenit o limba maternă pe care avea să o înveţe după ce deja cunoscuse celelalte limbi. Este ceea ce Deleuze şi Guattari numesc nomadism lingvistic, noţiune care se bazează mai degraba pe o serie de imposibilităţi :

-imposibilitate de a nu scrie : « Impossibilité de ne pas écrire, parce que la conscience nationale, incertaine ou opprimée, passe nécessairement par la littérature » [10]

-imposibilitate de a scrie altfel :  « L’impossibilité d’écrire autrement qu’en allemand, c’est pour les juifs de Prague le sentiment d’une distance irréductible avec la territorialité primitive tchèque. » [11]

-imposibilitate de a scrie in germană : « l’impossibilité d’écrire en allemand, c’est la déterritorialisation de la population allemande elle-même, minorité oppressive qui parle une langue coupée des masses… » [12]

Pentru Deleuze şi Guattari această serie de imposibilităţi semnifică deteritorializarea maşinii sociale. În timp ce micro-politica este cea a devenirii şi a creaţiei, marea politică se află în înlănţuiri de expresii. Ontologia deleuziană a socialului nu face o împărţire exactă între opresori şi oprimaţi. Maşina socială este caracterizată de un dublu gest, cel de deteritorializare şi reteritorializare. Deşi capitalismul oferă indivizilor posibilitatea libertăţii individuale, aceasta trebuie conjugată cu logica dorinţei reprimate. Distingem ideea dorinţei în imposibilitatea despre care vorbeşte Deleuze. Contururile invizibile ale libertăţii şi ale oportunităţilor pe care capitalismul le oferă, sunt, în termenii adaptării, cererea schizoidă a dorinţei reprimate.

A doua caracteristică ne poartă în sfera politicului : « tout y est politique » afirmă Deleuze şi Guattari. Referindu-se la opera lui Kafka ei arată fără dificultate că este vorba despre un discurs politic în ciuda interpretărilor psihologice care au acuzat-o de individualism sau de intimism.

Dans les « grandes » littératures au contraire, l’affaire individuelle (familiale, conjugale, etc.) tend à rejoindre d’autres affaires non moins individuelles, le milieu sociale servant d’environement et d’arrière-fond; si bien qu’aucune de ces affaires oedipiennes n’est indispensable en particulier, n’est absolument nécessaire, mais que toutes « font bloc » dans un large espace. [13]

 Marile literaturi plasează în avanscenă problematica individuală, care intersectează alte problematici, nu mai putin individuale iar mediul social devine un spaţiu de care ansamblul discursiv se poate dispensa. Aceste literaturi reduc universul la forma cea mai simplă de manifestare- individul, în existenţa sa oedipiană- în timp ce literaturile minore utilizează ca pretext problematica individuală prin care se relevă o alta, de natură politică. Conflictul oedipian, la care fac referinţă autorii, a marcat întreaga existenţă a lui Kafka. Pentru el, acest conflict trece de la stadiul de fantasmă la cel de obiectiv al fiecărei literaturi minore. Orice conflict se transformă într-o problemă de viaţă şi de moarte.

Ce qui au sein des grandes littératures se joue en bas et constitue une cave non indispensable de l’édifice, se passe ici en pleine lumière; ce qui là-bas provoque un attroupement passager, n’entraîne rien de moins ici qu’un arrêt de vie ou de mort [14]

 Individualul nu mai este produsul unei conştiinţe particulare, izolate, ci o înlănţuire de n elemente- cu alte cuvinte o maşină a dorinţei care este conectată la alte maşini : maşina comercială, maşina economică etc.

A treia caracteristică derivă din primele două. Ea se bazează pe existenţa artistului ca valoare spirituală singulară – în marile literaturi – în raport cu cea a scriitorului aparţinînd unei literaturi minore, care devine vocea poporului, în sânul căruia el nu poate exista decât sub forma unei conştiinţe colective, revoluţionare. Discursul lui Kafka este antiautoritar şi anti-mari-autori şi, prin aceasta, pro lumea a treia. Louis A.Renza [15] consideră că pentru Deleuze şi Guattari, literatura minoră exemplifică tipul de relaţie şi practica literaturii în sensul pe care l-au pus în discuţie în L’Anti-Oedipe. Conform acestei practici, literatura minoră poate fi considerată ca fiind înscrisă în categoria maşinii dorinţei sau în aceea de corp fără organe.

