Păpuşi, realităţi, mori de vânt

un interviu cu regizorul Cătălin Mitulescu

PDM: Mă interesează cum te poziţionezi tu faţă de noile direcţii din filmul românesc, ce te frământă, cum abordezi tu cinematografia şi care este demersul tău artistic de regizor.

CM: Paradoxul este că de fiecare dată cand văd un film al unui coleg, fie că e vorba de Radu Munteanu sau Porumboiu, mă regăsesc foarte tare în el, vorbesc despre filmele mele de început, în anul acela în care am facut filme despre Revoluţie, despre România, când au fost făcute filmele„Cum mi-am petrecut sfârşitul  lumii”, „Hârtia va fi albastră”, „A fost sau n-a fost”, ştii, anul acela a fost interesant, cu  viziunea pe care am avut noi despre Revoluţie, sau, anul dinainte...şi  paradoxul e  ca mă regăsesc foarte tare,e ca şi cum o parte din mine a făcut filmele acelea şi am aşa gânduri stufoase comune si empatizez cu tot ce se întâmplă, şi pornirea mea e alta când mă apuc de un film nou, mă întorc în timp, este o schizofrenie aşa  o periaodă...şi încerc să-mi explic acel timp, anii ’87,’88,’ 89 când eram în liceu şi am avut primele porniri literare şi ma intrebam ce înseamnă real, ce înseamnă literatură, ce înseamnă film, era o perioadă în care mergeam la Cinematecă sau la Cercul de literatură şi încercam să scriu foarte des influenţat de Kafka  nuvele care erau  fantastice şi în  acelaşi timp trăiam realul ăla intens cenuşiu în care toţi  se prefăceau că spun ceva,... părinţii se prefăceau că fac ceva, profesorii că predau ceva, era o dublă realitate care crea in noi dorinţa de realitate pură, care crea în noi dorinţa de autentic.

Ţin minte era un cuvânt pe care in foloseam des : ”ridicol”...noi puştii îl foloseam, chiar şi în Şcoala Generală, ştii „e ridicol,”ridicol”, „se preface”...foloseam cuvintele alea cu şi mai mare voluptate, iar acum sună altfel. Trăiam în atmosfera asta cenuşie şi căutam să fim autentici, să spunem adevărul, dar în acelaşi timp, pentru mine era şi scara blocului, care era ca o prelungire a orelor când nu te duceai acasă, când eram şi mai mic, în a VIII-a, a IX-a, chiar dacă mai beam noi un lichior de banane sau alte prostii, sau poate nu, se dezvolta în noi un fel de realitate paralelă tot ca o reacţie la presiunea aceea, la cotidian... Eu le povesteam cum e în Italia, deşi eu nu fusesem acolo niciodată şi nimeni nu mă întreba dacă am fost sau nu acolo, dar eu le povesteam despre un parc unde erau numai drogaţi şi dădeam drogaţilor totul din viaţă, mâncare, gagici ca să se lase de droguri. Şi ei răspundeau cu alte chestii, alte poveşti, se dezvolta o realitate paralelă în scara blocului care ţinea de fantastic, de invenţie,  se crea o lume diferită, protectoare. Ne povesteam unde am fost în vacanţe, imaginam cum că am fost într-o pădure, nu era în România, de fapt nici nu exista, ne ambalam, cred că ţi s-a intamplat şi ţie,...plus toate povestile acelea fantastice despre oamenii din bloc,despre baba care vinde borş si care îl ţine pe moş închis în baie. Cumva în primul meu film am balansat aceste două tendinţe şi poate acesta e specificului primului meu film, adică am ezitat între a mă duce complet  într-o realitate din asta fantastică, parte din viaţa mea si tendinţa de a povesti realul. Cred ca am transpus în cinema exact schizofrenia aceea pe care o crea dictatura şi sursa fantastică m-a motivat mai mult, de fapt am încercat să povestesc în film tot ce era în viaţă chiar şi poveştile astea din scara blocului, din strada Colentina si pentru mine totul era o amintire atunci când am facut filmul „Cum mi-am petrecut sfrsitul lumii”,chiar facea parte din toate acele fantasme din scara blocului.

