Schiţe

de Francisc Pal

Pompa de benzină 

Afară plouă cu flori albe şi roz.

Şi nu numai afară, chiar şi în casă.

Şi cea care vă vorbeşte ar trebui să fiu eu,Marcia .

Fiica cea mică a lui Horace şi a Helenei, părinţii de bună aducere aminte,venită pe lume după Laura şi Nicky,surorile mai mari,din cele cu gheare şi dinţi ascuţiţi.

Mergeau chiar şi la dentist pentru chestia asta.

Şi iarăşi urma să facem nenorocitul ăla de drum dintre casa noastră de pe AURORA şi cocioaba de la Wasaga Beach,locul cu cel mai mare lac cu apă dulce din lume.Pardon Marcia,nu mergem la cocioabă ci la căsuţă,la căsuţa noastră de vacanţă pe care voi nici nu o mai băgaţi în seamă. Ca multe altele .

Pe nesuferita şosea care ducea pînă la insuportabilul loc de vacanţă,undeva pe la jumătate se găsea pompa de benzină unde tata alimenta de fiecare dată.

De ce amintesc de pompă?

Fiindcă dacă aveam să pun benzină în rezervor,la staţie,aveam să fiu considerată om matur.Matur,auziţi voi?

Laura şi Nicky trecuseră deja de acest prag dar eu mai aveam de aşteptat.

Automobilul rula cu o viteză apreciabilă dar monotonia peisajului o făcea să pară mult mai mică decît în realitate.

La naiba,benzina e aproape gata,îşi spuse Horace şi binecuvîntă minutul în care zări pompa.

Trase alături ,opri şi ca de obicei o luă pe Marcia cu el.

TRECI SI PUNE BENZINA,îi spuse fetei care îl privi uimită şi bucuroasă.

In sfîrşit,avea să treacă pragul.

Avea să devină o altă persoană.

Pistolul de alimentare era greu,tare greu,dar îl luă cu ambele mîini şi îl introduse în orificiul rezervorului.Intre timp Nicky coborî uşor din maşină şi se strecură în spatele Marciei.

Sora cea mică trebuia să ţină dispozitivul de alimentare cu toată puterea,dar merita efortul.Trecuse graniţa.

Dar brusc, Nicky,strecurată între timp în spatele ei îi trase fusta şi ştrampii pînă în dreptul ghenunchilor,o lăsă aşa şi se refugie repede în maşină.

O privi de acolo pe geam pe Marcia,lăsată cu mijlocul gol,care începuse să plîngă.

Şi Nicky începu să rîdă.

Prea era mare hazul.

Intre timp revenise şi Horace care pricepu totul dintr-o privire.

Starea Marciei fusese provocată de Nicky,cea care o mai făcuse şi cu alte prilejuri.

NICKY, COBOARĂ SI IMBRACĂ-ŢI SORA IMEDIAT.

Nicky nu protestă absolut deloc şi îi trase molcom Marciei şi ştrampii şi fusta,neabţinîndu-se între timp să nu rîdă în continuare.

Marcia se urcă în maşină încercînd să evite să îşi privească sora.

Şi reuşi.

In rest a fost doar vacanţă.

La graniţă

Nu e nimic de mirare în povestea care urmează.

Nici măcar pămîntul care se întinde pe tot continentul închipuind cea mai mare ţară din lume.

Cu ceva TIMP în urmă lucram ca funcţionar vamal la Niagara.

Aţi tresărit cumva?

Păi nu există doar Niagara turistică din Canada şi cea din America,nu,nu.

Mai APARE şi punctul DE TRECERE A FRONTIEREI dintre cele două ţări.

Banul era bun,munca un soi de activitate plină de o importanţă nedeterminată iar familia doar o posibilitate.

Orele treceau la pas,ca un fluviu imens,fără valuri.

Dave, şeful,era pus pe şcolit şi nu ne slăbea o clipă cu şedinţele lui de perfecţionare.

La un moment dat unul dintre noi s-a ridicat şi l-a întrebat verde în faţă pe Dave dacă nu aveau cumva nişte infraroşii mobile pe care să le instaleze lucrătorilor în c...,ca să fie toată treaba absolut ştiinţifică.

ST,ST,STAI JOS,MAGARULE fu replica lui Dave strecurată printre rîsete.

Invăţasem să visez cu ochii deschişi. Mai ales pe întuneric,momente în care mă învăluia zgomotul cascadei şi tăcerea singurătăţii.Statul nu avea fonduri pentru mai mulţi angajaţi pe timp de noapt aşa că în perioadele respective nu mai puteam număra pe absolut nimeni altcineva .

Pe o astfel de vreme se prezentă la trecere unul cu înălţime de baschetbalist, aşteptînd răbdător decizia mea.

Mi-am amintit că şi noi aveam băieţi înalţi cu sutele de mii aşa că i-am dat drumul să treacă .

Nici măcar nu mi-a mulţumit.

O săptămînă mai tîrziu,tot după căderea întunericului,s-a ivit o blondă superbă,toată un zîmbet.Sau două? .

Nu i-am cerut nici măcar actele.Putea să fie ilegala ilegalelor sau răufăcătoarea răufăcătoarelor.Nu avea absolut nici o importanţă.

Tinerii noştri din Canada aveau să îmi fie recunoscători că am dat drumul unei astfel de picturi vii.

Mă simţeam de parcă eu aş fi plăsmuit-o.

Mai călcam şi pe amintiri.La schimbul trei,momente în care eram o nefiinţă,motiv pentru care îmi plăcea să stau de vorbă cu oamenii.

Tot tîrziu,din beznă,apăru un individ cel puţin suspect şi cînd s-a apropiat am observat că nu greşisem.

Nu după multă vreme hîrbul lui de maşină avea să îşi dea duhul.

Cel care o conducea îndrăzni să coboare geamul şi un cap fără pălărie şi prea mult păr ieşi la vedere.

Cred că îşi uitase vorbele cine ştie pe unde.

BUNA SEARA DOMNULE, ACTELE LA CONTROL.

Abia atunci am văzut că tăbliţele de înmatriculare ale maşinii erau canadiene şi chestia asta nu se prea potrivea în tablou.

Aveam să o lămuresc într-una din întrebările următoare.

N-AM. N-AM NICI UN ACT.

