R E S P I R O N O N - F I C T I O N

1. Problema realului este la fel de proaspătă ca atunci când unul dintre strămoşii noştri a văzut pentru prima oară o girafă şi s-a frecat la ochi întrebându-se dacă nu cumva visează cu ochii deschişi.

Te uiţi la un băţ în apă şi observi că atunci când e în apă băţul pare mai scurt şi mai curb decât atunci când este scos din apă. Contrastezi iluzia scurtării şi curbării băţului cu aspectul lui real. În apă băţul pare mai scurt şi îndoit. Această iluzie dispare în momentul în care ai scos băţul din apă.

Priveşti în sus şi vezi defilând norii pe cerul de vară. Dacă îi urmăreşti câteva minute vei vedea cum îşi schimbă treptat formele şi unii dintre ei dispar. Pare un act de scamatorie viteza cu care se topesc în văzduh.

Adormi şi visezi că eşti într-un oraş necunoscut. Te trezeşti din somn şi îţi aminteşti forma clădirilor, aranjamentul străzilor. Acest oraş nu mai există acum decât în amintirea ta.

Este posibil ca ideea de real să fi apărut ca o consecinţă imediată a unor astfel de experienţe care l-au descumpănit la început pe om. Credinţa lui în soliditatea lumii din jur şi informaţiile furnizate de simţuri a început să se clatine. Omul a început să se întrebe ce anume este autentic din ceea ce experimentează şi ce este doar o iluzie. Din moment ce visele par atât de reale cum se poate dovedi că viaţa de zi cu zi nu este tot un vis?

Realitatea unui câine şi realitatea unui om. Câinele este complet imersat în realitatea lui de câine pe când omul se poate detaşa de experienţa imediată şi poate reflecta asupra ei. Ideea de real poate apărea doar în urma acestei distanţări, acestei contextualizări. Realul, conceptualizarea distincţiei dintre real şi iluzoriu apare la om luând distanţă de datele furnizate de simţuri.

2. real à Real à realitate. Realitatea ca noţiune apare prin extensia ideii de real la nivelul întregii lumi. Postulăm toate manifestările universului ca fiind reale. Numim acest snop de manifestări reale, real sau realitate. Această presupunere este, evident, o supoziţie şi nu o demonstraţie. Generalizăm interpretarea unor experienţe izolate fără să realizăm că este un act de credinţă să considerăm tot ceea ce există ca fiind automat real. Adjectivul real devine substantivul neutru real şi ne străbate un uşor fior metafizic când descoperim că acest substantivul nu are plural. Din fericire, avem cuvântul sinonim, realitate, un termen derivat din cuvântul real şi presupunem fără să şovăim că realitatea este la rândul ei la fel de reală ca şi realul. Acest real escamotat în realitate nu conţine însă nicio judecată de valoare. Când ne referim la realitate în limbaj comun, cuvântul nu mai conţine nici o referinţă la calitatea de a fi sau nu reală a realităţii. În limbajul de zi cu zi, cuvântul realitate este o monedă uzată de pe care s-a şters orice fel de conotaţie metafizică. Realitatea a devenit mediul în care ne trezim imersaţi în fiecare dimineaţă şi nu ne mai punem nici un fel de întrebări asupra acestei experienţe.

3. Ce este realitatea? O primă definiţie porneşte de la experienţa simţurilor. Realitatea este ceea ce percep simţurile. Simpla percepţie însă nu poate conferi automat unui obiect sau fenomen calitatea de a fi real. Nu putem avea deplină încredere în senzaţii şi percepţii care pot fi înşelătoare. De aceea, pentru a reduce posibilitatea iluziilor o a doua definiţie mai largă include mai mulţi observatori. Realitatea este ceea ce este perceput şi consimţit ca fiind într-un anume fel de către un grup de oameni. În această nouă definiţie, realitatea este consensul perceptual al mai multor indivizi. Există însă posibilitatea halucinaţiilor colective şi nici consensul perceptual nu este un criteriu universal valid. În căutarea a unui criteriu mai puţin failibil la un moment dat apare ideea că raţiunea este cea care poate stabili ceea ce este real. În filosofia occidentală există o lungă tradiţie a acestei idei pornind de la filosofii Greciei Antice până la Hegel care afirmă în prefaţa la Filosofia Dreptului: „Raţiunea este realul/Realul este raţional.” Hegel refuză ca nesatisfăcătoare alte căi de cunoaştere a realului cum ar percepţia, intuiţia, gândirea figurativă, inspiraţia poetică, bunul simţ, etc. În aparenţă, mintea raţională este mai puţin failibilă decât simţurile şi o demonstraţie logică sau un triunghi isoscel par mai stabile decât forma unui nor sau durerea dintr-un picior. Raţiunea individuală are însă şi ea limitele ei şi imediat apare ideea că realitatea este un construct al minţii împărtăşit de mai mulţi oameni. Însă faptul că mai mulţi oameni au modele raţionale asemănătoare nu conferă automat acestor modele calitatea de a fi reale. Pentru o lungă perioadă de timp oamenii au crezut că soarele este cel ce se învârte în jurul pământului şi ideea opusă a fost considerată o erezie. Apoi, până la descoperirea geometriilor neeuclidiene folosită de Einstein în teoria generalizată a relativităţii, geometria lui Euclid părea singurul model corect al realităţii.

În Sutra de diamant Buddha afirmă categoric: “Subhuti, deşi fiinţele terestre, au alergat întotdeana după concepte cum ar fi materie, universuri enorme, aceste concepţii nu au nici o bază reală-sunt o iluzie…toate concepţiile arbitrare ale minţii asupra materiei şi fenomenelor şi toţi factorii condiţionaţi şi ideile legate de asta sunt ca un vis, ca un balon, ca o umbră, ca roua care dispare, ca fulgerul.”

În definiţiile de mai sus, realitatea este considerată implicit o realitate umană, o antroporealitate. Criteriile pentru real au fost considerate fie simţurile, fie raţiunea umană. Este important de subliniat că oamenii au apărut pe un anumit palier al universului, într-o zonă intermediară situată între micro şi macrocosmos şi antroporealitatea, reflectă doar acest fragment din univers care ne este accesibil.