Cumva colegii mei, unii fiind mai mari cu  2 ani, Radu (Munteanu n.r)  şi Puiu (Cristi n.r) sunt mai mari, erau la liceu in acea perioada aceea, la ei a fost mult mai acută impostura regimului şi mai mare dorinţa de autenticitate, de a fi analitici si de a trăi în esenţă ceea ce era atunci şi a descompune realitatea şi de a o avea la rece, cât mai sinceră.  Asta reprezintă modul lor de a povesti, viziunea lor, dar eu am fost mai „ împrăştiat”, am lăsat să treacă tot felul de influenţe, de porniri fantastice pe care am încercat să le transfigurez în primul film, mai ales.

PDM: Filmul tău surprinde foarte bine această dublă realitate. În ”Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, băieţelul, fratele personajului principal, are exact evadarea asta despre care vorbeşti în realitatea fantastică în comparaţie cu sora mai mare care se confruntă cu realitatea dură şi pură din liceul din perioada comunistă. Ambele perspective sunt reale. Schizofrenia la care te referi face parte din real iar realitatea la care ai avut tu acces este la fel de reală ca cea de care au încearcat să se apropie colegii tăi puţin mai vârstnici. Până la urmă este o opţiune stilistică felul în care iţi descrii realitatea, ei s-au focusat mai mult spre cenuşiu până la gri, asta a fost experienţa lor, pe când tu ai găsit un echilibru între evadarea în lumea fantastică şi cenuşiul existenţei din perioada aceea. Te poţi apropia de real prin neorealism sau orice alt stil, mesajul si rezultatul este ce contează.

CM:Ştii care este vulnerabilitatea acestor teorii vis-a-vis de teoria cinematografiei româneşti pe care o sesizez de fiecare dată,apropos de toate judecatile astea stilistice, de „noul val al cinematografiei româneşti”? Eu simt că lucrurile sunt abia la început şi oamenii îşi conturează o imagine despre faptul că la început filmele îşi conturează un fel de confesiune,da, eu simt că filmul adevărat începe cu al 4-lea,al 5-lea, al 6-lea film, adică experienţa spune mult...vezi noi suntem toţi la filmul cu numărul 3 sau 4. Radu Munteanu după primele 3 filme mi s-a părut mai interesant, e mai coerent, are un stil. Poate şi pentru ceilalţi apele s-au mai aşezat şi şi-au creat un stil propriu,dar eu sunt curios de ce se va întampla în continuare, în viitor, şi mi se pare prematur să vorbeşti despre ce se va întâmpla, chiar sunt curios ce se va întâmpla. Mă uit şi la mine, la început ştiu ce vreau, apoi o apuc într-o direcţie sau alta...

PDM: Poate te gândeşti că neorealismul aparţine începutului, prima răbufnire. Este posibil ca această nevoie de autenticitate să fi fost o reacţie la impostura simţită de noi toţi în perioada comunistă, o imensă foame de real după ce trăisem într-o utopie. Dar lucrurile se schimbă şi este foarte posibil după cum spui ca toţi aceşti regizori după al 4-lea sau al 5-lea film, să îşi schimbe preocuparile şi maniera de abordare. 