Da,individul era suspect.

M-am învîrtit în jurul maşinii şi individul arăta ca vai de lume,prost îmbrăcat,fără cravată,nebărbierit şi cu nişte ochi care mă urmăreau plini de teamă.

DAR MASINA DUMITALE DE CE ARE TABLITE CANADIENE?

Şi omul nostru se lansă într-o poveste fără cap sau coadă din care am înţeles doar că maşina era împrumutată de la custodele unui lac.

Din Canada.

STII CEVA?ASTAZI NU AI NOROC,NU TE LAS SA TRECI DINCOLO.TOATE CELE PE CARE MI LE-AI SPUS PAR CUSUTE CU ATA ALBA.

Se lăsă o tăcere groasă.

DOMNU,DOMNU,AI CUMVA UN BILL?

HA,HA,HA.ACUMA VREI SA ITI DAU SI BANI?

NU,TINE BILLUL IN MINA SI DA-MI O FOAIE DE HIRTIE SI UN CREION.I le-am adus

,curios să văd ce avea să urmeze.

Omul semnă pe toată lungimea şi lăţimea colii după care îmi întinse foaia.

Am comparat semnătura de pe hîrtie cu cele de pe billul de un dolar şi am constatat cu uimire asemănarea perfectă dintre semnătura trezorierului general al Statelor Unite şi cea a cetăţeanului suspect care îmi stătea în faţă.

Era clar.

Omul era trezorierul general al Americii.

Doamne fereşte.

Am ridicat Bariera şi i-am spus omului cu respect

DOMNULE,FITI BINEVENIT IN CANADA,VA DORESC O SEDERE PLACUTA.

Domnul ministru

Inainte de plecare am trecut pe la magazinul unde vindea un bun prieten de-al vecinilor mei care stăteau într-un picior .Şi am intrat înăuntru ca o cheie în broască.

Paraşute aveţi,zăngăni întrebarea mea.

Omul mă privi distant şi îmi trînti un săcotei portocaliu în faţă.

După cîteva minute de aşazis studiu,căci nu pricepusem nimic,l-am întrebat pe respectivul supraom -

-Da cum funcţionează drăcovenia?

-Trageţi de firul albastru.

-Şi dacă nu se deschide?

-Trageţi de firul roşu.

-Şi dacă nici atunci nu APARE LA VEDERE?

-Veniţi cu ea înapoi la magazin şi o vom înlocui.

Am renunţat la obiect şi am părăsit dugheana.

Dar timp de nouă ore,cît a durat zborul peste Atlantic,aveam să simt că îmi dau drumul pe mine. De frică.

Şi am căzut din cer exact în Toronto.

Urma să locuim acolo un an de zile.

Eu îmi căutam de lucru iar copacii locuri mai liniştite.

Şi unii dintre ei cîntau la liră în momentele în care mă apropiam de casă .

Intr-o zi romantică de Marţi am primit înştiinţare de la o companie din Brampton să mă prezint a doua zi la unsprezece dimineaţa la sediul firmei pentru a susţine concurs pentru postul de controlor de calitate.Ocazie vîrîtă în sac .

Cel care organiza concursul mă aşeză la masă şi îmi dădu subiectele de examen.

Afară,un individ tăia iarba cu maşina dar mirosul firelor cosite era pur şi simplu încîntător şi îl simţeam chiar şi înăuntru .

La a doua problemă datele erau greşite şi i-am arătat chestia celui care se ocupa de noi dar acesta s-a mulţumit să grohăie uşor,să dea din mînă cu nepăsare şi să îmi spună soto voce că nu avea nici o importanţă.

Tot respectivul avea să mă sune a doua zi seara la telefon,să se prezinte ,să îmi spună că era şeful meu şi să mă întrebe dacă mă puteam arăta ziua următoare la şapte dimineaţa la fabrică să îmi iau postul în primire.

-Of course, boŞ, dădui răspunsul meu acoperit de un buzunar prin care bătea vîntul .

A doua zi dimineaţa am intrat convins în biroul lui care arăta ca un borcan de poliţie şi care avea deja două uşi.

Văzîndu-mă,se ridică de la masă,întinse mîna şi zise-

-Ranjit Saini.Şeful meu.Acelaşi cu care dădusem examen.La control eram cu totul doar trei indivizi mari şi laţi.

Primul era Ranjit,şeful.

Al doilea,tot un indian care era controlor exact ca mine dar care avea vechime iar al treilea eram eu,neştiutul .

Plecările s-au ţinut lanţ.

Primul s-a dus controlorul cu vechime mai mare,cel dinaintea mea şi nu mi-a părut rău absolut deloc.In locul lui a apărut la noi ca înlocuitor un evreu rus.Nu mai eram ultimul.

Iar după încă o lună a venit rîndul lui Ranjit să plece.

Şi eu,eu,a trebuit să îi fac o masă de despărţire.

Aşa ziceau că trebuia să fac toţi indienii din fabrică.ASTA E OBICEIUL ÎMI SPUNEAU OAMENI ŞI TREBUI SĂ ÎL RESPECT .

A fost un adio cu prăjiturele,somoza şi sucuri.

După un an a dispărut proprietarul companiei iar fabrica intră pe linie moartă fiind declarat falimentul.

Din lipsă de ocupaţie am jucat tontoroiul timp de o lună de zile după care am fost cumpăraţi ca la piaţă de un indian bogat care mai avea două fabrici prin apropiere şi încă două în America.

Să nu vă miraţi cumva .Pe noul proprietar îl chema hARINDER Takhar şi la primele alegeri avea să devină ministru al transporturilor.

Indienii din fabrică alunecau în transă în momentele în care vorbeau de el.

Şi paradoxalul continuă să curgă pe strada cu patru benzi de circulaţie DIN FAȚA INTREPRINDERII .

Fabricam piese şi pentru armata americană.

Adică tata luptase împotriva lor şi eu traNspiram pentru ei.

Voia Domnului.

Şi la control aveam deja cea mai mare vechime.

Indienii lucrau ca la mama acasă.

Dacă se întîlneau prin fabrică erau în stare să stea de vorbă ore în şir.

Dar în afară se întîlneau ioc.

Arătau ca trupa lui Ali Baba.

Ca cei patruzeci de hoţi.