Pentru a elimina orice formă de subiectivitate, o altă definiţie postulează realitatea ca fiind ceea ce există independent de oameni. Credinţa în realitatea unei lumi exterioare independente omului porneşte de la constatatarea invariabilităţii acesteia. Soarele răsare în fiecare dimineaţă şi majoritatea oamenilor nu pun la îndoială că va răsări exact la fel şi mâine. Această repetiţie ne întăreşte convingerea existenţei unei realităţi independente de voinţa noastră. Invariabiliatea realităţii exterioare ne dă un plăcut sentiment de siguranţă. Indiferent de călătoriile noastre nocturne din vis când ne trezim dimineaţa realitatea pare a fi aceeaşi, mereu neschimbată. Ajungem să credem orbeşte în această prezenţă constantă, în această fidelitate a realităţii externe, fără să ne întrebăm vreodată dacă impresia noastră este corectă şi dacă ar putea exista alternative. Credem necondiţionat în realitatea empirică pentru că am fost condiţionaţi să credem în ea. Vedem soarele pentru că simţurile noastre percep lungimea de undă a radiaţiilor pe care le emite. Pentru peştii de pe fundul oceanului însă, nu există soare.

De reţinut că definiţiile realităţii de mai sus nu se exclud una pe alta. Realitatea poate fi simultan percepută/concepută de om şi independentă de voinţa lui.

Definiţiile de până acum au fost definiţii “relaţionale”. Până acum nu ne-am referit la materialul din care este constituită realitatea. Realitatea poate fi definită şi ca fundamentul a tot ceea ce există. Realitatea este ceea ce se găseşte la baza lumii, seminţele existenţei care stau la originea întregului univers. Noi nu cunoaştem încă aceste seminţe ontologice ale lumii şi nu ştim care este natura profundă a fundamentelor. De aceea, întreaga realitate cu care suntem obişnuiţi fie ea externă sau internă ar putea fi un epifenomen, un fel de spumă iluzorie plutind la suprafaţa unui misterios abis insondabil.

Există şi o a şasea definiţie care încearcă să concilieze aceste abordări. În tradiţia hindusă, Brahman, sau Dumnezeu este Realitatea absolută independentă de om dar acelaşi Brahman care este situat în afara omului este totuna cu Atman, sinele profund existent în fiecare dintre noi, ecuaţia Atman=Brahman reprezentând o modalitate ingenioasă de a depăşi dualitatea realitate externă/realitate internă şi de a situa conştiinţa umană în centrul universului. Amintim în treacăt, că acest punct de vedere a fost ferm combătut de către budism dar spaţiul nu ne permite să dezvoltăm aici istoria dezbaterii dintre cele două credinţe.

Aceste definiţii ne îndepărtează însă din ce în ce mai mult de subiect. Am pornit de la realitatea percepută de simţuri şi pentru că simţurile ne pot înşela am chemat raţiunea în ajutor. Văzând că raţiunea este failibilă am declarat realitatea ca fiind ceea ce există în afara omului independent de el, sau, respectiv, ca originea a tot ceea ce există. Observăm oscilaţia între asumarea completă a responsabilităţii pentru ceea ce este real şi respingerea ei categorică. Deasemenea, rămâne deschisă posibilitatea coexistenţei unei antroporealităţi, a unei realităţi îmblânzite care depinde parţial de om şi a unei xenorealităţi, complet străină omului. Definirea realităţii nu ne-a ajutat cu nimic să răspundem la întrebarea fundamentală: Ce criteriu trebuie folosit pentru a afla dacă un fenomen este real sau nu?

4. Când ne referim la realitate o facem într-un context specific. Realitate pentru cine, faţă de cine? În raport cu observatorul uman, putem separa domeniul realităţii în două zone distincte: o realitate internă (Ri) şi una externă (Re) . Observăm imediat că din diversele combinaţii Re şi Ri apar 4 poziţii filosofice posibile:

Care dintre aceste variante este cea corectă? De-a lungul istoriei filosofiei ele au fost susţinute cu mai mult sau mai puţin success de generaţii successive de filosofi.

O altă posibilitate, amintită mai sus este cea din tradiţia hindusă, o variantă interesantă a realismului global, care poate fi schematizată astfel:

Unde Rea reprezintă realitatea externă absolută, Rer, realitatea externă relativă, Rir, realitatea internă relativă şi Ria, respectiv, realitatea internă absolută.

Hinduismul postulează identitatea realităţii externe absolute cu cea a realităţii interne absolute:

5. Este foarte important de precizat că ne găsim într-un tip foarte special de univers a cărui realitate este guvernată de legi precise. Valorile constantelor universale din fizică nu sunt întâmplătoare şi foarte mici variaţii ale acestor valori ar duce la apariţia unui alt tip de univers şi implicit al unui alt fel de realitate. Într-un alt tip de univers, guvernat de alt tip de legi, probabil nici conştiinţa umană nu ar fi existat. Pentru apariţia conştiinţei este nevoie de o anumită constanţă, de o anumită monotonie a fenomenelor mediului încojurătorà doar astfel pot apărea structuri perceptuale şi respectiv logico-gramaticale care să reflecte lumea din jur. Doar datorită acestei constanţe lumea este (parţial) inteligibilă.

Mai sus ne puneam întrebarea cum putem şti dacă viaţa de zi cu zi nu este un vis. Notând cu atenţie conţinutul viselor constatăm că realitatea din vis, la prima vedere asemănătoare celei din stare de veghe, diferă de aceasta în multe privinţe: aspectul şi culorile peisajelor din vis sunt diferite, succesiunea evenimentelor urmează o logică diferită, personalitatea noastră în vis este modificată, etc. Comparând cele două tipuri de realităţi este clar că viaţa de zi cu zi este diferită în multe privinţe de un vis nocturn. Întrebarea imediată este însă: este realitatea de zi cu zi un vis în raport cu o altă realitate (deocamdată) inaccesibilă? Ne vom trezi oare vreodată din realitatea cotidiană într-o realitate mai largă faţă de care viaţa de până atunci ne va părea un vis?

6. La baza căutărilor realităţii/realului se află această suspiciune că lumea percepută de noi nu este cea reală. Realizând că lumea pe care el o consideră reală nu este doar o proiecţie (Acum, vedem ca într-o oglindă, întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Epistola apostolului Pavel către Corinteni 1, 13; 12-13) omul se străduieşte să meargă dincolo de antroporealitate şi inventează modele metafizice ale realităţii, lumi imaginare pe care le substituie sau adaugă acesteia.

