DELIRIO DI LULE

I fari della macchina tagliavano la notte, quella notte senza Dio al suono d'una radio lontana,

"Carried away by a moonlight shadow";

non avevo molto da dire a me stesso, nulla da aggiungere, del resto così accade tra amici;

quando l'avevi in bocca era come fingere, forse lo facevi per istinto o meglio per interesse.

Viaggiai molto con la mente e nello spazio, non era solo prendere un aereo e venire a Bucuresti o

Iasi, era cercare un mio ego, l'idea che al mondo esistesse un'idea, un posto ideale,

ma soprattutto il ricordo di com'era un tempo qui;

ora son già vecchio,

la mia mente bruciata come a luglio un campo di stoppie..

M'accusavi di non esser cresciuto, di non esser libero, di ascoltare troppo i miei,

ma ora ecco son di nuovo qui e i fari della macchina tagliano ancora la notte.

Cantava lo zingarello della metro e mi guardava come un cane battuto mentre sua sorella

l'accompagnava con la fisarmonica.

Così m'accoglieva la tua terra e non era la prima volta.

Cercavo di ridere con te, di non sentir la solitudine, di tenerti per mano

e sapere che per te anch'io ero romeno.

"Nemo propheta in patria".. ma forse era solo un'illusione;

tutto è spento ora, estinto dalla terra, guardo fisso nell'etere,

il ricordo di quella sera,

in lontananza una cometa e lo spazio, l'universo, l'aldilà, tutto così vicino,

e questa solitudine da puttane e sostanze psicotrope,

questo male che mi fa pagare per una semplice amicizia, un amore.

..E quando ti parlo/mi parli in quella stanza non riesco a non pensarti ai bordi del letto

mentre ti levi le calze e poi sotto le coperte in un amplesso di emozioni e odori

raccontare la tua giornata a chi ti ama; io vorrei esser quello.

L'aria tesa toglie il fiato e la notte non ha pietà dei cani randagi

come una madre critica e severa, non accetta film senza trama e te li fa patire

quasi la tua vita respirasse della sua aria e ad ogni alito di vento ti chiedesse pegno.

Viaggiai molto con la mente e nello spazio,

una macchina del tempo, la baia era lì, negli occhi della luna che mi proiettava il suo mondo,

ero un alieno, non mi si poteva vedere dai gialli campi di colza,

né la veste corporea mi aveva abbandonato, un nuovo Armstrong con occhi grandi e spalancati,

spaventati, da piccolo cinese spaventato,

così levitavo, senza gravità, tutto e solo pensiero..Com'era il mondo da lassù..

strano non vedevo la terra, ma solo i secondi scorrere, i minuti passare - la massicciata -

le ore rotaie, i chilometri ore che diventano giorni ed il treno tempo che si snoda

in basso, quasi una piccola serpe, sensuale e irreale.

E' così che la terra cominciò a tremare ma dalle fenditure solo neve, neve che riempì pure gli argini dei fontanili,

debordando e raccogliendomi un pomeriggio a parlare un quasi spagnolo con una quasi amica,

amica di parole, amica di piacere,

precipitando così nel vuoto, ma sollevato dall'energia di un tunnel che mi parlò di pesca,

un altro pomeriggio e mio zio ed il bambino che sono e Lucio Dalla, tredici anni e sguardo da ragazza,

un pastrano abbandonato tra i cadaveri del fosso, alghe, acqua, un vecchio cimitero che rasenta l'Ottocento,

un duce e il re,

un grido tra le file del riso, quella corsa tra i fusti e librarsi a mezz'aria..

rividi tante pelli di tanti colori, la brezza nei loro capelli

e un bimbo m'additava, un bimbo che sporcava l'erba del suo pianto, il ginocchio sbucciato,

l'odore di terra, richiamo d'un'età ingenua e schietta..

Il libro poco distante, nella mezz'aria,

volerlo toccare e la solita paura di voltare pagina, quale inquietudine,

Dio, coprimi della sua veste bianca,

in alto stavo ad osservare ogni errore commesso,

da me e chi mi precede,

da quella finestra,

il suo sorriso, mio padre mi teneva per mano e mi portava lì,

ora solo atomi, la mia mente in delirio,

il sogno od un miraggio, la Venere nera, la borraccia tesa al mio richiamo,

rividi la finestra ed ero lì, presente al giudizio del tempo, le lancette sgretolate,

il letto sfatto, il sorriso suo, povero Mario, la candida veste, il suo pudore,

e immaginai,

i fari spenti,

solo,

il sangue mi si raggela lungo la valle di Giosafat.

DELIRUL LUI LULE

Farurile maşinii tăiau noaptea, noaptea aia fără Dumnezeul sunetului unui radio îndepărtat,

"Carried away by a moonlight shadow";

n-aveam multe de spus mie însumi, nimic de adăugat, de altfel aşa se întâmplă între prieteni;

când o aveai în gură era ca să simulezi, poate o făceai din instinct sau mai bine din interes.

Călătorii des cu mintea şi în spaţiu, nu era doar ca să iau un avion şi să vin la Bucureşti sau

la Iaşi, era să-mi caut un ego, ideea că în lume exista o idee, un loc ideal,

dar mai ales amintirea de cum a fost odată aici;

acum sunt deja bătrân,

mintea mea arsă ca în iulie o mirişte..