Altfel erau băieţi buni.Vegetarieni convinţi.Şi păreau a fi actori de cinema.De la Bollywood .La fel arăta şi tinerelul care lucra în colţul din stînga al halei la o maşină indiferentă şi care într-o zi mă întrebă cum să facă să se împrietenească cu o fată.M-am uitat la el prostit,fără să înţeleg întrebarea.Păi mamă,dacă aş fi arătat ca el drăguţele ar fi făcut coadă DE KILOMETRI DOAR să îmi dea bună ziua.Dar el...

Şi într-o zi s-a aflat că venea proprietarul în vizită.Domnul ministru.

Cam la doi ani după ce cumpărase fabrica şi îl pusese pe nepotul lui ca director la noi .

Un director care stătea după colţ şi îi pîndea pe lucrători ,să vadă ce fac.

Mai mare hazul.

hARINDER Takhar a intrat în intreprindere PRIN partea opusă celei în care mă aflam.

M-am deplasat repede şi m-am plasat în apropierea lui.

Vroiam să îl văd.

Un om obişnuit.

Cînd s-a apropiat de mine,i-am sărit în faţă şi m-am dus către el cu mîna întinsă.

Mi-a strîns-o cu multă energie şi mi-a zîmbit larg.

-Domnule Takhar,i-am spus eu,este pentru prima oară CA dau mîna cu un ministru.

Eram deja cu mîna dreaptă în sus.Ca să nu îi pierd strîngerea de mînă.

-N-am să mai IMI spăl MINA o lună de zile.

La spusele mele domnul ministru binevoi să îmi zîmbească încă odată.

Aparatul de radio

Umblam în jurul a patru ani care se puneau între mine şi civilizaţie.

O vară fierbinte reducea totul la nemişcare.

Mă plasasem în apropierea aparatului de radio cu lămpi şi ochi magic .

Evolua corul sindicatelor sau cam aşa ceva, că nu mai ţin minte. Nu mai îmi ştiu bine nici măcar numele .

Apoi urmă cel al armatei ruse cu voci imperiale de ocupaţie .

Iar programul l-a încheiat unul din Balcani, plin de intenţii paşnice umplute cu iaurt gras,doisprezece la sută .

Eu am făcut repede socoteala.

Un puhoi de artişti.

Cum de încăpuseră atîţia în aparatul de radio?

Aritmetică

Pluteam pe o toamnă largă şi binevoitoare.

Tot la unitatea militară din Dumbrăviţa Bîrsei. La o corvoadă oarecare. Patriotică.

Eu,Dorin şi maiorul Bighirel care făcuse o burtă imensă în care am fi încăput şi eu şi Dorin.

Roboteam în tăcere.

Dar la un moment dat maiorului îi vini o idee.

Mă privi lung pe mine,apoi pe Dorin.

Iar pe mine,iar pe Dorin.

Şi începu să rîdă gros şi crăcănat .

,,Din voi doi fac doi maiori,,, după care se uită cu poftă la mine să îmi vadă reacţia.

Tata era doar căpitan iar al lui Dorin colonel.

Şi matematicianul din Bighirel făcuse adunarea gradelor,apoi le împărţise la doi.

Dar greşise. Rezultau un maio şi un locotenent colonel.

Insă la el nu avea importanţă.

Aştepta doar să îmi vadă reacţia de neputinţă.

Treizeci

Venisem la şcoală peste coclauri şi relieful accidentat al terenului avea să mi se imprime în mijlocul sufletului .

Nu ştiam cum aveam să procedez cu ziua respectivă. De ce anume urma s-o apuc .

Erau obligatorii doar patru ore de clasă şi încă o săptămînă înaintea vacanţei. Eu visam în fiecare noapte că avea să se întîmple ceva iremediabil care să mă facă să nu îmi mai pot degusta anotimpul de tolăneală la bunica la Turnu .

Am intrat în clasă cu cinci minute întîrziere. Invăţătoarea nu venise încă.

După un sfert de oră în care diriguitoarea noastră tot nu apăruse,am luat frîiele în mînă şi cu ele la vedere m-am proţăpit la catedră şi le-am cerut copiilor să facă linişte. Nu îmi auzeam gîndurile .

Acolo sus  nu mai îmi erau colegi.

Deveniseră elevi.

Le-am propus să jucăm spînzurătoarea şi ei au ţipat bucuroşi că da,da .

Am început cu un cuvînt uşor pe CARE l-au rezolvat repede.

S-au descurcat binişor la primul ,  la al doilea la fel şi chestia asta începu să mă excedeze.

Trebuia să îi înfund.

Abia citisem poveştile lui Hans Cristian Andersen aşa că i-am luat numele şi l-am pus pe tablă în toată măreţia lui .

La vederea atîtor litere colegii aproape că leşinară.

Şi se stîrni o larmă cumplită.

 In zgomotul respectiv Doiniţa veni cu o idee genială.

Horia,Cloşca şi Crişan ,,este cuvîntul,, .

Doamne,se potrivea perfect.

Şi nu am avut inima să îi spun că greşise. Că trebuia să mai caute.

La auzul victoriei,copii începură să tropăie cu toţii şi să scoată chiote sălbatice de maimuţe africane , moment în care învăţătoarea intra în clasă de-a dreptul prin uşă .

Şi prima ei întrebare a fost ,,cine e de vină pentru gălăgie,, ?

Treizeci de degete se îndreptară instantaneu către mine.

Aveam să păzesc colţul clasei pînă la pauză.

Regina nopţii

Stăteam pe spate şi priveam cerul care nu se mai termina.

Şi taman atunci coclaurile căutau să coboare pe mal,alături de mine.

Absolvisem şcoala navală din Halifax şi acuma mi se permisese o mică vacanţă care avea să nu îmi ajungă nici măcar să îmi suflu nasul.

Ca şef de promoţie fusesem numit ataşat militar al ambasadei noastre din Japonia.

Drumul obositor a fost atenuat de căldura primirii făcute de personalul instituţiei. Totul era ciudat pe insulă .

Iar eu devenisem doar o jucărie nouă.

Toţi cunoşteau regulile jocului şi nimeni nu lua ceva în serios.

Cheia de boltă a succesului era să aflăm unde avea să aibă loc balul următor.

Adio marinărie.