În toate cele trei tradiţii filosofice principale (greacă, indiană, chineză), această suspiciune ocupă un loc central.

În alegoria peşterii din “Republica”, Platon prezintă nişte prizonieri legaţi prin lanţuri de pereţii unei peşteri care au trăit toată viaţa în faţa unui zid alb. Ei privesc umbrele proiectate de nişte siluete care trec prin faţa unui foc aflat în spatele lor şi consideră aceste umbre ca fiind reale. Platon consideră filosoful ca un om care reuşeşte să iasă din peşteră şi să privească adevărata realitate şi nu umbrele văzute de prizonieri. Pe de altă parte, în teoria formelor Platon consideră că doar lumea ideilor pure este cu adevărat reală şi nu lumea materială pe care o percepem prin simţuri.

În tradiţia hindusă din upanişade şi în budism, lumea materială care ne este accesibilă prin simţuri este considerată maya, o iluzie. Doar sinele cosmic prezent în fiecare dintre noi este cel autentic, lumea sensibilă fiind privită ca un vis, ca o fantasmă, ca o proiecţie a acestui sine cosmic.

Parabola fluturelui lui Zhuangzi, din tradiţia chineză daoistă porneşte de la suspiciuni similare. Înţeleptul Zhuangzi visează că este un future şi odată trezit din somn se întreabă cum poate ştii dacă nu cumva nu este un future care se visează Zhuangzi. “Visăm că sărbătorim, când mijesc zorile începem să plângem. Seara plângem şi dimineaţa plecăm la vânătoare. Atunci când visăm nu ştim că este un vis. În timpul visului explicăm un alt vis şi doar când ne trezim realizăm că a fost doar un vis. Doar în momentul marei treziri realizăm că a totul a fost un mare vis. Doar proştii au impresia că sunt trezi, ba chiar sunt absolut siguri de asta. Prinţi sau ciobani, toţi au aceeaşi certitudine! Confucius şi voi nu faceţi decât să visaţi, eu, cel cel vă spun că visaţi, mă aflu în plin vis.“

Este interesant că dacă în modelul lui Platon sau în cel indian există o asimetrie între cele două lumi una fiind considerată autentică în raport cu cealaltă care este doar o faţadă, în modelul lui Zguangzi cele două lumi sunt simetrice creându-se una pe cealaltă asemenea mâinilor din desenul lui Escher, nici una dintre ele nefiind “mai reală” decât cealaltă.

7. În căutarea realităţii şi a fundamentelor ei, de la Platon şi Aristotel încoace, istoria filosofiei occidentale este un dialog din ce în ce mai nuanţat între susţinătorii ideii unei realităţi externe independente de simţuri şi a oponenţilor lor. Acest dialog începe ca o discuţie între Platon care susţinea că lumea ideilor, a esenţelor este mai reală decât a formelor schimbătoare şi Aristotel, elevul lui, care neagă existenţa unei lumi abstracte independentă de cea accesibilă prin simţuri. Pentru Aristotel, formele nu sunt separate de esenţa lor. Însă atât pentru Platon cât şi pentru Aristotel, proprietăţile universale ale lucrurilor sunt reale; de aici eticheta de realism aplicată acestei poziţii filosofice. Platon credea că proprietăţile universale există într-o lume separată de a obiectelor/fenomenelor individuale pe când Aristotel a argumentat că existenţa proprietăţilor universale depinde de cea a obiectelor/fenomenelor reale care le exemplifică. În contrast cu poziţiile realiste, filosofii nominalişti neagă realitatea universaliilor susţinând că doar obiectele/fenomenele individuale sunt reale, obiecte diferite au în comun doar numele (de aici eticheta de nominalism) şi nu vreo proprietate particulară. Poziţia nominalistă dezvoltată începând cu Evul Mediu va fi dusă la extrem de George Berkeley care credea că nu putem gândi în termeni generali ci trebuie să avem întotdeauna în minte o imagine particulară pentru a unui obiect ca suport pentru gândire. Insistând asupra singularităţii actului de percepţie, el se îndoia că percepţiile pot sta la baza cunoaşterii lumii. Pentru a explica de ce lumea exterioară nu dispare când încetăm să o mai percepem, Berkely invocă existenţa unui Dumnezeu a cărui funcţie este de a menţine atât coerenţa cât şi posibilitatea de cunoaştere a lumii.

Până la Kant, accentul în „gâlceva universaliilor”, cum a fost numit schimbul de idei între oponenţii celor două şcoli, a fost natura acestora. Kant mută accentul de pe ontologie pe epistemologie şi transformă dilema universaliilor într-o problemă de psihologie. Kant afirmă că noi nu putem avea acces la o lume abstractă de tipul lumii formelor platonice. După Kant, cunoaşterea absolută este o iluzie şi termenii abstracţi sunt doar unelte euristice care ne ajută la rezolvarea problemelor concrete.

El anticipează metoda critică a lui Wittgenstein când demonstrează că problema existenţei lui Dumnezeu este non-decidabilă, termenul de Dumnezeu aparţinând domeniului noumenal şi nu celui fenomenal, în concluzie neputând fi obiect al cunoaşterii directe de către o fiinţă umană.

8. De obicei, în discursul comun, când ne referim la realitate ne referim la realitatea externă, consensuală, accesibilă tuturor şi nu la cea interioară, privată. Considerăm existenţa acestei realităţi externe ca un fapt inconstestabil, aprioric. Nu ne punem nici o clipă problema că facem metafizică speculativă în momentul în care ne referim la realitatea externă. Nu realizăm că unghiul nostru de referinţă este unic şi această realitate aşa zis externă este întotdeauna privită din punctul nostru unic de vedere. Einstein defineşte simultaneitatea cu ajutorul observatorului; evenimentele sunt definite ca fiind simultane doar în raport cu un observator situat într-un sistem de referinţă local, însă pentru acest observator aşa zisa simultaneitate nu este niciodată instantaneee ci depinde de „grosimea” prezentului lui psihologic. Simultaneitatea măsurătorilor date de două ceasuri are nevoie de un observator care să constate aceasta. În mod asemănător, când ne referim la realitate externă, considerăm aprioric că şi ceilalţi se referă la acelaşi lucru. Realitatea unuia poate fi însă foarte diferită de a celuilalt. Care este realitatea unui schizofren? Şi el are acces la aşa zisa realitate consensuală dar o interpretează diferit de majoritatea semenilor.

