Premize filosofice pentru o ontologie poetică

de Elena Grigoriu Mitrofan

Studiul care urmează este un fragment, revizuit pentru a avea o notă uinitară, din teza de doctorat cu titlul Determinări filosofice ale realităţii poetice, în care mi-am propus să aduc argumente filosofice pentru o realitate poetică. Întregul meu demers caută să revalorifice, prin direcţiiile şi metodele de abordare, faptul că realitatea poetică nu e numai faţa mai bună, mai îndreptăţită a realităţii imediate, nu numai iluzia (întotdeauna ca obiectiv demn de deconstruit), ci un concept cu acoperire ontologică, aflat tot timpul în acţiune, însoţitor al fiinţei în toate actele sale, chiar dacă nu întotdeauna într-un mod explicit. În rândurile ce urmează prezint doar premizele de circumscriere a realităţii poetice, pentru a defini dimensiunea filosofică de abordare a cesteia.

Prin realitate poetică înţelegem cel puţin sursa comună a reflecţiei filosofice şi a actului poetic creator uman. Cu altă perspectivă, mult mai amplă, mai generoasă, e vorba de o realitate care cuprinde, determină, inclusiv legi fizice, biologice etc., ce par să normeze existenţa, dar care rămân într-o nedeterminare perpetuă, independentă de cunoaşterea pe care o avem. Astfel, raporturile noastre cu realitatea devin misterioase, angajante, profunde, tensionate, determinante într-un sens sau altul: de la subiect la obiect şi invers. Sensul existenţei umane pare de aceea mai puţin acela de a cunoaşte (pe sine sau realitatea) cât trăirea cu o anumită intensitate a destinului cu o parte văzută, palpabilă, operabilă şi o alta bănuită, ascunsă, obiect al trăirilor estetice, etice, religioase. Constatăm doar dualitatea realitate-metarealitate, materie-spirit, finit-infinit, relativ-absolut, subiectiv-obiectiv etc., care nu se lasă convertită la un principiu unic, înafară poate de cel poetic. Principiul poetic ne conduce la un tip de cunoaştere unitară asupra lucrurilor.

Realitatea poetică poate oferi multiple nivele de interpretare. Mai întâi e vizibilă o poeticitate pe care obiectele lumii o dezvăluie unui anume subiect, realitate poetică privită ca determinant al relaţiei care se crează între subiect şi obiect. E vorba de o poeticitate în afara artei (dincolo de artă), apartinând existenţei, care face ca inaccesibilitatea, ininteligibilitatea originii acestor lucruri să închidă o calitate comună prin chiar faptul că ele sunt posibile. Poesia lucrurilor şi a lumii este aşadar reală, realitate poetică privită ca atribut palpabil al lumii. Atâta timp cât nu există explicaţii ştiinţifice unanim lămuritoare asupra existenţei lumii sau, dacă ele ar exista, sunt impracticabile la scara redusă a individului, acesta găseşte alte modalităţi de a-şi asuma realitatea: uneori, într-un mod poetic. 

Obiectele lumii se impun ca un dat, ele sunt tot timpul acolo pentru un subiect, şi pot deveni material al reflecţiei poetice, de la caz la caz, punându-ne în prezenţa unei stări pe care nu o putem refuza. Realitatea poetică a lumii nu este exprimată, ci trăită. Existenţa noastră nu e determinată de exprimarea ei, dar ar putea să fie modelată, influenţată. Realitatea poetică, fie că este a lumii sau a actului artistic, nu este creată ci re-creată, adică descoperită. De aceea ea se manifestă prin creator şi prin cel care participă în aceeaşi măsură. Prima calitate a realităţii poetice a lumii se revelă în frumuseţea sa, datorată  acelei frumuseţi ce o distribuie (Creatorul) tuturor lucrurilor potrivit cu firea lor, cum apare la pdeudo-Areopagitul, sau cum găsim la Platon, frumosul ca Idee unică, ce se găseşte răspândit în multiplicitatea lucrurilor frumoase, şi particularitatea în participare pe care o poate genera. Această răspândire a frumosului în lucruri, dându-le acestora frumuseţe, este un act de valorizare şi de instituire a unei realităţi de natură poetică. Obiectele lumii sunt frumoase ca fiind, cum spune Plotin, cele ce sunt cu adevărat ceva. Dar noi vom căuta să găsim elementele unei realităţi poetice plecând invers: de jos în sus, de la frumuseţe la frumos, de la posibil la real, de la subiectiv la obiectiv şi iarăşi la posibil, fiindcă realitatea poetică cuprinde şi posibilul realităţii fizice. 

