Realitate vs. realism, „R” vs. R

de Raluca Bujor

I. În limbajul de zi cu zi, cuvântul „realitate” apare de pildă în expresii precum (i) „revino la realitate!” (sinonimă cu „întoarce-te cu picioarele pe pământ”, sau, în engleză „to keep it real”, deşi expresia este folosită şi în alt sens), „fii realist!”, „realist vorbind...”, „(cutare aspect, de pildă corupţia) este o realitate!”, „(cutare lucru) mi s-a părut i-real”; (ii) „în realitate (lucrurile nu stau tocmai aşa)...”,  „realitatea este că (nu te mai iubesc)...” . Am simţit nevoia să despart cele două secvenţe de expresii întrucât îmi par a presupune, cel puţin la prima vedere, două poziţionări diferite: în primele cazuri, „realitatea” este ceva la care se impune să ne întoarcem, este situaţia noastră efectivă, în cele din urmă, e vorba mai degrabă de o divulgare, o confesiune a ceea ce se află „în spatele” unei anume situaţii pe care noi o considerăm „reală” deşi ea nu este.. Pe de-o parte, „realitatea” este sinonimă cu „faptele imediate”, cu „ceea ce este obiectiv”. Pe de cealaltă parte, ea pare tocmai ceva ce ne scapă la prima vedere, ceva ce nu este deloc „obiectiv” (pentru cineva anume). Cu toate acestea, divulgarea, aducerea în faţă a ceea ce până atunci se ascunsese în spate rămâne una credincioasă factualului - ceea ce ni se va confesa este de ordinul întâmplărilor, „datelor”; aşadar, „realitatea” este şi de această dată ceva „obiectiv”, trimite la o stare a lucrurilor sau a faptelor (felul în care mă simt, felul în care am acţionat etc). În nici unul dintre cazuri lucrurile nu se „clatină”, ele sunt luate drept ceva destul de compact, de sigur, la care este necesar sau a devenit inevitabil să nu ne raportăm, adică ajustăm, în cazul de faţă - trebuie să luăm act de ele, nu mai putem „pluti în speculaţii goale” sau „trăi (departe) în minciună”.

Realitatea e aici ceva la care ne întoarcem din diferitele noastre „rătăciri”. Aşadar, în ambele cazuri ea nu pare a fi tematizată drept „o enigmă”, ba chiar se poate spune că nu e tematizată defel, ceea ce urmează fiind fie o somaţie, fie o monstraţie, o „arătare” a lucrurilor „aşa cum sunt”. Ea pare aşadar ceva ce ni se arată de la bun început, dacă doar ne-am strădui să o privim!, ceva ce era aici sub nasurile noastre, era proximă, aproape intimă, dar noi, de orbi ce suntem am ocolit-o, am preferat să o ignorăm sau am trăit efectiv într-o neînţelegere (cum de este posibilă o atare ocolire, ignorare sau neînţelegere?).

O scurtă paranteză: ce înseamnă toate lucrurile acestea „evidente” la care trebuie să ne întoarcem numaidecât, până nu ne „rătăcim” definitiv?  Desigur, chemarea înapoi la „fapte”, la „obiectivitate” este doar în mod inadecvat reconfortantă şi „simplă”. Aceasta pentru că, odată ajunşi aici, se lasă tăcerea - faptele nu „vorbesc” niciodată „de la sine” iar, de cele mai multe ori, ceea ce considerăm noi a fi „real”, nu e decât un construct (şi astfel ceva „subiectiv” cap-coadă). „Faptele” sunt interpretări, deci, riguros vorbind, ele nu sunt fapte (acest ... „fapt” a fost constat de pildă în două ramuri destul de preocupate cu „realitate aşa cum este ea”: istoria şi fizica – în primul caz, despre inexistenţa „faptului” istoric a vorbit Isaiah Berlin, iar în cel de-al doilea, despre imposibilitatea unei observaţii „pure”, Werner Heisenberg). Aşadar, când cineva ne roagă „binevoitor” să „revenim la realitate” sau se arată dispus să ne arate „care e realitatea”, expresiile acestea sunt, de cele mai multe ori, folosite „politic” (în sensul larg), privesc o anume retorică, o anume aşezare a celuilalt, adică a noastră.

Totuşi, iar aici închid paranteza.. uneori, această chemare este benefică. Uneori chiar se cuvine să nu stăruim prea îndelung prea „departe”. De ce? De ce ar trebui să simţim şi uneori chiar simţit nevoia să păstrăm o legătură cu concretul? De ce expresiile de mai sus nu sunt totalmente strategice, manipulatoare, retorice, sau, făcând încă un pas în spate, de ce pot ele funcţiona astfel de la bun început? De ce punând cuvântul „realitate” într-o frază deja am ciulit urechile celor din preajmă şi pot încerca mai departe să-i port într-o anume direcţie, poate că nu tocmai „sinceră” (dacă exista aşa ceva)? Dacă „realitatea” este chiar sub nasul meu, de ce am nevoie să-mi fie arătată de un altul? Cum de poate ceva atât de proxim să nu fie de la sine înţeles de toată lumea, la fel?....