Este absurd să ai impresia că realitatea din afară este mai reală decât cea din tine. Criteriul consensualităţii ascunde o inducţie incompletă. Faptul că realitatea exterioară poate fi verificată şi de alţii nu te ajută să certifici autenticitatea acesteia.

Mereu tensionat între a acorda mai multă atenţie realităţii a ceea ce se întâmplă în tine sau, respectiv, a ceea ce se întâmplă în afară. Opţiunea între prioritatea uneia dintre cele două realităţi faţă de cealaltă este până la urmă doar o chestiune de temperament.

1. Ceea ce există, universul în întregime, există independent de conştiinţa noastră. Noi nu putem crea sau şterge legile naturii prin nici un proces interior: rugăciune, meditaţie, etc.

2. Nu există univers independent de conştiinţă. Universul este produsul unei conştiinţe umane, divine sau ambele.

Știinţa, în general, adoptă prima poziţie, religiile, platonismul, şi filosofiile idealiste o adoptă pe a doua, şi fac omul responsabil de creaţia a ceea ce există.

Oamenii nu fac în mod natural distinţie între interior şi interior. Odată această distincţie clarificată, lumea externă apare ca fiind percepută şi nu creată. Însă lucrurile sunt mai complicate deoarece conştiinţa umană nu este o simplă oglindă care să reflecte o realitate independentă. Conştiinţa şi lumea dinafara ei nu sunt nici perfect dependente, nici perfect independente una faţă de cealaltă. Relaţia dintre realitatea internă şi cea externă este una de co-dependenţă însă este puţin probabil, bineînţeles, ca prin meditaţie sau rugăciune un om să poată schimba viteza luminii sau distanţa dintre pământ şi soare.

Există fenomene reale care nu au locaţie spaţiotemporală, de exemplu un electron. Este electronul real? Când vorbim despre realitatea cuantică este impropriu să vorbim în termeni de existenţă şi non-existenţă. Se poate vorbi despre realitatea cuantică?

Totul se învârte în jurul acestei bariere exterior interior. Problema realului este problema de fapt a acestei bariere. Cât de mult acces ai dinăuntru la ce există afară. Este această delimitare în afară şi înăuntru reală?

10. Bănuiala ancestrală că viaţa omului are consistenţa unui vis. Toate religiile pornesc de la această bănuială, de la ideea posibilităţii unei realităţi mai vaste, a unei lumi cu alte legi. Postulatul religiei că lumea profană este o versiune degradată a unei alte realităţi sacre, autentice, că lumea profană reprezintă o realitate de ordin secundar. Putem sistematiza aceste suspiciuni/nelinişti legate de real/realitate în trei categorii:

A. S1 Prima suspiciune este că lumea în care trăim este o înscenare, că interpretarea noastră a ceea ce se întâmplă nu este cea corectă; prima suspiciune nu neagă că lumea în care trăim este reală ci doar susţine că modul nostru de interpretare a realităţii este greşit. Pentru cei care au trăit sau trăiesc într-un sistem totalitar distincţia dintre realitatea individuală şi cea oficială era/este izbitoare. În România comunistă din ultimii ani ai regimului ceauşist, pe de o parte mass media anunţa periodic depăşirea planurilor cincinale şi trâmbiţa victorios zorii “epocii de aur” iar pe de altă parte, populaţia înfometată forma cozi interminabile pentru achiziţionarea alimentelor de bază iar în timpul iernii dârdâia de frig în apartamente lipsite de căldură. În cazul acestei primei suspiciuni nu este pusă la îndoială existenţa realităţii ci doar interpretarea ei. Un film care ilustrează această primă suspiciune este ”The Truman Show”.

B. S2 A doua suspiciune este că lumea pe care o experimentăm zi de zi nu are nici un fel de substanţă, că este ca un vis, sau pentru a relua tema filmului ”Matrix” că este o simulare. Majoritatea religiilor, fie ele politeiste (religia hindusă de exemplu), monoteiste (mozaice, creştine, islamice), taoiste sau budiste de la ideea posibilităţii unei realităţi mai vaste, a unei alte lumi, superioare, guvernată de legi diferite. Religiile postulează că lumea profană este o versiune degradată a unei alte realităţi sacre, autentice, primordiale, lumea profană fiind o realitate de ordin secundar. Misticii hinduşi consideră realitatea ca fiind visul lui Brahma. Atunci când Brahma se trezeşte din somn, realitatea obişnuită dispare ca şi cum nu ar fi existat niciodată. În tradiţia budistă tibetană Gelupta se vorbeşte de o realitate convenţională, superficială şi de o realitate ultimă, profundă. Un obiect este real în mod convenţional când el se prezintă simţurilor şi este perceput de mintea obişnuită. La modul absolut însă, un astfel de obiect este considerat iluzoriu (samvati). Un obiect este privit ca fiind real la modul absolut (paramārtha) doar dacă este perceput de mintea care a realizat vacuitatea (śūnyatā). Este important de subliniat că existenţa convenţională a obiectelor şi fenomenelor nu este negată în tradiţia budistă. Ceea ce este negată este independenţa şi natura lor absolută. După budişti natura fenomenelor este vidă dar nu vidă în sensul non-existenţei ci vidă în sensul impermanenţei şi a lipsei unei baze imuabile. În budism toate fenomenele sunt considerate a fi relative şi co-dependente. În Taoism se vorbeşte de o realitate ultimă, inexprimabilă, tao, şi respectiv, de lumea convenţională a celor 10.000 de forme guvernate de principiile duale yin şi yang şi de metabolismul celor 5 forme de agregare a materiei (aer, foc, lemn, metal, lemn). Diferenţa dintre religia taoistă şi celelalte religii menţionate mai sus este că taoismul este o religie imanentă, tao nu este separat de lume, omul are acces la tao în existenţa de zi cu zi, pe când celelalte religii sunt transcendente, doar realitatea ultimă este autentică, reală şi poate fi accesată doar depăşind existenţa profană.