Realitatea lumii îşi dezvăluie poeticitatea prin prezenţa omului care participă aproape inconştient la ea. Dacă frumuseţea lumii este percepută în relaţie cu actul divin al creaţiei, cu întreaga natură umană şi natura neînsufleţită, poeticitatea este resimţită ca un intermediar prin care percepem şi recreem în noi această natură. Şi chiar în lipsa unui Creator, aşa cum ne şi este dată lumea (se crede că există,  nu Îl vedem prezent în lume, unii cred în El, alţii nu), resimţim în alcătuirea lumii o realitate poetică ce înseamnă armonie, bine, frumos, precum şi abaterea de la această armonie, pe care o percepem ca fiind ne-poetică. Poeticul lumii, în aceeaşi măsură şi cel al artei, înseamnă a surprinde momentul în care există o lipsă de diferenţă între noi şi ceea ce este în afara noastră, în sensul de atracţie şi comuniune a lucrurilor. Această lipsă de diferenţă se instituie într-o realitate: mă pot transforma, contopi în ceva care este în afara mea, nu în sensul de dizolvare ci de conservare a ceea ce fiinţează. Filosofii germani din perioada romantismului au semnalat într-un glas această realitatea poetică a lumii. Schelling vorbeşte despre sufletul omului care  devine manifest prin semnalarea graţiei, ca manifestare a sufletului naturii, sau Schopenhauer de exemplu, care consideră că atenţia asupra naturii prin contemplare îi conferă poetului conştiinţa de sine. Frumuseţea naturii este un indicator, un nuanţator al unui tip de cunoaştere. Asemănător se exprimă şi M. Dufrenne în Poeticul, vorbind despre poeticul ca vehicul de la poieinul naturii care vine şi preia subiectul pe care îl exprimă, dând dovadă de anumite virtuţi sensibile (armonie, măsură), şi, ca un fel de panaceu, vizează întotdeauna binele. Poeticul, fiind un aspect al naturii, are o dimensiune ontologică. Realitatea poetică a lumii este o realitate din afara subiectului, creată sau ne-creată, ea este şi poate deveni un fel de prelungire a subiectului sau a realităţii lui. În acest caz, realitatea poetică e independentă de subiect, subiectul provine din ea şi se manifestă în ea, şi poate oferi un mediu de perpetuare a acestuia, dincolo de limitele lui inerente temporale şi spaţiale. Prin faptul că realitatea este poetică, subiectul e îndreptăţit să creadă într-o altă existenţă total benefică pentru el, un fel de Paradis. Dacă în lume există armonie, ea este motiv de extrapolare a existenţei finite, prin realitatea poetică pe care o dezvoltă şi dezvăluie. Dacă se consideră că lumea e creaţie, un fel de coborâre dinspre general spre particular, cu acelaşi dat se poate face şi drumul invers, de la particular spre general, prin inducţie sau prin, să spunem, ascensiunea care scoate subiectul în ceea ce îl determină, ca la Plotin. E drumul pe care încercăm să îl parcurgem aici. Procesele poetice ale lumii mele sunt ramificaţii ale unui proces mai larg, care mă înglobează ca subiect, din care nu pot să dispar pur şi simplu, însă asupra căruia mă pot exprima mistic, poetic, nu obiectiv şi ştiinţific. E în legătură cu exprimarea poetică, dar nu facem neapărat apel la ea. Realitatea inerent poetică a lumii există indiferent de exprimarea sa.