CM: Posibil, e posibil, în acelaşi timp, sigur fiecare îşi calculează pasul următor, e o lume foarte dură în care există o presiune ciudată. Asta discutam recent cu Cornel Porumboiu, nici nu ştii exact de unde vine presiunea asta! Din partea audienţei, a publicului din Romania, nu, ar fi o luptă inutilă să-l câştigi, o luptă din care nu câştigi nimic...te gândeşti apoi la festivaluri, ce filme merg, ce filme se caută. Evident totul porneşte din tine, din propia poveste pe care o spui, dar tu nu creezi într-un context în care tu eşti singur ci eşti conectat la diferite medii, ceea ce e greu, este ca şi cum te-ai lupta cu niste fantome şi te întorci la tine, incerci să spui ceea ce vrei să spui, dar pentru un creator e interesant în ce moment luptă, dialoghează cu ceva sau cineva. Noi dialogăm cu nişte festivaluri şi până la urmă uiţi de ele când te apuci de treabă şi chiar dialogul cu publicul internaţional sau românesc este un dialog cu fantome, e ciudat contextul în care cinematograful există acum.

PDM:Voi sunteţi cinci autori cu premii internaţionale şi este interesant ce spui,voi sunteţi prezentul din filmul românesc a cărui dezvoltare recentă nu a fost  expresia unui singur individ, ci o ţâşnire a unei noi forme de exprimare, a unei viziuni diferite, fie că vorbeşti despre Puiu, Munteanu, Mungiu, Porumboiu, sau despre tine, toţi aţi demarat cumva împreună şi cred ca presiunea despre care vorbeşti vine din faptul că nu exista un şef de pluton, ci o cinematografie romaneasca noua, perceputa şi în afară ca un grup, este presiunea de a dialoga pe de o parte cu tine însuţi, pe de altă parte cu aşteptările iniţiate de acest grup.

CM:Este foarte greu să-ţi găseşti” morile de vânt” acum şi foarte greu să gasesti partenerul cu care sa dialoghezi acum, fiecare are încercările lui, fiecare în modul care scrie sau face film îşi ia un fel de partener şi face aşa cum crede, îşi face, aşa, o păpuşă cu care vorbeşte ca în filmul acela cu naufragiatul, eu cel care dialoghez şi, un fel de spectator,  aceasta păpuşă, interesant e cum este păpuşa fiecăruia...într-un fel arată păpuşa lui Mungiu, altfel a lui Puiu poate sunt mai multe, 2-3 păpuşi...

PDM: Absolut. 

CM: ...şi îţi iei repere în funcţie de ce război vrei să duci.

PDM: Până la urmă este vorba de ceea ce vrei să exprimi şi ceea ce te exprimă şi care sunt obsesiile tale şi cum bine spuneai ”schizofrenia copilăriei’ ,a adolescentului din perioada comunistă  a lăsat amprente. Tu in filmul”LOVERBOY” ai un personaj emblematic pentru societatea actuală, filmul este povestea unei mari singurătăţi, spectatorul află treptat despre o crimă, o crimă în primul rând emoţională, lipsa de suflet a personajului, -un fel de „străinul in invers” al lui Camus, el fiind un strain de sine însuşi,- este şocantă.

CM: Într-adevăr, îmi pare bine că l-ai înţeles aşa, are într-adevăr mai multe singurătăţi, e egocentric, se învârte în jurul unei suferinţe, unei aritmii, e pierdut aşa, dar singurul lucru care îi dă energie este tocmai singurătatea asta pe care o menţii alergând mai departe.

PDM: De aceea m-am gândit la străinul lui Camus. „Loverboy” este un om care nu mai crede în nimic, nici măcar în necredinţă, este total un personaj al zilelor noastre, complet amoral.

CM: Aşa am simţit şi eu şi am căutat sa fac filmul fidel acestei viziuni. El îşi crează o suită de trăiri super puerile de genul”în fiecare lucru rău e ceva bun, şi în fiecare lucru bun e ceva rău”.