C. S3 A treia suspiciune este mai adâncă. În cea de-a doua suspiciune chiar dacă realitatea era o ilulzie dincolo de ea exista o realitate autentică. A treia suspiciune merge mai departe decât Ecleziastul, decât visul lui Brahma sau discursul budist. A treia suspiciune susţine că realitatea este o iluzie nesusţinută de nimic. O realitate de consistenţa unui balon de săpun care poate dispărea într-o clipă. A treia suspiciune nu este legată atât de relaţia celui care experimentează cu lumea ca în cazul primelor două ci de natura profundă a lumii şi a celui care experimentează. În S1 lumea exterioară există dar are alte caracteristici ca cele presupuse de agentul conştient. În S2 lumea exterioară este o iluzie completă şi nimic din ceea ce pare a fi real nu există iar agentul conştient se găseşte într-o stare de reverie din care însă se poate trezi. În S3 atât lumea exterioară cât şi lumea interioară sunt complet lipsite de consistenţă la modul absolut. În S3 este negată existenţa unui fundament al lumii care să îi confere acesteia soliditate. La sfârşitul filmului “Inception” nu ştim dacă eroul principal visează sau nu şi, mult mai interesant, nu ştim dacă întregul film nu a fost decât un vis. În S3 nu te mai poţi trezi din vis pentru că dincolo de vis nu există nimic. A treia suspiciune este nu numai sterilă dar şi periculoasă dacă ajungi să o iei prea în serios. Una dintre funcţiile filosofiei este şi aceea de a te învăţa să eviţi la timp fundăturile premizelor greşite şi a capcanelor logice.

Dincolo de aceste ruminaţii şi de box-office-urile hollywoodiene nu trebuie pierdut din vedere că înainte de toate, orice suspiciune are un obiect, o premiză concretă. Discursul despre realitatea lumii este ancorat în existenţă. Existenţa este mai largă decât realitatea. Băţul din apă: el există dar ne apare deformat. În realitate, forma şi lungimea lui sunt diferite de cum ne apare el.

Tot ceea ce este real există însă nu tot ceea ce există este neapărat real. Visele, de exemplu, există, însă nu sunt reale. Numerele există însă nimeni nu a văzut vreodată un număr. Ne putem îndoi la nesfârşit de realitatea lumii însă existenţa ei, chiar iluzorie, este incontenstabilă.

11. Realitatea interioară este flexibilă. Senzaţia că ai un corp al tău cu anumite caracteristici este combinaţia a două tipuri de informaţii: pe de o parte este rezultatul experienţelor anterioare (senzaţia de a avea un corp de o anumită formă) pe de altă parte, este datorat experienţei multisenzoriale actuale. O serie de experimente au arătat că modificarea experienţelor multisenzoriale din prezent prin imersarea într-o realitate virtuală pot duce la modificarea percepţiei propriului corp. De exemplu, prin anumite experimente în care braţul real, ţinut ascuns, este atins, şi în acelaşi timp subiectul are în faţă imaginea unui braţ virtual mai lung poate fi dezvoltată iluzia unui braţ de trei ori mai lung decât cel real. În mod asemănător poate fi dezvoltată iluzia unui corp mai înalt sau mai scund, mai gras sau mai slab, etc.

Realitatea nu există ca monadă externă ci doar ca diadă om-realitate. Sinele care creează realitatea nu este fix, nu este separat de lume. De aceea, misticii vorbesc despre Realitatea cu R mare. Este vorba despre un alt fel de a se raporta la lume. Aşa cum experienţele cu braţul de lungime variabilă demonstrează că te poţi încarna întru-un avatar cu o formă diferită de a corpului tău la fel flexibilitatea sinelui îţi permite să lărgeşti marginile sinelui până la a cuprinde întreg universul.

12. Corpul meu face parte pe de o parte din lumea exterioară, ca obiect care poate fi perceput şi atins de ceilalţi el există în mod obiectiv, pe de altă parte este direct legat de interiorul meu, de subiectivitatea mea de care nu poate fi separat decât în mod artificial, are deci şi o existenţă subiectivă. Corpul meu este această muche răsfrântă înafară-înăuntru, simultan subiectiv şi obiectiv, este frontiera dintre interiorul şi exteriorul meu. Corpul este un fel de monedă de schimb între două realităţi. Datorită naturii lui paradoxale, amfibii, care îi permite să fie şi obiect exterior şi reprezentare interioară, discuţia despre realitate trebuie să includă în mod necesar corpul şi nu orice corp ci corpul uman. Corpul ca primă frontieră, ca prim orizont al antroporealităţii.

Al doilea orizont al antroporealităţii sunt cuvintele. Cuvintele ca şi corpul au o existenţă duală, aparţinând simultan interiorului şi exteriorului. Ca şi corpul, ele sunt un fel de parapet, de pod între noi şi lume. Interiorizate, cuvintele alcătuiesc arabescuri şi piruete fantastice în spaţiul abstract al minţii, dând formă şi obiectivitate ideilor care odată clarificate pot fi exprimate în exterior. Cuvintele prin calitatea lor de mediatori între intuiţia non-verbală şi lumea formelor creează gândurilor un corp care devine contemplabil de către ochii minţii. Asemenea giulgiului din Torino ele dau un chip verbal inefabilului. Ele trasează o a doua frontieră care delimitează de data aceasta două tipuri de interiorităţi, o interioritate ascunsă, inefabilă şi o alta a aşa zisului discurs interior (verbum mentis). Această a doua frontieră a limbii este la fel de importantă în contextul discuţiei despre realitate. Realitatea ca şi concept aparţine domeniului limbii dar limba, ea însăşi fiind o frontieră a realului uman, poate capta doar aspectele exprimabile în cuvinte ale antroporealităţii.

Cuvintele sunt adesea înşelătoare şi trebuie întoteauna să fim extrem de atenţi cum anume le folosim. Când vorbim despre timp, de exemplu, folosim un substantiv ca şi cum timpul ar putea “să fie”, ca şi cum timpul ”ar fi” ceva. Dar timpul care este trecere nu poate “să fie”, în sensul unui obiect static, şi nu poate “să facă” nimic. De aceea, este impropriu să vorbim despre timp. La fel realitatea nu poate fi sau face nimic şi este o tautologie să spui că există la fel cum este o tautologie să spui că timpul (care este trecere) trece.