Cu o diferenţă de grad ontologic, apare a doua semnificaţie a realităţii  poetice, proprie artelor, fie că este vorba despre pictură, sculptură, muzică, poesie. Aici putem vorbi despre frumosul artistic care din punct de vedere teologic cuprinde operele care depăşesc contradicţiile, din punct de vedere estetic, operele care pot aspira şi iriza întreaga paletă a realităţii lumii. Fiecare artă creează prin modalitatea ei de expresie, teritorii imaginare, spaţii de mare anvergură în interiorul fiinţei noastre prin care cunoaştem, recunoaştem, cu sentimentul că aceste tipuri diverse de exprimare sunt apariţii a ceva esenţial. Valorizarea în cazul artelor este de natură expresivă, iar realitatea poetică pe care acestea o creează ţine de faptul că ea surprinde fiinţa artistului, iar în modul în care aderăm sau nu la ceea ce transmite o operă de artă, însăşi fiinţa noastră. Poeticul este aici un vehicul ce ne transportă într-o realitate care ne dă speranţa că ceea ce vedem ar putea fi şi altfel, când din esenţa surprinsă nu vedem numai actul artistic.

Pornind de la aceste două dimensiuni ale realităţii poetice, putem repera şi realitatea revendicată de poezie, care încă din Antichitate a fost şi a rămas o artă în afara artelor, ca summum al celorlaltor arte, sau ca sursă.

În studiul nostru nu ne referim la realitatea poetică a lumii, la cea a artelor sau la cea care poate fi instituită prin poesie ca fiind distincte, ci realitatea poetică este privită ca înglobant al realităţii şi aparţine fiinţei. Ea nu este una secundară, nici o metarealitate, ci o altă realitate, comparabilă poate cu cea a visului, în care realitatea înconjurătoare aproape că dispare, se poate atinge libertatea maximă şi se poate imagina la infinit posibilul, ca variante de continuare a realităţii.

Realitatea poetică a lumii este chiar lumea, realitatea poetică înţeleasă ca înglobant al realităţii este o esenţă a realităţii fiinţei, pe care o vom numi ontorealitate.

Este important să precizăm că nu e vorba de un realism explicit ca opţiune metafizică, ci de o întâmpinare a unui întreg spectru de opţiuni, care nu converg în mod automat, chiar dacă ele sunt guvernate de un factor metafizic. În primă instanţă, poate fi vorba de un joc secund ale cărui atribute urmează să fie depistate. Însă articulaţia de bază a acestei noi şi, după cum vom vedea, vechi realităţi constă în puterea sa de a unifica obiectul şi subiectul în toate manifestările onto-gnoseologice şi existenţiale. Dincolo de orice utopie, dezideratul poeticilor, ca şi cel al cosmologiilor, este acela de a încearca să reducă toate legile şi fenomenele la manifestarea unui singur principiu. Pentru aceasta e nevoie să se depisteze reguli de armonie ascunse, să se aleagă corect între variante, să se ridice acea schelărie conceptuală şi experimentală care să plaseze subiectul uman în coerenţă cu istoria cercetărilor sale.   

O altă direcţie de abordare ar putea să pornească de la faptul că o privire asupra modului în care ne plasăm în realitate şi a instrumentelor de cunoaştere asupra sa ne supune observaţiei două planuri: unul al realităţii fizice, al datelor care fac parte din realitatea imediată şi al determinismului în care ne plasează această realitate, şi un altul, prin care se produce o deschidere asupra acestor elemente, o anunţare a lor în semnificaţia existenţei umane. Observăm astfel că realitatea imediată este dublată de o alta, care o înglobează şi favorizează împlinirea unui sens al fiinţei depăşind facticitatea. Am observat că în toate abordările filosofice asupra artei, din antichitate până în epoca pe care o traversăm, există un loc comun privind modul în care ne actualizăm realitatea prin descrierea instrumentelor de cunoaştere, de la senzaţie, limbaj, la imaginaţie, intelect, raţiune. Este vorba despre o realitate care domină într-un fel realitatea fizică, iar prin experienţa pe care o propune, se împlineşte într-un destin uman şi o scară proprie a valorilor, adeverindu-se ca superioară în plan ontologic. În acest al doilea plan depistăm o realitate poetică.