Cred că nu mai îmi ştiau nici măcar numele.

Dacă nu făceam sport aveam să pun pe mijloc un strat respectabil de grăsime .

Şi mai erau mult prea multe fete de convins...

Nu,nu eram un crai dar pînă la căsnicie mai aveam ceva drum DE FĂCUT .

Lîngă clădirea ambasadei fiinţa zi şi noapte un restaurant cu o rezonanţă uşor senzuală dar se pare că tocmai asta îl făcea mai interesant.

Intr-o seară,ieşind de acolo,am avut ghinionul să mă lovesc de o tînără care îşi vărsă paharul cu un lichid extrem de colorat EXACT pe uniforma mea albă şi strălucitoare .

Scuzele au curs ca un fluviu şi chestia asta m-a plictisit repede.

Sasako mi s-a prezentat uşor stresată fata de neîndemînarea ei şi mă invită la ea acasă să îmi pună uniforma la punct şi mă jur pe CELE SFINTE că nu s-a întîmplat nimic.

Ne-am despărţit rîzînd şi zilele următoare, tot la restaurant, ne-am lovit unul de altul.

Stabilisem chiar şi o oră anume.

După cîteva zile repezi am devenit prieteni intimi.

Tot în perioada respectivă vizitau ţara soarelui răsare regina Angliei însoţită de binevoitorul ei soţ,prinţul Philip.

Ca mai toată lumea,am primit şi eu o invitaţie la balul care urma să fie dat de ambasadă în onoarea suveranei.

Pe invitaţie scria că puteam să vin cu un însoţitor. Drept urmare m-am gîndit imediat la Sasako.

Tînăra acceptă cu mare plăcere să mă acompanieze la eveniment.

O aşteptam în staţia de metrou.

A coborît pe peron ca o primăvară în floare.

Mă lăsă cu respiraţia tăiată.

In interiorul sălii de recepţie începuse deja petrecerea dar soarta ne-a aruncat în apropierea reginei.

Conversaţia a fost plină de bunăvoinţă.

Am introdus-o pe Sasako reginei şi augustului ei soţ.

Apoi dans,dans şi iar dans.

Chipul fetei prinsese un roz dulce şi înmiresmat şi parcă începea să urce în mine un sentiment nou,necunoscut .

La sfîrşit am condus-o în staţie şi după cîteva minute mă trînteam în pat.

Absolut îmbrăcat. Nu mai aveam energie să îmi dau hainele jos.

Aproape că adormisem,moment în care telefonul începu să sune şi să scoale toţi morţii din jur.

Of,of,l-am apucat ferm hotărît să îl trîntesc de orice perete,fără alegere.

John,John,îmi strigă prietenul meu în ureche ,dă drumul repede televizorului pe canalul zece.

Pe canalul respectiv evolua Sasako,extrem de sumar îmbrăcată. Iar eu în colţul din dreapta jos al ecranului ,în uniformă .

De atunci încolo aveam să fiu cunoscut doar ca fiind tînărul diplomat care a introdus-o Reginei Nopţii pe Regina Angliei.

Sala de mese

Eram în armată.

Inchisoarea aia pe care statul ne-o pregătise pe gratis şi patriotism.

Inconjuraseră unitatea cu arbori care îşi aduceau rude din toate părţile

Se făcuse ora prînzului şi îmi era o foame de căpcăun,chestie pe care i-am spus-o lui Dorin care se gîndea la cine ştie ce nerozie.

La maşina lu ta-su.

După un rînd executat în bătaie de joc am intrat tot plutonul în sala de mese.

Dorin îmi făcu semn să nu disper cu foamea.

,,Rezolv eu problema,, îmi spuse el pe un ton greu de crezut.

Eu începusem să sufăr şi mai tare.

Aşezaseră şi farfuriile cu felul întîi şi cele cu felul doi.

Dorin s-a aşezat tacticos la masă,şi-a tras aproape farfuria de ciorbă după care şi-a scos proteza dentară şi a început să o spele tacticos în farfuria de lichid.

In două minute trei sferturi din camarazi părăsiră sala ţinîndu-se de burtă.

Dorin se întoarse către mine şi,făcînd un gest larg cu mîna către farfuriile rămase fără stăpîn,îmi spuse,,poftă bună prietene,,.

O clipă nepotrivită

Treceam prin ultimii ani de liceu ca prin coridorul unui vagon nespălat de cale ferată.

Mulţimea călătorilor mă împiedica să mă uit pe fereastră, să prind căderea nopţii în braţele incertitudinii. Una  întunecată care purta în burtă o mulţime de nume proprii .

Trebuia să mă pregătesc pentru FACULTATE dar chestia asta o făcea baschetul cu şanse mult mai bune .

Avea să fie suficient să stau la intrarea oricărei universităţi în costumul fostei mele echipe , cu mingea la vedere şi zece rectori aveau să se repeadă la mine să mă invite înăuntru.

Examen de admitere? Ha.

Trei reprezentanţi ai tot atîtor institute de învăţămînt superior mă şi vizitaseră deja cu propuneri care mai de care mai interesante.

Trebuia doar să spun DA.Nici măcar poziţia socială a părinţilor mei nu mai prezenta importanţă

Tata avea o meserie tare nesigură.

In clipele în care era treaz pur şi simplu nu ştia ce căuta pe pămînt.

Norocul lui fusese că luptase în Vietnam şi acolo se pricopsise cu o rană imensă şi cu o pensie hazlie .

Mama făcuse parte din FLOWER GENERATION. Mai tot timpul umblase goală prin Myrtle Beach şi încă şi acum mai avea din parfumul ăla de pierzanie.

Acuma hîrîia toată ziua maşina de cusut.

Mai ales atunci cînd îmi veneau cunoscuţii în vizită.

Obişnuia să îm ia locul şi să stea ea de vorbă cu ei.

Dar într-o zi m-am înfuriat,i-am oprit cîrîitoarea şi i-am spus că îi interziceam să mai dea buzna

.

Aşa că mi-am putut aduce prietene cu care mă jucam în pătuţ de-a mama şi tata.

Mama între timp începuse să lucreze ca secretară.

Avea talent la dactilografie şi forme atrăgătoare.

In rest antrenamente,antrenamente şi iarăşi antrenamente.