Lăsând aşa-zisele „fapte” laoparte, poate că se ascunde ceva preţios în gândirea „realităţii” drept ceva la care se cuvine să ne întoarcem şi care, simultan, se află într-o nesperată apropiere de noi. Anume faptul că tocmai ceea ce ne este apropiat ne scapă şi tocmai în privinţa lui se cuvine să fim îndrumaţi, lămuriţi, aduşi la curent. Nu este oare curios faptul că avem a ne întoarce cu picioarele pe pământ, adică acolo unde, într-un sens, suntem deja?

Dar înainte de asta, este realitatea ca „obiectivitate” prima sau singura raportare de care dă seama limbajul nostru comun?

II. S-ar zice că, puşi în faţa întrebării „ce este realitatea?”, „ce este real?” ne blocăm, ne vine greu să dăm un răspuns, sau cel puţin conştientizăm „gravitatea” întrebării. Putem răspunde enumerând fapte, obiecte din jur (reală este această stradă, acest pantof, acel om; sau, realitatea este ceea ce se vede şi putem atinge; sau realitatea este ceea ce se desfăşoară la nivel subatomic)? Nu vom simţi că ceva lipseşte dintr-o astfel de abordare, că nu răspundem, de fapt, în cel mai bun caz, decât parţial întrebării, noi necăutând un lucru, ci un sens? Mai mult, ce anume face întrebarea posibilă? Și, în fapt, ce anume face orice întrebare posibilă (având în vedere că ne întrebăm indirect despre realitate, întrebând despre absolut orice din cele ce sunt, inclusiv despre cele „ireale” şi despre toate la un loc)? (E limpede că, dacă am găsi măcar un singur lucru sau fapt sau cuvânt despre care să înţelegem ce anume îl face să fie real, dincolo de orice îndoială, orice chestionare ar înceta – am fi, în sfârşit, în acord, am vorbi aceeaşi limbă (fie ea şi lipsită de cuvinte), iar viaţa ar trebui să se schimbe radical de la tensiunea veşnică pe care o presupune acum, ar avea o direcţie (probabil....)).

Revenind însă, realitatea este aşadar, în acest caz, ceva enigmatic, îndepărtat sau...inexistent. Această nedumerire se vede şi în expresii precum:  „oare care o fi realitatea?”, „realitatea ne depăşeşte”, „mă întreb ce anume din toate acestea e real?”, „nimic nu e real”.

Exemplele invocate nu ajută însă până la capăt, sunt insuficiente. Dar să ne ajutăm amintindu-ne că nu de puţine ori gândim realitatea ca fiind ceva la care e de ajuns, spre care trebuie „săpat”, ceva ce trebuie descoperit. Ceva ce în mod normal nu este accesibil în mod „direct” şi care, uneori (mereu?), ne scapă de-a binelea. Ceva pe care trebuie să punem lanterna, în orice caz. Subiect de controverse, întrebări şi... numere Respiro.

În toate aceste cazuri realitatea este tematizată, se vorbeşte despre ea, în speranţa unei lămuriri sau măcar a justificării unui abandon al întrebării (a se vedea istoria filosofiei, a ştiinţei, a psihologiei, a teoriilor sociale etc). Se încearcă o îndreptare a limbajului spre ea, la capacitate maximă, în speranţa unei capturi / conceptualizări (concipere-conceptus însemna „a lua ceva în posesie şi a-l reţine”), sau a înţelegerii imposibilităţii lor (deja cultura logocentrică a fost demult denunţată). În afara căutărilor citate, cineva îşi mai poate găsi sensul realităţii fie într-o religie (respectivul sens fiindu-i revelat şi deci de întreţinut prin credinţă), fie într-o ideologie (sensul fiind acceptat acritic), fie în simpla curgere a timpului (real/adevărat este ceea ce va cerne timpul, dacă va cerne ceva). (Aproape de fiecare dată, cei chemaţi „înapoi la realitate” sunt tocmai cei preocupaţi cu găsirea sensului realităţii; tocmai aceştia sunt cei care, cu „capul în nori” fiind, au a se întoarce „cu picioarele pe pământ”. Cu toate acestea, atât capul, cât şi piciorul se preocupă cu „realitatea”.)