Nu abordăm aici valenţele expiatoare sau mântuitoare ale realităţii poetice, nici alte zone înrudite, cum ar fi mărturiile misticilor, ale trăitorilor credincioşi, între care se pot ţese punţi de realitate poetică, ci ne referim în special la fundamentele ontologice ale artei, esteticii, moralei, aşadar preponderent la aspectele de ordin filosofic care certifică o astfel de realitate: dacă este posibilă, cum se constituie, cum se percepe, în ce relaţie se află cu realitatea imediată, cum se configurează, cine o confirmă şi care ar fi atributele ei.

Filosofii, deşi vorbesc despre artă, nu se pot raporta la apariţia exterioară a produselor artei, ci au fost obligaţi de ceea ce descopereau sub lupa filosofică, la o vedere înglobantă, de întregire a realităţii, şi realitatea astfel se relaxa şi revenea la sensul ei firesc, natural, justificând însăşi filosofia. Realitatea imediată, dublată de cea poetică, şi tipul de cunoaştere pe care îl propune, reprezintă două dimensiuni prin care omul poate să se raporteze la posibilităţile şi opţiunile sale. Vorbim de o poeticitate în afara artei şi a poesiei ca atare, o poeticitate a naturii care integrează subiectul,  precum şi de o poeticitate a oricărui tip de artă. La Platon, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Bachelard, Heidegger, arta este o reflexie a realităţii poetice, nu invers, cum se întâmplă la Aristotel şi Kant. Realitatea poetică a lumii se încununează cu poesia, religia şi filosofia. Aici nu se caută adevărul, ci el vine cu experienţa pură din realitatea poetică, vorbind de la sine.

Realitatea poetică pe care o avem în vedere cuprinde în sine realitatea poetică a naturii, natura actului creator poetic, a inspiraţiei, a adevărului, a frumosului, a cunoaşterii, relaţia subiect-obiect, operatorul infinitului, care constituie şi domeniile de cercetare ale acesteia. Graniţa între cele trei nivele de interpretare este foarte fină, ca înglobant, realitatea poetică înseamnă un plan lărgit al realităţii. Perspectivele pentru a găsi elemente de ontologie poetică care să o constituie aparţin în cazul cercetării noastre, demersului filosofic asupra artei şi asupra poesiei văzută din perspectiva unei proiecţii a fiinţei.

Realitatea poetică depăşeşte circumscrierea filosofică real-ideal şi se salvează ca un câştig de sens obiectiv, transcendent, ca deschidere a finitului, fragmentarului, în infinit. Realitatea poetică este transcendenţa adăugată imanenţei, întregul care absoarbe partea. Aceasta este constituantă organic, ca trecere nu de la existenţa reală la cea ideală, ci la existenţa ca maxim de potenţare şi intensitate spirituală şi sufletească. Trăirea sublimează instantaneu şi rafinat simţurile care trec de la realitatea senzorială în cea poetică. Aici calitatea şi cantitatea ating un alt prag de manifestare. Acest atribut este reperabil şi înăuntrul limbajului atunci când acesta este înţeles ca natură. Dacă lumea se oferă percepţiei noastre într-un mod în care poate să fie explicată, reprodusă, întrebată, reinvestită în planul artei, respectând un tip de legitate a naturii care se reflectă în fiinţă, se poate vorbi de organicitate  ca atribut al realităţii poetice.

 Realitatea poetică se impune ca un tot faţă de cea imediată care este dispersată. Cea dintâi prefigurează infinitul în mod real, cea de-a doua în mod fragmentat şi doar ca valenţă, posibilitate. Astfel privită, realitatea poetică reuşeşte recuperarea unui origo universal în sens invers, anamnetic. Pe când realitatea imediată, chiar dacă ar fi mai profundă, ea nu e percepută la modul global.  Realitatea poetică înţeleasă ca tot sau ca întregire va fi al doilea atribut pe care îl reţinem şi care poate fi dezvoltat.