Mă lungisem bine de tot.

Privindu-mă foarte de jos, tata mă întrebă într-o zi dacă nu mai aveam de gînd să mă opresc din creştere.

Doar mama mi se mai agăţa uneori de braţ ca o maimuţică,zîmbind mulţumită.

Sînt sigur că aş fi putut să o cuceresc.

Black Jimmy obişnuia să se oprească sub bărbia mea şi îmi spunea că dacă aveam să mai cresc,toate drăguţele aveau să fie ale mele.

Erau deja.

Trenul se apropia de staţia mea învechită de cale ferată.

Aram obosit.

Nu numai de meci. După partidă şefa grupului de cheers a echipei adverse intrase în vestiarul nostru,mă căutase după care mă vîrîse în maşina ei imensă, parcată într-un colţ al existenţei.

Nu vă mai spun ce s-a petrecut în continuare.

Un singur lucru era cert,nu mă mai simţeam tocmai sigur pe picioare.

Ah,uite şi staţia cu o mamă care mă aştepta îmbrăcată cu o bluză transparentă.

Ea mă îmbrăţişă îndelung şi un pic senzual.

L-am dat afară pe tatăl tău,îmi spuse ea pe un ton gri.

Dar parcă îl iubeai,nu?

Eu da,dar dacă el nu mă mai poate înţelege crezi că mai pot să am altă alegere?

Din umbră se desprinse Marie care se lipi de mine în partea rămasă liberă.

Iubitul meu,îmi era dor de tine. Nu îi păsa că mama ar fi putut să o audă . Te-ai distrat bine pe unde ai fost?

Să nu îmi spui nimic.

Ştiu că voi băieţii vă mai faceţi de cap. Dar nu am să fiu geloasă niciodată şi am să te aştept ca Penelopa.

Şi într-o bună zi ai să fi numai al meu. Vorbea ca o nevastă adevărată .

Neasemuit de frumoasă şi deosebit de înaltă.

Dar pentru mine rămînea doar o jucărie .

Dar de fiecare dată mă lăsa fără vlagă. Şi ştia să vorbească.

Avea cap,nu glumă.

Şi crezi că o să ne descurcăm doar cu dactilografia,am întrebat eu mamă care rămăsese aghăţată de mine .

Parcă aş fi fost un pom de Crăciun.

Fetele mă duceau spre maşină,la fel cum o făcuse Zoe în orăşelul precedent, fără să uite să îşi vîre limba în întregime în gura sorţii.

Dar Marie nu era geloasă.

Era asemenea unui anotimp timpuriu.

Afară era un întuneric potrivit oricărei apropieri a Lunii de Soar.

Locuinţa noastră era strîmtă deşi aş fi putut deja să încep să fac milioane.

Colegii mei de echipă doar despre asta vorbeau.

Dar pe mine nu mă interesa şi mă întrebăm cu toată seriozitatea dacă mă pasiona ceva cu adevărat.

Marie mă lăsase deja în pielea goală şi începuse să mă sărute fără grabă.

Toate sînt la fel,mi-am spus eu pentru a mia oară la gîndul că oricare altul şi-ar fi dat chiar şi o lună doar să stea mai aproape de ea.

Finalistă la concursul de frumuseţe al statului.

Şi cîştigătoare la nu ştiu ce concurs internaşional de ştiinţă. O tocilară.

Oare cum naiba învăţase să facă dragoste,tot din manuale ?

Şi pe deasupra mai era şi moartă după mine.

Hm,nu era rău deloc .

Mulţi începeau să nu mai vadă copacii din cauza pădurii.

Poate că aveam să ajung şi eu în starea asta.

Marie trecu la periferie şi soarta îmi împinse în faţă o dimineaţă nouă pe care se lăfăiau Nick şi Doug,prietenii mei fără căpătîi şi care aveau obiceiul să bea pe socoteala mea.

Nu lucrau nicăieri.

Prograaam???ricană Nick şi mai că începu să vomite.

Dar astăzi nu avură noroc. Aveam să am parte de un antrenament lung şi obositor.

Mi-am lăsat sudoarea să curgă pe podea şi am început să mă gîndesc la spaţiul liber dintre culori.

Nick şi Doug mă aşteptau afară ca doi schnautzeri credincioşi şi am socotit că nu le-ar fi stricat cîte o zgardă,ca în Bulgakov.

Ei da,culmea,citeam teatru.

Nu m-ar fi crezut nimeni.

Nici măcar ColoŞimo,directorul băncii care umbla toată ziua după fundul meu să mă angajeze la el.

Aş fi făcut să îi crească mult cifra de afaceri. Unchiul lui Marie şi marele stăpân al oraşului.

Toată lumea trecea pe la el pentru închinăciune .

Noua vedetă a şcolii se strecurase în vestiar şi mă căută prin toate ungherele unei zile care se înghesuia în uitare. Nu avea să mai revină vreodată . I-am spus că eu nu mai existam şi i-am arătat mîna care îmi devenise absolut transparentă

.

Am lăsat-o cu nălucile ei,brunetă şi subţire şi am ieşit afară.

Cei doi mă aşteptau de foarte multă vreme.

Oare ce or fi vrut?

Mă luară de-a dreapta şi de-a stînga şi o luarăm la vale fără să mişcăm prea mult din închipuire.

Ti-a plăcut boŞ,mă întrebă Doug cu un zîmbet parşiv. O văzuse pe brunetă  intrînd în vestiar .

Nu m-am obosit să îi răspund.

Mergeam toţi trei vîrîţi unul în altul.

Hei boŞ,nu ne iei să ne ridici sus,sus,pînă în dreptul lampadarelor?

Asta era altitudinea maximă pe care o puteau atinge.

Şi tufişurile şuierau în apropiere,purtate de dorinţe ciudate.

Poate că aveam să fiu odată ş-odată funcţionar la ColoŞimo.

Mă vroia mult. Poate.

Dar cei doi mă provocară să îi prind şi o rupseră la fugă în direcţii diferite.

Bătaie de joc.

Intr-o jumătate de oră cred că i-am prins cam de cinci ori.

Inventaţi şi voi altceva. Vocea îmi suna machiavelic,o remarcaseră şi alţii,dar nu îmi păsa.

Mă interesa doar un contract gras care să îmi permită să îmi satisfac orice capriciu.

