A murit Vera.

N-a zăcut mult. Nu s-a chinuit. Cu puţin timp în urmă a căzut la pat şi-ntro noapte ploioasă de iulie s-a stins că lumina-n candelă. A murit în pace cu copii, nepoţii şi surorile pe-aproape. Vera, una din şase surori, a trăit toată viaţă în acelaşi sat, pe aceeaşi potecă şi-n aceeaşi casă învecinată cu sororile ei.

Întinsă într-o cutie subţire de lemn, acu Vera e ţapănă şi galbenă lut. Din cutie curge apa - se topeşte gheaţa pusă peste ea. Nu e cald, ci rece şi noros, dar este totuşi iulie iar în casa mică a Verei atmosfera pluteşte grea şi sufocantă. Pereţii încântaţi par a se încovoia şi lasă pe cei ce vin să-şi ia rămas bun.

Lividă, Vera, ori manechinul ei de ceară, şade îmbrobodit, strâns înnodat sub bărbă, înfăşurat c-o pătură groasă să stăvilească duhoarea, cu picioarele legate şi mâinile împreunate pe piept. Peste mâini după datina păgâna ori ortodoxă are o lumânare făcută colac, iar pe colac o monedă galbenă de 5 dinari; plata intrării în lumea cu lapte şi miere a veşnică, fără dureri şi rele.

Şi din coşciug curge.

Pe podea două ligheane adună apa clipocind. La capul Verei o găleata cu nisip stă plină cu lumânări mari şi galbene toate licărind aprinse. Este lumina s-o călăuzească pe ultimul ei drum. Opt scaune înconjoară coşciugul Verei toate ocupate de sătence venite s-o conducă la morminţi. Toate asudă năduşite şi triste. Şi e cald.

În picioare la capul Verei una din a ei surori o apăra de muşte şi plânge. Ca îndemnate de un dirijor invizibil, celelalte femei pornesc a boci să-i ţină isonul şi să-i uşureze durerea. Două muieri se ridică pentru a da de pomană. Amândouă se apleacă peste sicriu, într-un ritual în care o lumânare aprinsă însoţeşte pe rând tot ce este oferit. Acu un buchet de flori, o pungă de cafea, o cutie de napolitanke, şi-o sticlă de coke-cola. Una câte una se trec roată peste Vera. Alte lumânări se-aprind iar aerul se rarefiază instantaneu.

Traspiraţii lucesc pe obraji şi frunţi, haine se lipesc de mădulare. Un ventilator agită un iz vâscos în cameră alăturată, şi miroase greu a crini, sudoare şi mort. Femeile plâng şi privesc prin uşă deschisă la depărtatul ventilator. Căldură şi lacrimi.

Una din bocitoare nu cunoaşte moarta, dar asta n-o împiedică a plânge durerea paradoxului viaţă/ moarte. Şade pe o canapea de burete şi asudă bogat cu-n ochi la moartă şi altu' la uşa cea depărtată şi-ngustă aflată la picioarele Verei îi vede doar vârful nasului ţapăn şi galben ceară, adaus tristeţei şi fluxului de lacrimi. "Aşa ne facem?!” gândul o prinde-n gheară şi-o mână a se uită la cei din jur. Constată cu oroare că şi pe scaunele din jurul sicriului sunt aşezaţi morţi, sătencele venite la priveghi defilează cu aceeaşi piele subţiată şi lividă, iar sora Verei, ce boceşte înaltă şi uscată-n picioare, pare a fi împăiată. A murit de mult!

Ptiu!

Scufundată în canapeaua fierbinte şi udă-ntre buci, necunoscuta se foieşte, îşi trage nasu' şi horcăie. În preajmă ei, topite de zăpuc şi curioase, sătencele îi observă durerea contrariate, când smierite şi îndurerate. Două muieri năvălesc bocind în sumbra odaie. Înveşmântate în negru de sus până jos una tânără cu părul blond strîns claie, altă bătrână şi şură cu plete slobozite pe umeri. De cum dau pe uşă mustrări şi văicareli curg valuri peste Vera cea nepăsătoare şi rece.

A' blondă smulgându-şi clăia:

- Au, au ce făcuşi fă Vero? Aşa ne tăinuirăm? Nu-ţi spusei să m-aştepţi că viu iute-napoi? Nu spuseşi că m-aştepţi? Ce făcuşi fă? Au Vero, au!”

A bătrână trăgând din chica sură:

- Fă, da' de ce făcuşi asta? Putuşi să stai cu noi fă, că acu intraşi la pensie şi căpătaşi nepoţi, avusei de ce să te bucuri, fă Vero, fă, ne lăsaşi, şi-te dusasi! Lelei cuscro, au!

Pe lîngă secriu, noile venite se-nchinau pios şi bocetu' luă pauză. Cu lacrimi, transpiraţii şi bale încă curgând, cele două prind a se ţuca cu muierile ce şed în jurul Verei. De câte trei ori, c-aşa-i prin părţile astea; în numele tatălui, şi-al fiului, şi-al sfântului... apoi datu' de pomană iar începe. De data asta un sfeşnic mare de metal fumegă gros peste Vera. Fum negru de tămâie deasă încarcă aerul deja gros. Peste Vera se zbat nori de-năduşeală iar sub coşciug apa se-aude susurând.

Cei din din juru' Verei tac moi şi obosiţi holbându-se îndelung la singura scăpare o uşă îngustă ce iese-n obor prin care îndoliată şi sobră o nepoată a Verei vine ţinând o tavă plină de ceşti cu cafea clocotită.

Căldură, tămâie şi cafea fierbinte cu caimac.

_____________________________________________________________________

Lisa PeCai este născută în Iaşi, Roamnia de unde în anul 1983 emigrează în USA. Se stabileşte la New York unde se căsătoreşte şi are doi copii.

În 1996 obţine a Bachelor în Pre-Legall Studies la St. John's University. Lucrează în firmă juridică de medical malpractice Ivone, Devine & Jensen în Long Island şi se pregăteşte pentru admisie în Law School. După trecerea examenului de admitere îşi pierde dorinţă de a studia ori practică dreptul şi 2001 îşi da demisia de la firmă. Se îmbarca în misiunea de a educa copii "to make a difference.” În 2004 obţine Master în the Art of Teaching la Queens College Graduate School, NY. Predă în PS 166 Queens În 2008 obţine al doilea Master în TEOFEL/ESL la St. John's University, NY. Predă în Bushwick o zonă săracă şi grea din Brooklyn, unde se luptă zilnic să educe copii neprivilegiati şi să salveze măcar un copil de la distrugerea adusă de abuz, alcol, droguri şi neglect. Lisa PeCai este autoarea cărţii Nobody's Child care va fi publicată la New York în Decembrie 2014. În present Lisa lucrează la o culegere de povestiri adevărate intitulată Vorbim da' nu ni-i Grija adunate de pe malul sârbesc al Dunării unde îşi petrece verile cu familia. A Murit Vera este una din aceste povestiri trăită cu suflet iubitor de glie şi reprodusă în grăi dulce oltenesc. lisaandps@aol.com