 Cea de-a treia caracteristică a realităţii poetice asupra căreia ne vom opri este deschiderea. Realitatea poetică nu se supune vreunei relaţii cauzale, ea nu este declanşată ci declanşează saltul din realitatea imediată prin modul în care acţionează operatorul infinitului. Prin realitatea poetică se actualizează infinitul în forma frumosului şi atunci când se măreşte miza, a binelui. Înafară de proprietăţile intrinseci ale poesiei, realitatea poetică ce ia naştere prin ea se defineşte prin forţa pe care o are de a crea o vedere din interior asupra lumii şi a fiinţei. Realitatea poetică este deschisă pentru că reprezintă un teritoriu în care lumea începe încontinuu. Exprimarea poesiei poate să fie dependentă de trecutul subiectului, de istoria la care este martor, realitatea poetică însă nu are astfel de avataruri, fiind orientată spre procesualitate şi eliberarea de orice determinări. Din punctul acesta de vedere, privită în sine, e ca timpul (nu are realitate), de aceea conceptul de realitate poetică produce în primă instanţă un dubiu: dacă e vorba întradevăr de o realitate, sau o epi-realitate, dacă e sinomnimă cu realitatea artelor sau a formelor posibile pe care o exprimă.

Noi ştim că undeva există nişte esenţe. Realitatea poetică este construită din esenţe, dar în lume, acestea nu se manifestă ca atare. Nucleul fierbinte al esenţelor lumii se află aici doar ca un vulcan stins. Realitatea imediată se înscrie într-un orizont marcat temporal, imanent descifrabil, pe când realitatea poetică tinde spre existenţa care se oferă ca sens, trancendent indescifrabilă, râvnită firesc de ontologia imanentă.

Dacă artistul trăieşte încuviinţarea, încredinţarea participării la esenţe, aceasta este realitatea poetică la care ne face părtaşi. În acest sens, filosofii au încercat să clarifice prin ce mecanism artistul, poetul, are în mod deosebit o aderenţă specială pentru aducerea esenţelor. Rolul poetului este acela de a revela, de a schimba, comunica, unifica, de a aduce la expresie esenţele.

Când Platon încearcă să explice cum şi din ce pricină mintea poetului numai rătăcită poate crea poesie, trecând de la frumuseţea de aici la cea adevărată, el întrevede realitatea poetică. Deasemenea, când Bachelard defineşte fiinţa unei imagini poetice, aceasta însemnând pătrundere în teritoriul sublim al înseşi naşterii ei, el încearcă să circumscrie aceeaşi realitate.

Mobilul şi pledoaria poeţilor dintodeauna a fost de a mărturisi, de a ne transporta într-o realitate poetică. Realitatea poetică se conjugă cu o formă de anamnezis, proces complex al gândirii, conştiinţei, sensibilităţii, astfel încât subiectul este cooptat printr-o trăire specială, încadrat, preluat de o nouă formă de mişcare. El este răpit într-un alt spaţio-timp. Pe moment, se atinge un soi de eternitate, de absolut.  În primă instanţă, ca o undă care se propagă, de fapt este o undă metafizică. Mişcarea în acest sens transcende orice categorie estetică. Fenomenologii caută apă în piatră seacă, când vor să explice percepţia, intuiţia, timpul, să construiască modele ale relaţiei subiect-obiect, când sunt tributari categoriilor sau unor determinări care nu se mai aplică. Fenomenul este un purtător, un rezultat, dar acţiunea nu este acolo. Cum acţionează atunci, cum se impune realitatea poetică? Ceea ce numim anamnesis vine dintr-o zonă supraestetică şi cuplează indivizii într-o participare. Dincolo de spaţiu, de timp, chiar dincolo de alegere. În acest sens, nu avem posibilitatea să (nu) alegem, nu putem să fim copii răi, de aceea reacţiile noastre ne şi surprind. Suntem convertiţi la realitatea poetică. Nu reacţionăm ca un program, putem fi surprinşi, decalaţi faţă de realitatea poetică. Dar nu putem refuza evidenţa, cu toată „opoziţia” fie subiectivă, fie a societăţii actuale care tinde să obtureze sentimentul, portiţa pe care o oferă anamnesisul prin artă. Ţinând de un absolut, realitatea poetică nu e o structură fenomenologică, ci o realitate pe care o intuim, realitatea ei e metafizică. Poate să aibă un efect mental, psihic, procesual, dar el scapă oricărei dezvoltări teoretice, poate fi însă constatat individual, mărturisit, trăit la propriu, produs, întâmplat în şi prin subiect.