 

D’ordinaire, en effet, la langue compense sa déterritorialisation par une reterritorialisation dans le sens.Cessant d’être organe d’un sens, elle devient instrument du Sens. Et c’est le sens, comme sens propre, qui préside à l’affectation de désignation des sons, et, comme sens figuré, à l’afféctation d’images et des métaphores. [16]

 

Louis A. Renza consideră că Deleuze şi Guattari sunt influenţaţi de către critica freudian-marxistă în definirea culturii antiburgheze şi izolarea  unui anumit număr de opere artistice, ca de exemplu caracteristicile noii literaturi, ale literaturii minore ca set al maşinii dorinţei, a cărei sarcină este de scurtcircuitare a producţiei sociale prin introducerea unui element disfuncţional.

        ‘Câmpul politic a contaminat orice enunţ’ [17] , autoritatea maestrului asupra pattern-urilor sale se transformă în sânul literaturii minore, în reflecţii ale vocilor multiple din popor, care se deplasează în interiorul operei. Maşina literară se ataşează la maşina politică. Recunoaştem aici o teorie revoluţionară deschisă unei literaturi ‘populare’ sau ‘marginale’.

Deleuze şi Guattari ajung la concluzia că termenul ‘minor’ este aplicabil nu atât literaturilor de limbi minore, ci mai degrabă condiţiilor revoluţionare ale literaturilor existente în interiorul unei mari literaturi. Conţinutul este în raport direct cu capacitatea unei literaturi de a reflecta memoria colectivă. Realitate, oameni, lucruri, discursuri (straturi şi înlănţuiri) sunt compuse din linii. Aceste linii sunt sau molare (măsura calităţii unui grup) şi organizate în opoziţii binare, sau moleculare şi de tip rizomatic (rizomul este caracterizat de trei principii : al conexiunii, al eterogenităţii, al multiplicităţii). Conform principiului imanenţei, orice multiplicitate este ‘plată’. Rizomul aboleşte tripartiţia între real-lume, limbaj-semn şi subiect-autor ca structură a enunţului şi al expresiei. Pentru a ne da o imagine clară asupra teoriei multiplicităţii, Deleuze şi Guattari au elaborat teoria straturilor, pe care ar trebui să o luăm în considerare pentru a înţelege ideea de deteritorializare în toată complexitatea ei. Cei doi autori definesc prin noţiunea de straturi, procesul prin care se formează materia, se subjugă intensităţile şi se fixează singularităţile în interiorul sistemului molar. Stratificarea se opune procesului de destratificare a Pământului, definit ca deteritorializare. Fiecare strat este dublu articulat şi presupune un segment al expresiei şi un altul al conţinutului. Această raportare a expresiei la conţinut presupune o maşină abstractă. Legată în primul rând la planul consistenţei, ea emite şi captează particule şi /sau semne, eliberează materia pură sau cea a semnelor nesemnificante şi conjugă fluxurile sau punctele de deteritorializare. Maşina abstractă este cea care trasează mişcarea deteritorializării absolute. Cu al treilea strat, de limbaj, maşinile încep să funcţioneze pentru ele însele. Limbajul este înţeles ca dualism cuvânt-lucru. Semnul este în acelaşi timp prezenţă şi absenţă a lucrurilor – definiţie hegeliană a dorinţei. Dorinţa, ca semn, este prezenţa în subiect a lucrurilor absente. Pentru Deleuze şi Guattari, înlănţuirile dorinţelor au două faţete : raporturile de putere care numesc procesul de reteritorializare şi dorinţa, ca linii de deteritorializare si creaţie.  În ceea ce priveşte regimul semnelor, la nivelul expresiei există maşinile colective semiotice. Totuşi, maşina abstractă şi deci, regimul semnelor, precedă stratul lingvistic care, neavînd nici autonomie, nici hegemonie, îi rămâne subordonat.

Teoria expresiei enunţată de către cei doi autori, se opune structuralismului. Deleuze detronează modelul metodologiei saussuriene, eliminînd despotismul semnificantului. Principiul imanenţei absolute, care caracterizează multiplicitatea, implică necesitatea elaborării unei teorii a expresiei care să o elibereze de aservirea sa unei iluzii pe care limbajul o poate genera. Proprietatea supracodării şi a supralinearităţii, caracteristică limbajului, conferă o aparentă superioritate stratului limbajului asupra altor straturi, ceea ce conduce, pe de o parte la dominarea celorlalte straturi de către limbaj, iar pe de alta, la dominarea semnificantului. Deleuze stabileşte un al treilea strat, acela în care expresia devine limbaj, ca articulare între conţinut şi expresie. Principiul esenţial al teoriei expresiei rezidă din refuzul de a considera conţinutul şi expresia în raport direct de reprezentare sau de cauzalitate. Ele nu sunt reductibile una la cealaltă, dimpotrivă, conţinut şi expresie, sunt faţetele inseparabile ale unei înlănţuiri. Deleuze concepe teoria limbajului într-o manieră pragmatică şi care se opune lingvisticii saussuriene. Pragmatismul se extinde inclusiv la nivelul sintactic, semantic şi al foneticii. Mişcarea de deteritorializare în expresie acţionează într-un mod care poate să îmbogăţească în mod artificial germana şi care implică ‘un efort disperat de reteritorializare simbolică’ – ajungînd la arhetipuri- sau, în maniera lui Kafka, uzează de o limbă săracă, germana din Praga, pentru a recrea prin intermediul intensităţilor ‘Puisque le vocabulaire est desséché, le faire vibrer en intensité’. [18]