Domeniul realităţii este mai vast decât domeniul limbii şi multe dintre etichetele şi categoriile verbale îi sunt improprii. În domeniul verbal avem impresia că putem separa natura fenomenelor clasificându-le ca fiind reale sau ireale însă, de fapt, această polarizare există doar la nivelul limbii, aparţine doar cuvintelor. În viaţa de zi cu real şi ireal se întrepătrund continuu şi este foarte dificil să le desparţi. Dihotomia aparţine lumii cuvintelor şi logicii binare însă realitatea este inefabilă şi paralogică. Putem indica spre realitate cu degetul dar ea ne scapă în momentul în care încercăm să o turnăm în tipare verbale pentru a o analiza. Din acest motiv, datorită acestei incompatibilităţi esenţiale între natura discursului şi natura realităţii nu ne putem referi la realitate decât în mod indirect, mediat, local.

13. Un alt aspect esenţial al realităţii este conectivitatea. Realitatea mea interioară este o matrice, un păienjeniş de senzaţii şi amintiri care s-au dezvoltat şi se dezvoltă treptat influenţate fiind de experienţele la care am fost şi sunt martor. Atunci când dorm conexia mea la lumea dinafară este întreruptă. Realitatea din vis este perfect virtuală deoarece îmi este accesibilă doar mie. Prin contrast realitatea exterioară la care am acces când sunt treaz este democratică şi universală. Este consensuală, oricine poate avea acces la ea. A fi real înseamnă a fi accesibil tuturor, a permite conexii non-restrictiv.

Pentru ca un fenomen să poată fi perceput de către un simţ este necesar să aibă o structură compatibilă cu simţul respectiv. Realitatea conţine şi elemente ce nu pot fi percepute de către simţuri. Mai mult decât atât, este posibil ca realitatea să conţină şi aspecte imposibil de formalizat sau intuit, aspecte care nu pot fi gândite sau intuite nu pentru că ar fi iraţionale ci pentru că prin însăşi natura lor nu pot deveni material de gândit sau de intuit. Schematic, cercul realului ar arăta aşa:

În acest cerc R1 şi R2 ar reprezenta viaţa de zi cu zi în care R2 reprezintă aspecte dificil sau imposibil de conceptualizat datorită sărăciei limbii (diverse senzaţii olfactive sau tactile, de exemplu) R3 ar putea reprezenta realitatea unui fizician specialist în fizică-cuantică, R4 ar putea reprezenta realitatea unui mistic aflat în meditaţie profundă iar R5, o realitate complet misterioasă dincolo de orice formă de percepţie, intuiţie sau concept uman, o realitate inimaginabilă la modul absolut.

Datorită faptului că realităţile R1-R4 sunt strict dependente de om, unii filosofi consideră întreaga realitate umană ca fiind subiectivă ei negând existenţa unei realităţi obiective, independentă de subiectivitatea umană. Este clar că la nivel cuantic, cel puţin, NU poate exista o realitate independentă de actul observaţiei. Pe de altă parte, această realitate este independentă de subiectivitatea observatorului, fenomenele lumii cuantice nefiind mai puţin obiective decât cele ale lumii macroscopice. Am construit conceptul de “realitate” pornind de la o dihotomie, de la o distincţie locală dintre observator şi obiectul observat. Această dihotomie dispare în cazul fenomenelor cuantice.

14. Gândim şi avem impresia că gândurile noastre sunt reale, că ele pot capta realul.

Putem separa realitatea în două zone: obiectivă, exterioară/independentă de voinţa noastră şi, subiectivă/parţial dependentă de voinţă. Mergând mai departe, structura realităţii interioare ar putea fi şi ea schematizată sub forma unui careu.

Homunculus senzorial-motor

Homunculus sentimental-emoţional

Homunculus intelectual-raţional

Homunculus spiritual

Realitatea externă este ca un bloc amorf din care noi decupăm fragmente din care creăm/edităm din senzaţii şi percepţii antroporealitatea. Proiecţia realităţii exterioare în om este deformată, reprezentarea ei este limitată de caracteristicile sistemului nervos uman. Un proces asemănător de selecţie/transformare se aplică şi informaţiilor despre propriul corp. Părţile din corp folosite mai frecvent (limba şi mâna, de exemplu) au o reprezentare pe cortex disproporţionată în raport cu mărimea lor. Această reprezentare corticală diformă a ariilor senzoriale şi motorii a fost numită de anatomişti homunculus. Prin analogie faţă de homunculusul senzorial-motor (H1), ne putem imagina că şi alte funcţii mentale sunt organizate în astfel de structuri schimonosite, “homuncusuloide”, şi că per ansamblu realitatea internă este deformată şi fragmentată de patul lui Procust al minţii umane.

Astfel putem postula existenţa a trei astfel de structuri: un homunculus sentimental-emoţional (H2), un homunculus intelectual-raţional (H3) şi, respectiv, un homunculus spiritual (H4). Pentru a avea tabloul complet, folosind o terminologie asemănătoare, reprezentarea interioară a realităţii externe, ar putea fi numită cosmunculus (C) (sic!).

Abordând limbajul ştiinţific, putem considera aceşti homunculuşi ca un set de reţele neuronale distincte. Rolul lor este pe de o parte de a interpreta/crea realitatea interioară, pe de altă parte de a o adapta la exterior. Homunculuşii sunt ca nişte programe care interpretează/dau forme realităţii interne în funcţie de context. H2, de exemplu, este responsabil pentru existenţa sentimentelor care reprezintă emoţii (parţial) structurate. Dacă ne luăm după Platon, homunculusul H3 ar fi un fel de modem conectat la o misterioasă lume a ideilor. Pentru ştiinţa tradiţională, rolul lui H3 (intelectul, gândirea abstractă) este doar de a analiza şi a structura informaţiile provenite de la simţuri. Un mistic nu pune la îndoială existenţa unei criptorealităţi cu proprietăţi speciale, la care îl conectează H4 însă pentru un sceptic existenţa unei realităţi care transcende antroporealitatea este un act de credinţă şi H4 reprezintă o activitate specifică a creierului apărută când acesta este deconectat de la stimulii externi şi interni.