Datorită acestui sentiment pe care anamnesisul îl pune în mişcare ne putem întreba dacă realitatea fizică este o realitate mai pregnantă, mai profundă şi chiar determinantă pentru realitatea poetică. Bazele lor sunt cel puţin la fel de incerte. Realitatea fizică ne oferă puţine dovezi şi şanse de conservare. Individul e un produs întâmplător, ca şi universul în întregime. Realitatea poetică poate fi percepută ca o revanşă, chiar dacă subiectiv ne iluzionăm. Ea ne aduce mai aproape de un dat, pe când realitatea fizică e mai vulgară pentru că mişcările ei sunt elementare. Realitatea poetică e subtilă. Poate să existe o relaţie diferită, specială, între noi ca realitate, cu ceea ce numim realitate poetică.  E o altă relaţie, de alt tip. Într-un fel este exersată într-un acum şi aici, când trăim în ea şi chiar o practicăm, suntem conştienţi într-o măsură de ea, îndeajuns ca să fim cooptaţi în timpii ei nesfârşiţi, subtilităţile ei, în proiectele ei de conservare indefinită a subiectului, în teritoriile ei nebanuite, sintactice şi semantice. Ne-am hazarda să afirmăm că singura posibilitate a subiectului este realitatea poetică. Există realitate poetică sau nu există nimic! Ea nu presupune numai un subiect, numai o lume, un timp, un spaţiu, un spectru al întâlnirii, ci în acelaşi timp o coerenţă nelimitată, o armonie, o unitate. Explicaţia devenirii lumii sensibile nu e livrată ştiinţific, dar poate exista poetic, înaintea ştiinţei şi anterioară omului. Realitatea poetică este subiacentă realităţii din perspectiva subiectului. Noi nu cântărim efectele realităţii poetice, ci le constatăm. Ea se bucură de unicitate, nereproductibilitate. Realitatea poetică are o altă structură, vine cu o logică proprie, nu se împarte în clase şi specii. Nu putem spune: iată am facut o experienţă şi ea este poetică, o repetăm şi iar este poetică. Nu există condiţii obiective, ea se manifestă neaşteptat. E o sursă a noului, dincolo de legi şi cutume. Are un sens, acela de a coopta individul, la limită, am putea zice că ceea ce este negativ, dureros, rău, urât, poate fi salvat, convertit, dar nu în mod necesar. Realitatea poetică este legată de opţiunile subiectului, care o poate refuza sistematic şi se poate rupe de ea, sau dimpotrivă, o poate cultiva. Tot la limită, ne-am putea imagina o lume poetică, un fel de paradis terestru, care să tindă programat, la nivel de instituţie (un fel de utopie!) numai către o realitate poetică, ca materializare a societăţii artiştilor, dar care nu ar însemna că realitatea poetică e pasibilă de instituţii şi cadre obiective, aşa cum are credinţa religioasă în temple, biserici, ritualuri.

Realitatea poetică nu are legi universale, ci numai locale. O poezie poate să aibă efect, să exercite o acţiune magică într-un anumit loc-timp, pentru anumiţi oameni, şi aceeaşi poezie, în altă situaţie, nu! Ea este dependentă aici de factori exteriori naturii ei, va ţine întotdeauna de o magie care acţionează diferenţiat. Nu este însă exclus ca un poem să poată schimba legi ale naturii sau să vindece, însă acest lucru nu ţine de o lege universală prin care acţionează poemul. Putem crede sau constata că un poem ar putea face să înflorească o floare şi aceasta fiindcă însuşi fenomenul înfloririi ţine tot de o „magie” (care în mod explicabil a fost receptată ca atare de poeţi). Este vorba aici de straturi ale realului. Natura e o magie făcută de un magician „mai mare”, poeţii sunt magicieni „mai mici”, sau aproape că şi-au pierdut acest har. A rosti poemul şi a îmblânzi animalele, precum Orfeu, a ridica ziduri, precum Amphion, sau a supune natura prin poem, întruneşte sensul şi capătul vorbirii, al poesiei, al voinţei şi al sensului lucrurilor. A avea puterea aceasta  ar însemna o comunicare realizată.