Mă acuzai că n-am crescut, că nu sunt liber,că ascult prea mult de ai mei,

dar acum iată sunt din nou aici şi farurile maşinii încă mai taie noaptea.

Cânta puradelul ăla din metrou şi mă privea ca un câine bătut în timp ce sora lui

l-aducea cu acordeon.

Aşa mă primea ţara ta şi nu era prima oară.

Încercam să râd cu tine, să nu simt singurătatea, să te ţin de mână,

şi să ştiu că pentru tine şi eu eram român.

"Nemo propheta in patria"..dar oare era doar o iluzie;

stins e totul acum, dispărut din pământ, fixez în eter,

amintirea acelei seri,

în depărtare o cometă şi spaţiul, universul, lumea cealaltă, totul atât de aproape,

şi singurătatea aceasta a târfelor şi a substanţelor psihotrope,

chinul ăsta care mă face să plătesc pentru o simplă amiciţie, o iubire.

..Şi când îţi vorbesc/îmi vorbeşti în camera aia nu reuşesc să nu mă gândesc la tine la marginea patului

când îţi scoţi ciorapii şi apoi pe sub pături într-o împreunare a emoţiilor şi a mirosurilor

să-i povesteşti ziua ta celui care te iubeşte; eu aş vrea să fiu acela.

Aerul crispat îţi taie răsuflarea şi noaptea n-are milă de câini vagabonzi

ca o mamă critică şi severă, nu acceptă filme fără tramă şi ţi-le face să-ndure

ca şi cum viaţa ta să respire aerul ei şi la fiecare adiere a vântului să-ţi ceară cont.

Călătorii des cu mintea şi în spaţiu,

o maşină a timpului, rada era acolo, în ochii de lună care mă proiecta lumea ei,

eram un extraterestru, nu se putea să-mi vadă din câmpurile galbene de rapiţă,

nici măcar veşmântul corporal nu mă părăsise, un nou Armstrong cu ochii mari şi holbaţi,

speriaţi, ca ai unui mic chinez speriat,

aşa mă ridicam în aer, fără gravitate, tot şi numai gând..Cum era lumea dinspre acolo sus..

ciudat că nu vedeam pământul, dar numai secundele să curgă, minutele să treacă - balastul -

orele şine, kilometrii ore care devin zile şi trenul timp care se deznoadă

dedesubt, aproape ca un şarpe mic, senzual şi ireal.

Este aşa că pământul începu să tremure dar din crăpături numai zăpada, zăpada care umplu şi stăvilarele izvoarelor,

debordând şi strângându-mă o după-amiază să vorbesc o cvasispaniolă cu o cvasiprietenă,

prietenă de cuvinte, prietenă de plăcere,

astfel precipitând într-un vid, dar ridicat de energia unui tunel care îmi vorbi despre pescuit,

o altă după-amiază şi unchiul meu şi copilul care eu sunt şi Lucio Dalla, treisprezece ani şi privire de fată,

o manta părăsită printre cadavrele şanţului, alge, apă, un cimitir vechi care atinge secolul al XIX-lea,

un "duce" şi regele, un strigăt printre rândurile de orez, goana aceea printre tulpini şi planarea în aer..

revăzui atâtea piei cu atâtea culori, briza în fire din părul lor

şi un copil mă arăta cu degetul, un copil care murdărea iarba cu plânsul lui, genunchiul zgâriat,

mirosul pământului, chemarea unei vârste ingenue şi france..

Cartea nu prea departe, în aer,

aş vrea s-o ating şi frica obişnuită de a întoarce foaia, ce nelinişte,

Dumnezeule, acoperă-mă cu veşmântul lui alb,

mă uitam în sus la orice greşeală comisă,

de mine şi de cei care mă precedă,

din fereastra aceea,

zâmbetul lui, tatăl meu mă ţinea de mână şi mă ducea acolo,

acum doar atomi, mintea mea în delir,

visul sau un miraj, Venus neagră, plosca întinsă la chemarea mea,

văzui din nou fereastra şi eram acolo, prezent la judecata timpului, limbile de ceas fărâmiţate,

patul desfăcut, zâmbetul lui, săracul Mario, veşmântul candid, pudoarea lui,

şi imaginai,

farurile stinse,

singur,

mi se îngheaţă sângele de-a lungul văii lui Iosafat.

_____________________________________________

Am 36 de ani şi locuiesc la Cesano Boscone - Milano.

Scriu versuri din adolescenţă şi din 2003 studiez limba română.

Am publicat poezii în revistele urmatoare: Climate Literare, Boema, Oglinda Literară, Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România Literară, Apostrof, Vatra, Basarabia Literară, Moldova Literară, Revista Literară Bucovina şi Actualitatea  Literară.

Am şi tradus in limba italiană cartea poetului şi a scriitorului Petre Rău “Judecata de apoi” ieşit în aprilie 2011 şi am contribuit la carte “Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă” apărut  în luna februarie 2012.

Luca Cipolla

luca.cipolla@yahoo.it