În psihiatrie, există un sindrom de depersonalizare/derealizare în care pacientul pe de o parte se simte deconectat de realitatea internă a propriului corp, de propriile gânduri şi emoţii, pe de altă parte deconectat şi de realitatea externă având sentimentul că visează sau este într-o lume de vis. După unele cercetări recente, se pare că acest sindrom se datorează unor probleme de conectivitate între zonele din creier responsabile pentru percepţie şi gândire raţională pe de o parte şi sistemul limbic care generează emoţiile, pe de altă parte. Pentru om, realitatea este o realitate afectivă, pentru a fi a fi atenţi la ce se întâmplă în exteriorul sau interiorul nostru, trebuie să ne simţim implicaţi afectiv. Odată slăbită legătura dintre H2, şi respectiv, H1, H3 sau C coloratura emoţională a informaţiei dispare şi omul devine detaşat atât de realitatea exterioară cât şi de cea interioară. Este interesant de semnalat, că odată decriptată natura circuitelor neurologice implicate în crearea senzaţiei de real, această senzaţie ar putea fi simulată artificial şi astfel barierele dintre lumea virtuală şi cea reală s-ar şterge.

În concluzie, H1-H4 şi C nu funcţionează independent. Aceste structuri sunt conectate şi realitatea generată de una dintre ele este influenţată într-o măsură mai mică sau mai mare de celelalte.

Când vorbim despre real în mod implicit asumăm existenţa unei corespondenţe între realitatea subiectivă şi cea obiectivă. Diferenţele uneori ireconciliabile dintre oameni ar putea fi explicate prin preponderenţa diferită pe care o au toate aceste structuri în modelarea vieţii lor interioare. Poate că apetenţa pentru un anumit aspect al realităţii să fie consecinţa dezechilibrului, între C, respectiv, H1-H4. Unii oameni consideră realitatea ca fiind percepţiile lumii externe alţii senzaţiile corporale, alţii ideile sau sentimentele, iar pentru un credincios singura realitate este „prezenţa” lumii spirituale. Realitatea zilnică a unui sportiv este guvernată de exerciţile fizice, cea a unui îndrăgostit de capriciile fiinţei iubite, cea a intelectualului de jocul de idei iar cea a unui religios de fervoarea credinţei.

De-a lungul istoriei au existat nenumărate mitologii ale realului care au în comun încercarea de a înlocui realul cu un aspect unic aparţinând unuia din aceşti homunculuşi.

-Realul dinăuntru (Atman) şi cel dinafară (Brahman) sunt acelaşi. (Upanişade).

-Realul este alternanţa dintre uscat şi umed, dintre pământ şi apă. (Xenophan).

-Realul este matematic. (Kroneker), realitatea ultimă este o structură matematică (Max Tegmark).

-Lumea fenomenală a aparenţelor este o iluzie. Realitatea lucrurilor în sine, a noumenului, este transcedentală. (Kant).

A. Există un fundament al realităţii fie el material, spiritual, mental, etc.

Avem impresia că ne conectăm la real prin senzaţii, idei, sentimente, rugăciuni, stări de meditaţie, etc dar la ce fel de realitate ne conectează toate acestea?

Aceste modeme, aceste aşa zise conexii la real ne conectează la Luna Parks, la Disney Landuri ale realului, la realuri retuşate, înfrumuseţate, îndulcite. O nirvana cu frişcă, un satori cu caşcaval.

Lumea interioară creată de homunculuşi nu este făcută pentru a ne ajuta să decriptăm realitatea ci pentru a o face suportabilă. Suntem îndrăgostiţi, deodată lumea este mai frumoasă. Ne rugăm şi sufletul se dilată. Medităm şi avem senzaţia că zburăm.

Poate că toţi aceşti cosmunculuşi/homunculuşi nu fac decât să ne îndepărteze de realitate.

15. Pe de altă parte este eronat să postulezi că realitatea este exclusiv interioară sau exterioară. Realitatea se construieşte pe parcursul continuei interacţii dintre interior şi exterior.

Întrebarea mai fecundă mi se pare: dincolo de baza neurologică a „senzaţiei de real” la care ne refeream mai înainte care este criteriul realităţii? Există un astfel de criteriu? Este realul o judecată de valoare la fel ca binele, frumosul sau adevărul?

Pentru ca exteriorul şi interiorul să se poată relaţiona trebuie să existe o oglindire a exteriorului în interior, respectiv, exteriorul trebuie să fie oglindibil. Însă interiorul nu poate atesta autenticitatea exteriorului, simpla corespondenţă dintre exterior şi interior nu este suficientă. Bineînţeles, interior şi exterior sunt doar moduri de a vorbi. Delimitarea dintre ele nu este absolută. Corpul nostru este atât exterior cât şi interior. Misticii caută înăuntrul lor tunelul secret, pasajul ascuns care să le ofere accesul către exterior.

Criteriile realităţii nu pot fi decât relative, locale, construcţii euristice.

Noi nu ştim cum se face trecerea între lumea cuantică în care obiectele se pot găsi în două locuri diferite simultan şi faimoasa pisică a lui Schrodinger este în acelaşi timp vie şi moartă şi, lumea de zi cu zi, lipsită de orice entanglement şi superpoziţii. Extrapolând logica lumii cuantice la nivel macroscopic se ajunge la teoria lumilor multiple a lui Hugh Everett III în care universul se bifurcă în fiecare moment şi există o multitudine de variante de universuri care conţin o multitudine de variante ale mele cel care scrie aceste rânduri şi, respectiv, o multitudine de variante ale tale, cel care le citeşti.

16. Există mai multe realităţi? Ştiinţa nu a reuşit încă să unifice nivelul macroscopic cu cel microscopic. Realitatea lumii cuantice este foarte diferită de cea de zi cu zi. Putem vorbi de structuri diferite ale realului la diferite nivele dar aceste diferenţe nu neagă principiul Newtonian, “Natura este la fel peste tot” ci doar adaugă acestui principiu precizarea că este la fel peste tot la un anumit nivel de organizare. Pe de altă parte, oare cum este posibil ca la nivel macroscopic să existe o realitate independentă de observator iar la nivel microscopic observatorul să determine realitatea cuantică?

Care din modelele fizicii sunt mai aproape de realitate? Lumea macroscopică clasică descrisă de teorile relativităţii ale lui Einstein sau lumea microscopică descrise de teoriile mecanicii cuantice? Cele două modele ale lumii nu au fost unificate încă, nu există o teorie care să concilieze fenomenele macroscopice cu cele ale lumii cuantice. Dacă la nivel macroscopic efectul observatorului asupra fenomenului observat este neglijabil şi poate fi ignorat, la nivel cuantic acest efect trebuie luat în calcul şi rezultatele experimentelor sunt influenţate de interacţia observator/fenomen. În general modelele fizice încearcă să facă abstracţie de observator ceea ce la nivel macroscopic este OK, la nivel microscopic însă observatorul este necesar.