Am primit comentarii pe net de felul:”Oh! Ce tare e chestia asta”, dar nu ştiam dacă e foarte serios sau nu. Este  un mod de a alerga şi a avea un slogan, ceva, un fenomen care ţine de actualitate, un fenomen care ţine de pierderea sensibilităţii pe care am regasit-o puternic in mediile sărace în care se practică fenomenul de „lover boy”. În „LOVERBOY” este vorba de o altă realitate, una a mediului sărac în care se încearcă să se facă bani prin orice metode, prostituţie, de exemplu, şi pe de altă parte mi s-a părut un film care dezvoltă realitatea interioară mai mult, nu este un film cu multe cuvinte ci este un film de întelegere a personajului, publicul aşteaptă ca personajul să devină uman, dar nu devine niciodată, aproape ca în filmele poliţiste în care urmăreşti crima ca să descoperi criminalul, când de fapt  nu e vorba de nicio crimă înfăptuită, este doar un mediu criminal care l-a format aşa şi personajul este perfect adaptat la mediu.

PDM: Să vorbim si despre „TRAFIC”...mi se pare un film gen nuvelele lui Hemingway, un film” obiectiv, acea abordare  „iceberg’ care sugereaza interiorul prin gesturile exterioare, asa am perceput eu filmul...

CM: Şi acolo  este un dramatism interior, o poveste care se desfăşoara pe interior la fel ca in „LOVERBOY” , dar în „TRAFIC” totul e mai clar.

PDM: Filmul „Trafic”e mai concentrat e ca o nuvelă faţă de un roman, în nuvelă eşti mai direct. Disting in filmele tale diverse tipuri de realităţi:realitatea amintirilor, realitatea poveştilor, realitatea interioară. Am impresia că în principal pe tine te interesează surprinderea realităţii interioare, asta este ceea ce cauţi?

CM: Sigur că fiecare film înseamnă ceva pentru cel care îl face,seamănă într-un fel cu autorul. Ştii, eu mereu am fost un băiat care stătea în ultima bancă şi făceam multe, am avut o fire contemplativă şi poveştile se înşirau pe interior, unele destul de complicate şi ceilalţi aproape că nu le sesizau, ăsta este şi challange-ul meu ca autor să reuşesc să fac aceste poveşti interioare citibile pentru cei care le văd, şi apoi lover boy, care nu se schimbă, nu evoluează, nu are resurse pentru asta, este un altfel de om. Lucrez acum la un scenariu despre un om care se întoarce din Spania după 20 de ani petrecuţi ” afară” şi e e un killer, cu sufletul pierdut, cu o poveste tristă...si-a pierdut mama, tata nu a ştiut de el,e tot un fel de „loverboy”care se întoarce acasă pentru a comite o crimă,  pe care  până la urmă nu o comite.

Uite, vorbeam cu Ethan Hawke (mama lui trăieşte la Bucureşti, într-un apartament în centru), el nu întelege de ce fac un astfel de film, de ce trebuie să se uite cineva o oră şi jumătate la cineva care nu e în stare să se schimbe,...şi îţi pui la un moment dat problema asta, cred că asta este una din temele cinematografiei actuale şi anume neputinţa de a te schimba şi voluptatea cu care îţi trăieşti propria identitate, propria individualitate.

PDM: Până la urmă, şi această abordare  face parte din realitate, noi căutam evadări într-o lume paralelă, fantastică, încercăm să evităm cruzimea realităţii creând lumi  paralele, suntem condiţionaţi să credem în filmele americane în care totul este despre transformare, în final, eroul depăşeşte toate obstacolele şi iese invingător, transformat, luminos şi toată lumea pleacă satisfacută de la film, însă când iese afară din sală se confruntă cu aceleaşi probleme, neschimbate. Scopul filmului hollywodian este ca pentru două ore omul să viseze cu ochii deschişi. Filmele tale au un alt rol şi anume acela de a face omul să privească în faţă realitatea de zi cu zi şi poate şi acesta este un mod de depăşire, de cunoaştere a realităţii, un bloc de granit pe care tu încerci să-l priveşti din alt unghi, dar rămâne aşa ca o palmă în faţă pe care ţi-o dă realitatea în fiecare moment chiar dacă tu întorci şi celălalt obraz.