Ce ne-ar putea determina, ce ne-ar oferi posibilitatea de a alege o realitate poetică sau de a fi subiect, parte a unei realităţi poetice? Există mai multe grade de participare în sânul unei realităţi poetice: a face parte, a opta, a dezvolta, a fi activ. De unde vine mişcarea aceasta de atracţie, dorinţa, deschiderea? Facem parte dintr-o matrice, e vorba de o natură care este în acord cu opţiunea noastră, sau opţiunea se pune de acord cu o natură poetică?

Suportul naturii poetice este în altă parte, este de necunoscut pe cale obişnuită, nu se arată, se impune. Vocaţiile poetice ne spun că singurul lucru bun de cunoscut este realitatea poetică  Realitatea poetică  se manifestă spontan, irepresibil, la fel cum fenomenele naturii se manifestă în realitatea fenomenală. Nu descoperim, ci creăm realitatea poetică, dar ea este. Realitatea poetică nu dispare, nu depinde de exploratorii ei, se află în coexistenţă cu sine, nu se raportează la timp, astfel nici nu putem spune că este eternă. Ea nu se cunoaşte, se recunoaşte. Aşa cum recunoaştem prin simţuri. Zicem că există prin sine, nu are nici o etichetă decât prin ceea ce e ea. E ca o percepţie suprasenzorială. Dacă ar fi să ne gândim la metoda lui Descartes, realitatea poetică se relevă exact prin opusul metodei care cunoaşte prin separare, prin raţiunea înstrăinantă, prin clasificări şi ierarhii sterile şi fără capăt. Realitatea poetică nu este o cunoaştere îndiscriminatorie, ea nu vorbeşte despre deosebiri, ci despre asemănare. Am putea spune că e voinţa lui Schopenhauer (şi noumenul lui Kant care îl plasează dincolo de cunoaştere, dar îl admite intelectual), care are stadii de obiectivare, până la suspendarea în acord cu sine, pe linia idealismului indian.

Existenţa ei face ca însăşi realitatea reală, undeva, să se piardă. Realitatea poetică vorbeşte despre materia din spatele materiei, ea este o modalitate de a menţine lumea într-o continuitate a ei. Realitatea poetică exprimată nu creează o imagine asupra lumii, ea este o imagine a lumii.

Am putea să ne întrebăm ce nevoi ar sta la baza realităţii poetice. De valorizare a existenţei, ar răspunde Platon, de cunoaştere, ar spune Aristotel, de găsire a unui absolut, la Schelling si Hegel, de constituire într-un plan superior a ceea ce ne constituie ca oameni, ar spune Kant, Schopenhauer, sau de depăşire a condiţiei precare pe care o are omul, ar sustine Nietzsche.  Toate aceste posibile răspunsuri au o calitate comună: ele crează un sentiment de certificare ontologică.

_______________________________________________

Elena Grigoriu Mitrofan

"Am făcut studii de filologie şi filosofie, sunt profesor de limba franceză la o Şcoală Gimnazială din Galaţi şi îmi dedic timpul lecturii, recuperării viselor, traducerilor de poesie şi dorinţei de a mă  mişca în spaţiul unei libertăţi care să îmi vorbească despre frumuseţea lumii, să mă înveţe să  am grijă de oamenii din viaţa mea, să măsor timpul ştiutor de îngeri".

Născută pe 15 iunie 1975 la Galaţi.

Studii:

Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Ştiinţe (1993-1997 ), Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi, specializarea franceză-română; titlul tezei de licenţă:  Sfârşit de mileniu în poezia română.

Studii de Masterat, Facultatea de Filosofie (2007 – 2008), Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi, titlul tezei de dizertaţie,  Natura ontologică a creaţiei artistice.

Gradul I în învăţământ, 2011, titlul tezei de cercetare,  L’enjeu psycholinguistique du texte narratif dans l’enseignement du FLE – avec application sur « Le Petit Prince »  d’Antoine de Saint-Exupéry

Şcoala doctorală, Facultatea de Filosofie (2008  – 2012), Universitatea Bucuresti, titlul tezei de cercetare,Determinări  filosofice ale realităţii poetice.