        Primatul asupra limbii nu este deţinut de nici una din categoriile lingvistice, ci de înlănţuirile de enunţuri. Acestea nu corespund nici vreunei limbi date, nici mai multor limbi conjugate. O limbă este caracterizată de constante de ordin psihologic, sintactic şi semantic în timp ce regimul semnelor este caracterizat de variabile interioare enunţării. Între conţinut şi expresie se află deteritorializarea care nu poate fi definită prin nici una din categoriile lingvistice, pentru că înlănţuirile de enunţuri pun în mişcare presupoziţii implicite prin apelul la variabile din categoria logicii şi a lingvisticii. Destratificarea este privită ca o potenţialitate .

Deleuze şi Guattari disting două metode prin care Kafka încearcă reteritorializarea limbajului :

1)    deteritorializarea sunetului fără compensare, absolută, opunându-se sunetului ariculat ca zgomot deteritorializat şi reteritorializat în sens. Limbajul smuls sensului, îşi găseşte sensul în accent – Kafka repeta un cuvânt până când acesta devenea un nonsens ‘fin de mois, fin de mois… [19] ’ . Cel mai reprezentativ exemplu este cel în care, accentuând vocala ‘i’ din ‘Milena’, se ajungea la pierderea relevanţei acestui nume.

2)    Sensul oferă posibilitatea de a dirija liniile de fugă. Desemnarea sau atribuirea dispar. Rămâne numai imaginea în procesul său de devenire : ‘devenir-chien de l’homme et devenir-homme du chien…’ [20] Relaţia saussuriană între semnificat si semnificant  îşi pierde valoarea în experienţa kafkiană. Un cuvânt poate desemna sensul propriu al cuvântului ‘câine’ sau sensul figurat, pe când metafora de genul celei ‘ca un câine’ îl împinge pe Kafka la disperare. Din această cauză el refuză metafora, simbolul şi orice alt tip de desemnare. În schimb el face recurs la metamorfoză, contrară metaforei. Nu există nici sens propriu, nici sens figurat, ci numai distribuirea de stări în multiplicitatea cuvântului. Aşa se explică procedeul prin care se realizează sensuri noi prin intensificarea sunetelor prin care

 

 les mots déterritorialisés suivent leur ligne de fuite, c’est à dire le processus de devenir, qui implique un maximum de différence compris comme différence d’intensité.Les choses devient extraits des tonalités sans significations, du langage, ainsi que les mots “ne sont pas “comme” les animaux” parce qu’ils prends leurs fonctions et “grimpent pour leur compte, aboient et pullulent, étant des chiens proprement linguistiques, des insectes ou des souris [21]

 

Lucrurile devin extrase de tonalităţi fără semnificaţie, de limbaj. Cuvintele nu sunt ca animalele pentru că ele le preiau funcţiile şi ' grimpent pour leur compte, aboient et pullulent, étant des chiens proprement linguistiques, des insectes ou des souris'. Cuvântul nu mai semnifică dar este deschis intensităţilor interioare. Kafka face apel la o ‘folosire intensivă asemnificantă a limbii’ [22] . Subiectul enunţării şi subiectul enunţatului se transformă într-un circuit de stări care formează o devenire complice, în interiorul unei înlănţuiri în mod necesar multiplă sau colectivă.

Germana la Praga, influenţată de cehă, favorizează această exploatare intensivă, prin caracteristicile pe care le deţine : folosirea incorectă a prepoziţiilor, abuzul pronominal, importanţa accentului ca tensiune interioară a cuvântului, distribuirea consoanelor şi a vocalelor ca discordanţă internă. Deleuze şi Guattari fac apel la această unitate minimală a discursului, pentru a evidenţia utilizarea creativă kafkiană.

Importantă în filozofia celor doi autori nu este nici teoria dorinţei, nici cea a fluxului, sau a nomadismului, sau a maşinii de război, ci teoria generală a expresiei. Concepţia expresiei îşi găseşte echilibrul în teoria înlănţuirii, în noţiunile de regim al semnelor, de maşină abstractă şi în refuzul negaţiei.  

                                                                                  

 

30.05.2001