Realitatea la nivel cuantic are cu totul alte caracteristici faţă de cele ale obiectelor din viaţa de zi cu zi: particulele cuantice par a fi conectate chiar dacă între ele nu există contact fizic direct. Măsurătorile făcute asupra unei particule A care a interacţionat la un moment dat în timp cu particula B influenţează comportamentul particulei B chiar dacă cele două particule sunt separate în timp sau spaţiu. Faimoasa teoremă a lui Bell are o structură conceptuală similară principiului de incertitudine al lui Heisenberg. Heisenberg atrăgea atenţia că nu pot fi măsurate simultan caracteristicile de undă şi de particulă dincolo de o anumită precizie. Similar, teorema lui Bell indică imposibilitatea unei teorii cuantice de a include în acelaşi timp principiul de localizare (principiu conform căruia acţiunea la distanţă fără contact fizic este imposibilă) şi de a atribui în acelaşi timp valori definite, independente de actul măsurătorii, variabilelor cuantice.

Există o realitate fizică independentă de observator? La nivel cuantic răspunsul este „nu” iar la nivel macroscopic răspunsul este „da”. Care dintre cele două realităţi este cea „reală”? Lumea cuantică experimentabilă la nivelul actual al tehnologiei nu este o lume a seminţelor materiei. Poate că la nivelul cel mai de jos al lungimii Planck din nou lumea devine locală şi predictibilă sau, dimpotrivă, poate că la acel nivel fundamental apar comportamente şi mai bizare. În interpretarea lui Bohr lumea cuantică devine pură epistemologie, nu trebuie să căutăm mistere ontologice acolo pentru că existenţa cuantică are un alt înţeles decât cea macroscopică. „Nu există lume cuantică, există doar o descriere abstractă realizată de mecanica cuantică. Este greşit să creezi că misiunea fizicii este de a descoperi ce este Natura. Fizica se referă la ceea ce putem spune despre natură.”

O lume de posibilităţi, probabilităţi, o lume fulgurantă, bizară, fără nimic fix.

17. În fizică, după Einstein, discursul despre timp sau spaţiu absolut au devenit desuete. Deasemenea, în fizică, nu există o teorie care să cuprindă toate aspectele existenţei, cele patru forţe fundamentale nu au fost încă unificate.

La fel, discursul despre real absolut nu se mai poate susţine. Realitatea unui om este ficţiunea altuia. Discuţia despre realitate presupune implicit o locaţie spaţio-temporală, de aceea, la rândul ei, realitatea este şi ea, în mod necesar, locală şi relativă.

18. Realitate-adevăr. Există oare ceva cu adevărat real sau totul este doar o iluzie? Aceasta este întrebarea din spatele ideii de realitate. Ce criteriu trebuie folosit pentru a stabili dacă ceva este real sau nu? A fi real este sinonim cu a fi adevărat?

Nu este acelaşi lucru a fi real cu a fi adevărat. Criteriul adevărat/fals se aplică afirmaţiilor despre realitate şi nu realităţii.

Adevărul este redundant şi circular. Adevăr/fals: când afirmăm că o propoziţie este adevărată nu facem decât să verificăm identitatea dintre două seturi de informaţii. Adevărul trebuie confirmat în raport cu un sistem de referinţă exterior. Simplificând, adevărul are nevoie de realitate pentru a-şi dovedi consistenţa dar nu şi viceversa.

19. Putem desigur afirma că realitatea conţine toate lucrurile din lume, că realitatea este totul, dar de fapt, singura realitate care ne este accesibilă este viaţa noastră. Fiecare om este o lume, un univers cu legile lui specifice. Omul cu amănuntul şi nu umanitatea la grămadă. Fiecare om este o specie pe cale de dispariţie. 7 miliarde de realităţi pe Terra. Fiecare dintre noi trăieşte într-un con spaţio-temporal al realităţii determinat de orizontul fiecăruia ca fiinţă umană. Realitatea este pentru fiecare dintre noi acest con unic.

Realitatea întrupată în om după chipul şi asemănarea sa. Omul ca un fel de clonă, ca o copie a realităţii. Sau, mai degrabă, simultan ecuaţie şi soluţie a realului. Oamenii ca nişte muguri pe crengile realului.

Pentru fiecare dintre noi realitatea este determinată de experienţele pe care le-am avut, de intensitatea senzaţiilor şi de calitatea memoriei noastre.

Realitatea mea interioară este o matrice, un păienjeniş de senzaţii şi amintiri care s-au dezvoltat şi se dezvoltă treptat influenţate fiind de experienţele la care am fost şi sunt martor. Realitatea este pentru mine această lume apărută din interacţia dintre interiorul şi exteriorul meu. O configuraţie interioară care devine exterioară acum când scriu şi care devine din nou interioară când tu citeşti aceste cuvinte.

Fiecare om trăieşte într-un univers unic care, odată cu moartea lui, dispare definitiv. Proiectul realităţii, un proiect planetar care îşi propune să păstreze ceva, oricât de mărunt din existenţa fiecărui om care a existat şi va exista vreodată. Un cuvânt, o imagine, o voce a fiecăruia dintre locuitorii planetei Terra.

Dincolo de realităţi independente de om, dincolo de seminţele realului care nu se ştie dacă ne vor devein vreodată accesibile, avem aici, aproape, fiecare dintre noi, realitatea concretă, palpabilă, proiect individual, perpetuu deschis spre lume.

21. Realitatea este ca un tren care ne poartă pe toţi, atomi, oameni şi stele spre o destinaţie necunoscută. Budiştii au înţeles foarte bine identitatea dintre realitate şi iluzie. Lumea aceasta nu este un văl, nu este o cortină dincolo de care se găseşte altceva. Lumea aceasta este singura pe care o avem. De aici îndemnul budist de a fi foarte atenţi la tot ce se întâmplă. Pentru budişti prezentul este singura noastră bogăţie, de acea trebuie să ne străduim să nu o risipim şi să fim întotdeauna prezenţi.

Natura realităţii ne este perfect impenetrabilă, ea însă poate fi trăită.