Doar pentru ele trăim,nu?

Vîntul parcă intrase într-o gaură de tîrîtoare.

Incepusem să îmi aud gîndurile şi chestia asta mă făcu să mă întreb dacă nu aveam cumva un drum nelămurit care să îmi străbată creierul .

Nu îmi păsa de boală nici cît negrul sub unghie.

Iar sistemul meu imunitar semăna cu o armată imensă,gata de luptă în orice clipă.

Cei doi dibuiseră un garaj lăsat deschis şi pe deasupra iluminat bine de tot .

Intraseră înăuntru şi îmi făceau semne disperate pe muteşte să intru şi eu.

Pînă la urmă m-am alăturat lor în vreme ce ei încercau uşile autoturismului garat înăuntru . Inchise bine toate.

Doar una din spate avea geamul lăsat de trei degete în jos şi prin el se vedeau mărfuri cumpărate recent şi uitate înăuntru în plase din plastic .

Prietenii se chinuiau să scoată cîte ceva dinăuntru dar nu reuşeau cu nici un chip.

Au găsit o cange dar nici obiectul respectiv nu îmbunătăţi situaţia.

Pînă la urmă se uitară la mine,la mîinile mele şi îmi cerură să îi ajut. Adică să îmi strecor mîna înăuntru şi să scot plasele alea nenorocite afară .

Dar mie nu îmi trebuia nimic dinăuntru.

Pentru noi,pentru noi frate.

Ha,ha,ha, O glumă bună.

Am băgat mîna prin geamul crăpat şi le-am luat cîte o plasă,le-am dat lor prada după care le-am făcut semn să plecăm.

Inchisesem prăvălia.

Mama mă aştepta cu uşa deschisă larg .

M-a îmbrăţişat în tăcere şi m-a pus la masă.

Din întuneric se desprinse şi Marie care mă luă în suflet .

După care ne-am dus toţi trei la culcare.

Dimineaţa următoare ne-au trezit zorii şi bătăile în uşă ale poliţiei.

Mama transpirase deja.

Poliţia,poliţia,deschideţi odată că spargem uşa.

Mama deschise şi îi invită înăuntru.

Chiar vreţi să îi treziţi pe toţi vecinii?

Doamnă,jumătate din ei stau deja la geam cu urechile pîlnie.

Poliţiţtii erau trei la număr,tinerei,semănînd unul cu altul şi de aceaşi înălţime dar tot a trebuit să mă aplec puţin ca să îi văd mai bine.

BoŞ,boŞ,ce cauţi aici,făcu unul dintre ei recunoscîndu-mă.

M-am mulţumit doar să dau din umeri cu nepăsare.

Unul din ei scosese o maşină de scris,se pusese la masă şi începu să scrie iar după două minute le spuse colegilor gata iar aceştia se întoarseră către mama şi mine.

BoŞ,numele,prenumele,domiciliul,ocupaţia. Dumneata doamnă ,la fel.

BoŞ,meciul tău de alaltăieri a fost uluitor. Am să mai trec pe la tine.

Ai consemnat pe hîrtie şi chestia asta?

Cei trei rîseră îndelung.

Mama observă că cel de la maşina de scris avea dificultăţi şi îi propuse să îi ia locul . Acesta acceptă uşurat.

Ea era o dactilografă profesionistă dar în mod ciudat trebui să consemneze cele relatate de mine.

Povesteşte seara de ieri,cea cu Doug şi Nick.

Ha. Le ştiau şi numele.

Aţi fost prinşi de o videocameră a proprietarului după care în cinci minute vă aveam numele la toţi trei.

Nick şi Doug nu sînt nişte prieteni potriviţi pentru tine.

Dar acum ai să ai nevoie de un avocat bun.

De ce ai furat bunurile alea nenorocite din maşină? Întrebă cel care părea să fie şeful trupei.

Hai, relatează cum a fost.

Am început să depăn fără grabă firul istoriei.

Mama consemna totul cu grijă şi din cînd în cînd mă privea cu ochii ei mari de căprioară proaspăt apărută pe ecran.

Povesteam în continuare cum cei doi nu reuşiseră să ajungă la plase şi cum mă rugaseră pe mine să o fac pentru ei.

Nu am luat nimic pentru mine şi mi-am întins braţele în lături ca pentru o crucificare.

La un moment dat uşa de la intrare fu trîntită în lături şi intră domnul Colosimo.

Fiule,făcu el către şeful poliţiştilor,sînteţi liberi.

Misiunea voastră s-a  încheiat.

In ţara asta eu sînt legea.

O să am grijă să îl pedepsesc,spuse el arătîndu-mă cu mîna .

Fără o vorbă,cei trei poliţişti îmi părăsiră casa fără să uite să mă salute la plecare .

Colosimo se întoarse către mine şi îmi vorbi uşor săltat.

Ştiu că nu eşti chiar cu totul de vină în toată istoria asta.

Am analizat totul cu mare atenţie.

Nu ai să mai joci baschet.

In plus, ai să fi condamnat la un an de zile de domiciliu forţat cu dreptul de a merge la o slujbă la alegerea ta .

Gata cu liceul,cu universitatea

Şi dacă nu ai să lucrezi,ai să mergi la închisoare ,tot un an de zile.

Eu,de exemplu,am un loc liber la bancă.

Alege.

Numai în filmele proaste eroul alege închisoarea.

Asistenta medicală

In sfîrşit,vara îşi ridicase fusta pînă către genunchi.

Păsărelele ţineau concert în fiecare dimineaţă.

Iar eu începusem să mă spăl pe mîini şi pe faţă. Nu de alta dar trebuia să vină să aibă grijă de picioarele mele o asistentă medicală nouă.

Primei neveste am avut curaj să îi zic soră medicală dar pe chestia asta mi-a aruncat farfuria de tocană în cap, eu m-am ferit şi totul a DEVENIT O PICTURĂ ABSTRACTĂ pe perete.

De atunci mi-a trecut. Nu mai am curaj să pronunţ cuvintele respective nici măcar separat .

Asistenta sună la uşă şi soţia îi dădu drumul înăuntru.

Făcură cunoştiinţă şi dialogul lor colorat îmi spuse că o chema Tara. Foloseau aceiaţi frecvenţă.