III. În plus faţă de a fi apropiată, „obiectivă”, sau îndepărtată şi enigmatică, realitatea mai este înţeleasă adesea şi drept opusă sacrului, ca având ceva profan; ceva aproape lipsit de idealitate, ceva „dur” sau „crud” şi apăsător pentru om (de obcei aceasta e chiar realitatea la care ni se cere uneori să revenim) - „este o realitate că X-liescu este un corupt”, „în realitate nu există drepturi ale omului” etc – ceea ce înseamnă că ceva îi lipseşte (din perspectiva noastră): sensul, răspunsul în faţa omului, docilitatea – sunt acestea diferite în fond?

Aşadar, deja în expresii aproape „banale” se strecoară mereu ceva mai mult: am găsit la lucru tocmai duelul realism vs. Realitate.

 Dar, în acest punct, devine tentant un pas mai departe: oare cele trei înţelegeri ale realităţii (ceva proxim la care, culmea!, trebuie să mă întorc; ceva enigmatic ce trebuie căutat şi capturat spre a fi înţeles, ori abandonat ca fiind de neconceptualizat; respectiv, ceva apăsător care ne vorbeşte despre o lipsă) au ele ceva în comun? Se află în vreo relaţie? Aş spune că ultima le cuprinde pe primele două: dacă nu m-ar „apăsa”, nu aş pleca din „obiectivitate” pentru a avea sens să fiu chemată înapoi, respectiv, dacă nu m-ar apăsa, nu m-aş întreba despre ea şi nu aş căuta-o (chiar şi pentru a-mi da seama că o caut „greşit”).

Apropiată în primele cazuri, îndepărtată în celelalte, evidentă sau enigmatică, realitatea se aşează mereu în faţa mea ca ceva de neocolit, ca ceva ce mi se impune din imediatul ce mă înconjoară, iar această impunere mă jenează sau, cum am spus mai sus, mă apasă. Aşadar, cele două atitudini (să le zicem, r şi R) pleacă dintr-un acelaşi punct, ceea ce înseamnă (şi sper să nu mă hazardez), că sunt în egală măsură îndreptăţite.

Unde vreau să ajung? Fiind ceva de neocolit, realitatea se prezintă drept ceva cu care nu putem să nu ne întâlnim. Asta înseamnă că o facem deja şi că am făcut-o dintotdeauna, iar expresiile pe care am încercat să le culeg par a demonstra consecinţa acestui fapt (uneori ele au arătat că adresăm realitatea la nivelul solului şi „al piciorului de pe pământ”, alteori la nivelul norilor şi al capului „pierdut” pe acolo, şi întotdeauna prin suferinţă, apăsare). Iarăşi, poate părea „banal”, însă tocmai acest fapt trebuie tot timpul avut în vedere: vrem-nu vrem, ne raportăm deja la realitate, prin limbaj – aici e punctul dureros. În primul caz am văzut că se impunea o întoarcere la realitate, tocmai în sensul unei evitări a „rătăcirii” printr-un limbaj „desprins”; în cel de-al doilea caz, am văzut că enigma realităţii era de captat (în concept), sau de abandonat (din perspectiva criticii logocentrismului – nu am ajuns deocamdată în punctul în care să înţeleg cum pot vorbi evitând conceptele şi nefiind într-un continuu act poetic). Dar abandonul este imposibil, există mereu acea lipsă, apăsare, suferinţă sau jenă (pentru a enumera cam toate cuvintele prin care am denumit felul în care resimţim acest ceva de neocolit – realul). Iar fiecare din celelalte două căi, luată exclusiv este exagerată. Aşadar, cum altfel să „procedăm”? Cred că răspunsul s-a ivit deja: am văzut că ambele limbaje şi deci ambele raportări survin dintr-un acelaşi punct, fiind aşadar în mod egal îndreptăţite. Dar ce înseamnă asta? Nimic altceva decât că trebuie practicate împreună. Atât o apropiere, cât şi o îndepărtare. Ceea ce revine la a spune că dincolo de realism vs. Realitate am păşi în ceva ce ar putea fi numit „apropiere la distanţă” (acest dificil pas de dans le este deja foarte cunoscut celor îndrăgostiţi, iubirea nefiind altceva decât o atingere în şi din neatingere, inclusiv în limbajul dintre ei; se mai vede apoi în umor, în speţă în autoironie, sau în orice efort de metaforizare).

Nimic din toate acestea nu este în vreun fel „original”, povestea este cumva ştiută de la Platon până la Heidegger, doar cuvintele diferă, eu neputând să-mi arog vreun „drept de autor” la finalul acestui text.

Între timp, apropo de a ne întoarce de unde nu ai plecat de fapt, un videoclip care pare a simula ambele „căi”, atât cea „obiectivă”, cât şi cea „subiectivă”:  .http://www.youtube.com/watch?v=ZWrUEsVrdSU