De fapt refuzul de a te conforma cerinţelor sălii, renunţând la acea schemă aristoteliană, la acel „catharsis” cu eroul trecând prin lumile infernale, şi ieşind în final la lumină, faptul că personajele tale rămân în interiorul aceleiaşi lumi, este poate o modalitatea mai sincera de a te apropia de ceea ce se întâmplă, nu numai în jur, ci şi in tine.

CM: Da, desigur... Interesant, da ...Noi am fost foarte băgaţi în seamă la Cannes, am crescut cumva acolo. Mi-aduc aminte de fiecare dată muzica aceea de festival,...nu ştiu dacă ai fost la Cannes ... şi mă gândeam cât de important a fost pentru noi  acest Cannes, în timpul facultăţii, am fost acolo cu scurt-metraje şi până la urmă asta ne-a ajutat să ne urmăm propria cale,  pe undeva Cannes te încurajează să fii tu însuţi şi să-ţi cauţi noi modalităţi de exprimare, e  interesant rolul acestui festival în dezvoltarea ta ca autor.

 PDM: Vrei să mai adaugi ceva la comentariul tău faţă de neorealism, despre noul val?

CM: Mi-e greu să vorbesc pentru că sunt in miezul lucrurilor, sunt ca într-o barcă din care mai cazi,  câteodată mai aluneci printre pietre în râu, suntem într-un fel de „ rafting” în care nu avem echipament de protecţie şi nu-mi dau seama  de ce acest „nou val” s-a transformat, aşa,  într-un fel de anecdotă. Am fost chemat într-o comisie senatorială să vorbim despre necesitatea schimbării legii,vorbeau oamenii politici despre noul val, care ar trebui să lase loc şi următorului nou val, adică tinde să acapareze spaţiul şi alţii care vorbeau despre acest nou val, ar trebui să înţelegem că e o realitate înşelătoare asta cu noul val şi sunt multe unghiuri de vedere,  nu ştiu care poate fi cel ideal. Există autori conturaţi clar, scenarişti ca Răzvan  Radulescu care trece aşa ca un curent pe sub „ noul val”. Nu ştiu ce va întampla, dar atenţia care va veni sau nu va veni din partea festivalurilor, Cannes sau altele, va fi indreptată spre anumite filme, spre anumiţi autori. Cred că munca în sine a fiecăruia ceea ce încearcă fiecare să facă, va duce la individualizarea fiecăruia. Fiecare va avea propriul drum indiferent de „păpuşa” pe care şi-o creează în faţă.

PDM: Ca să folosec o analogie vizuală, este vorba despre valul unui râu şi nu de valul oceanului care se sparge de ţărm fără urme, este vorba de valul râului care trece, dispare, reapare apoi un altul şi altul, curge la vale, şi aşa mai departe. Noul val este de fapt etern...

CM: Oamenii vorbesc şi cu o anumită savoare pentru că se ştie că valul vine si trece.

PDM: Exact.

CM: Gata a trecut...sau continuă,sunt multi care aşteaptă să treacă cumva valul asta.

PDM: Da, da, dar valul acesta se transformă în altceva pentru că nu poate să dispară, este momentumul  care se transformă în altceva, este energia şi magia care a fost acolo,  se poate transforma  sau se poate sparge, dar aceasta a fost poate sămânţa, sau trunchiul pe care acum se pot dezvolta alte ramuri.

CM: Poate ar fi bine să se dezvolte o cinematografie care să intre într-o relaţie bună cu publicul din România,cu audienţă internaţională, depinde şi cum se va dezvolta posibilitatea să-ţi faci filmele vizibile.

PDM: Un ultim punct. De ce crezi că in Romania filmele noi nu au acelaşi impact, crezi că spectatorii români trăind ei însuşi realitatea pură şi dură nu vor sa meargă la cinematograf ca să vadă şi acolo cum arată viaţa de zi cu zi, ştii, fiind stresaţi de viata cotidiană aşteaptă un film de acţiune sau o poveste siropoasă ca evadeze în alte lumi. Care este motivul pentru această lipsă de interes?