Urmară picioarele mele care nu i-au stîrnit o reacţie entuziastă.

Oricum,de văzut nu puteam să o văd. Asta FIINDCĂ SÎNT O CHIOROPIŞNIȚĂ bătrînă .

Ea termină repede şi eu am riscat să o întreb de unde era de loc.

Din Irlanda,nu?

Femeile ,scaunele şi masa începură o foială NEOBIŞNUITĂ.

După închiderea uşii, soţia veni să îmi spună că irlandeza mea era de fapt o negresă bătătorită.

Excursie

Străbăteam perimetrul unităţii militare de-a lungul căruia se găseau înşirate posturile de pază aducînd a cuşti de grădină zoologică .

Eu,Dorin,încă şase camarazi şi maiorulBighirel,stăpînul atotputernic peste şaptezeci de tineri nevinovaţi vîrîţi de stat în uniforme kaki,patriotice.

Trăncăneam cu Dorin. Ne prinsese un subiect interesant.

,,Ce tot vorbiţi voi doi acolo?,, făcu maiorul ,deranjat de conversaţia noastră civilă . Incurcătură mare.

,,Despre civilizaţia japoneză din secolul XIII domnule maior,, .

Uf. Imi venise ideea salvatoare la ţanc.

,,Daa,ştiu,casetofoane,magnetofoane...,, făcu zeul nostru crăcănat şi cu epoleţi.

Lavinia

Lavinia devenise o fiinţă sublimă.

Abia coborîse din Lacul Lebedelor printre muritori

Şi îi simţeam răsuflarea de aur.

Luă loc la masa de tablă ieftină cu toţi cei şaptesprezece ani pe care îi avea şi care o slujeau cu devotament. Li se citea pe faţă .

Eu,de unul singur. Pînă şi mama mă părăsise cu vreme în urmă .

Nu ne mai văzusem de naişpe ani,perioadă în care ea ieşise din crisalidă şi acuma zbura ca un gînd binevoitor.

Am schimbat cîteva fraze banale.

Nu eram sigur pe cine aveam în faţă.

Ca să rup ritmul discuţiei am început să îi povestesc de poeziile mele care fuseseră publicate în mai multe reviste literare .

Cu un gest de neastîmpăr,ea îşi vîrî iute degetul în istorioară.

-Tată,dar cum ai reuşit să faci să apari în atîtea publicaţii?

Am lăsat talentul şi sudoarea în nefiinţă după care a trebuit să mă gîndesc bine înainte de a răspunde.

-Ei,mişmaşuri fata mea,mişmaşuri...

Despărţire

Priveam necurmat pămîntul în care îmi pierdusem orice revelaţie.

Era imposibil să îmi regăsesc chiar şi chipul.

Aveam să folosesc un altul. Primit de pomană .

Noaptea muncea de zor şi îi auzeam răsuflarea întretăiată.

Aşeza cărămidă neagră peste cărămidă neagră pînă începu să se facă întuneric.

Dar nu unul desăvîrşit căci puteam să îmi văd sufletul şi de aici am tras concluzia că respectiva mai avea de aşteptat în gară.

Şi CLĂDIRILE stăteau pe loc,în creierul meu de doi lei ,fără să se mai mişte de colo colo căci împrejurimile erau vizibile şi lumea încă mai circula pe sub stradă. Pe sub singura stradă .

Iar Maria pe scară în sus pînă în patul odorului ei,Tim,cel care avea deja şapte ani şi o mămică nu cu mult mai în vîrstă decît el. Se băgă ALĂTURI şi îşi vîrî bărbia între coastele lui,prefăcîndu-se că era pe cale să se transforme într-o leoaică flămîndă .

Urma povestea de noapte bună şi Maria o avea deja în interiorul trupului EI ,păzită cu MARE grijă .

Se chinuise toată ziua la coafor să o găsească.

Coafeza îi sugeră să caute o carte de profil şi TOTUL avea să fie divizibil. Chiar aşa?

Treptele către dormitorul băiatului le urcASE fără vrere cîte două odată.

Zîmbea fericită cînd i se strecură APROAPE.

După ce termină povestea,Tim o mai opri un minut.

,,Mamă,trebuie să îmi promiţi ceva. Mîine dimineaţă cînd mă duci la şcoală să mă laşi singur de la cercul de nisip încolo,, . Ar fi făcut pentru el tot ceea ce i-ar fi cerut.

,,Sigur că da,puiul mamei,,. Vocea îi DEVENISE nesigură şi o pasăre neagră îi trecu PE DINAINTE.

Oare ce se întîmplase?

Ce era cu Tim şi de ce îi ceruse să îl părăsească?

Auzise ea că în timp băieţii începeau să se desprindă de mame, dar aşa repede?

Ar fi vrut să mai aibă mult de aşteptat pînă la un aşa deznodămînt. Doamne,era prea tînără.

Coborî scările cu mare greutate şi ca niciodată îşi turnă un pahar de vin care îi linişti nervii.

Ziua următoare,după micul dejun,sosi momentul în care trebui să îl conducă pe cel mic la şcoală.

La cercul de nisip vru să treacă mai departe ca din nebăgare de seamă dar Tim se opri,se întoarse către ea şi îi spuse cu vocea aia adorabilă pe care o avea ,,mamă,îţi aduci aminte ce mi-ai promis aseară?,,

Dădu repede din cap şi un fior LUGUBRU o străbătu din creştet pînă-n tălpi.

Tim începuse să nu o mai iubească. Asta era .

Băiatul îi făcu semn cu mîna şi se depărtă de cerc.

Maria îi răspunse mecanic şi simţi două lacrimi rostogolindu-se la vale şi ar fi vrut să fie pe obrazul alteia . Ii mai vedea doar urechile alea mari de Mickey Mouse de pe creştet pe care tot ea i le pusese după masa de dimineaţă .

Poate că aveau să urmeze altele şi mai şi .

Actul piesei de teatru devenise dramatic. Nu era obişnuită să i se facă un alt drum prin viaţă. Unul la care să nu fi avut nimic de zis.

Ajunsă acasă intră în bucătărie şi izbucni în plîns.

Nici chiar John,soţul ei,nu reuşi să o liniştească.