CM: Există şi la noi un public interesat de noile filme autohtone, eu nu sunt de accord cu teoria aceasta, există şi la noi un public cinefil numai că e mai restrâns ca în  Franţa, de exemplu.Acolo au avut o cultura a filmului, o istorie, o retea de cinematografe care proiectează astfel de filme şi desigur şi publicul spectator este mai numeros.  La noi au cam dispărut cinematografele, unii văd filme pe internet, publicul acesta exista, numai ca e mai puţin numeros, sunt poate vreo 10.000.  O producţie poate beneficia de obţinerea unor premii şi capta un interes mai larg. Audienţa filmulului „Poziţia copilului” a trecut de 100.000 de spectatori, dar, în general publicul interesat de producţiile autohtone este cam de 10.000 de spectatori.

 PDM: Am văzut „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” cu sala plină într-un mall din Bucureşti la o săptămână sau două de la lansare şi am fost plăcut surprins să văd interesul publicului român pentru o producţie românească.

CM: Era primul sau al doilea week end al filmului.A fost unul dintre cele mai vizionate filme ale anului acela, dar în general, filmele româneşti au un public restrâns. Acum sălile de cinematograf au crescut de 10  ori ca număr. „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”  a fost  cel mai vizionat film  din toamna aceea, am făcut şi cam 30.000 de DVD-uri,  a fost proiectat la TVR, în fine, a făcut audienţă bună. Ţin minte ca declarasem presei ca vreau un milion de spectatori, dar când am văzut cifrele reale adunând şi DVD-urile audienţa a ieşit acolo aşa...niste spectatori. 

PDM: Da , te gândeşti si la logistică, la numărul de cinematografe, la educaţia publicului.

CM: Nu numărul de cinematografe creşte audienţa publicului românesc, daca s-ar crea cinematografe care să-şi formeze un public al lor, dacă ar difuza filme de autor, sigur că publicul ăsta la care ne referim va fi mai numeros. Dacă în liceu se va vorbi despre filmul românesc, despre film în general ca artă, publicul va fi mai numeros, ne vom apropia  procentual de Franţa ... dar până la urmă nu facem film de mare audienţă, sunt doar unele care au facut spectatori mai numeroşi cum e „CAND VREAU SA FLUIER; FLUIER” pe care l-am produs, l-am scris si care a fost vândut ca un film mare, comercial, a fost un film de 50.000 de spectatori, dar oamenii totusi văd diferenţa dintre un film ca acesta şi  unul de Hollywood, dar încet-încet nevoia de cinema românesc devine mai mare, este nevoia de poveşti care să însemne ceva pentru actori, se vede asta în succesul „FLUIERULUI”, în „OAMENI ŞI MELCI”, ”DUPĂ DEALURI” care au un loc important. Vezi  la fel cum muzica uşoară romaneasca are un loc in top, atât în cluburile din România dar şi cele din „afară”, poate că şi cinematografia românească ar putea să intereseze publicul românesc , numai ca atunci filmul va costa mai mult şi ar trebui ca şi statul să-şi îmbunătăţească mijloacele, fonduri, sprijin, etc ceea ce nu se întâmplă acum, e o amorţeală generală în finanţarea filmelor româneşti.

 PDM: Dar cu toate acestea tu mergi mai departe cu noul tău proiect cu killerul care se întoarce din Spania, despre care vorbeai mai devreme.

CM: E un scenariu pe care l-am transformat foarte tare, pe măsură ce trece timpul aduc scenariul la ceea ce mă interesează cu adevărat, la ceea ce vreau de fapt să spun cu acest film, căutarea fiinţei care există dincolo de jobul de killer, filmul este despre rătăcirea unui om care îşi caută o cale, care se întâlneşte cu o fată si ea rătăcită, noul meu proiect se desfăşoară în jurul poveştii lor.

PDM: Mulţumesc frumos, Cătălin! Abia aştept să văd filmul.

                                                                                 Interviu realizat de Paul Doru Mugur