Ea îi explică disperată că nu mai aveau copil,că totul era pierdut şi că trebuiau să facă repede un Tim NOU şi în timp ce vorbea îl trase pe John pînă la primul pat ieşit la plimbare,se dezbrăcă şi începu să facă la fel şi cu SOŢUL.

Mă rog,nu avea o intenţie rea dar John începu să rîdă şi cred că nu reuşiră să ducă pînă la capăt ce îşi propusese Maria.

Dar nu intraseră zilele în sac. Stăteau în preajmă şi îi priveau pe cei doi .

Se făcu tîrziu şi veni şi Tim acasă . intră în bucătărie călcînd pe chipul lung al mamei care acoperea ÎNCĂPEREA cu totul.

Incepu să povestească întîmplările de peste zi.

Intre altele le spuse şi că era tare fericit că mami îl lăsase singur de la cercul de nisip încolo,reuşind astfel să cîştige prinsoarea.

,,Ce prinsoare,, întrebă Maria şi chipul parcă i se mai lumină.

,,Am hotărît la şcoală între băieţi că cine mai vine cu mămica de mînă este un pimp şi eu nu am vrut să fiu un pimp. De aia ţi-am cerut de dimineaţă să rămîi la cerc,, făcu el către Maria.

,,Atunci mă mai iubeţti,, îl întrebă ea plină de speranţă.

Copilul dădu aprobator din cap mestecînd în continuare.

Ea se repezi la Tim şi nu vă mai spun cam pe la ce oră s-au terminat pupăturile şi lacrimile de uşurare.Redevenise copilul ei .

Tim ar fi vrut să mai înghită ceva în plus. ,,Şi mama asta,ca toate fetele,,...

Ford

Fiţi liniştiţi,nu am de gînd să vă fac istoricul binecunoscutei firme producătoare de automobile. Cea mai veche din lume .

Sau să vă vorbesc de ultimul model expus la salonul auto din Veneţia,judeţul Braşov.

Vreau să îl trag la vedere pe numitul Robert Ford,primarul oraşului Toronto.

Sau mai pe scurt Rob Ford,că aşa-i obiceiul pe aici.

Prescurtăm totul după care,de la vlădică la opincă,ne dăm coate bucuroşi că ce frumos este vorbită engleza noastră de toţi cei din vale . Numele ţării înseamnă ,,acolo jos în vale,, ,ne suflă istoria. Şi tot ea se uită la mine şi zice că sînt un clovn .

Cu trei ani în urmă s-au prezentat la alegerile de primar pentru urbea noastră şase candidaţi şi cîştigător avea să fie suspomenitul.

După care avea să pună în mişcare căruţa Primăriei. Instituţia aia cocoţată în spinarea a două clădiri potcoavă situate faţă în faţă,una veche şi scundă iar cealaltă mai înaltă şi mai semeaţă. Pe malul unui lac întins cu nepăsare în apropierea celor două construcţii . Rob Ford,

individ robust,înalt,cu multă grăsime şi multe kilograme.

Dar să nu uitaţi că pe aici greutăţile se socotesc în pounzi.

Peste oarece timp,după ce s-a învîrtit primarul nostru în toate direcţiile,a ajuns la concluzia că era prea corpolent dar ca să nu sufere de unul singur,i-a provocat pe toţi primarii marilor oraşe nord-americane la un concurs romantic de slăbit.

Chestie nu tocmai uţoară. La ora actuală o practică în familia mea doar Mirela care consumă doar carne şi castraveţi. După două luni individul a lăsat propunerea baltă,un soi de copie a lacului din apropiere

.

Tot mai bună o ciorbă acră ca la mama Omida acasă. Chiar dacă în zare pluteau ţipetele capitalei .

Intre timp începură să zzboare prin aer veşti ca nişte albine înfuriate căci cei de la ziarul Toronto Star încercau o rîcă adîncă împotriva voiosului domn Ford care dădea semne că nu avea să renunţe niciodată la poziţia adoptată în mai toate situaţiile . Dură ,intransigentă şi inflexibilă,chestie mai greu de înghiţit pe aici,loc unde trebuie să te mlădiezi după cum bate curentul opiniei publice .

Dar curînd zvonul s-a destrămat ca un îndemn la muncă neplătită.

Omul nostru îşi vedea şi de instituşie şi de echipa de copii pe car îi antrena în jocul de fotbal american. Sport care se practică cu mîna dar pentru publicitate americanii au împrumutat numele disciplinei din Europa şi invenţiei lor îi spun acuma fotbal.

Dar să vezi şi să nu crezi.

Onor primarele a dispus alocarea la cei o sută de copii pe caare îi îndruma un nimic de trei mii de dolari,copiilor revenindu-le cîte un treizeci de fiecare.

Nu vă spun ce soi de treizeci.

Vă las să ghiciţi singuri .

Şi în ţara asta în care fiecare are dreptul să se aplece şi să îşi pună dosul la dispoziţia oricui în zgomotul provocat de aplauze este posibilă orice siluire a logicii .

Domnul nostru fu tîrît într-un proces care dură cinci luni fiindcă dăduse cîte treizeci la nişte băieţei din fondurile Primăriei şi nu din buzunarul propriu. Fapta abominabilă au socotit-o trafic de influenţă .

Procesul era un nimic,nu apărea nici o încălcare a legii dar numele acuzatului i-a făcut pe toţi să ciulească urechile şi gura .

Judecătorii au considerat cazul ca atare dar atitudinea inflexibilă a acuzatului i-a făcut să schimbe regula jocului şi să îşi înzecească asprimea în sala de judecată .

Multă lume spera să dea de un primar condamnat şi dat afară din INSTITUȚIE.

Dar pînă la urmă omul nostru fu admonestat şi determinat să îşi mai îndulcească niţel poza rigidă pe care o adoptase.

Şi în larma unei dezamăgiri largi, a revenit la Primărie,mama lui. La începutul procesului se pare că cei de la ziar au dat o primă petrecere.

Primă?

Staţi să vedeţi în continuare.

Balurile se ţineau lanţ.

O astfel de sindrofie fu organizată de către cadrele militare ale armatei care îl invitară şi pe primar.

Ca la două,trei săptămîni de la eveniment să aflăm că domnul Rob fusese sub influenţa alcoolului,motiv pentru care cei din oaste nu l-au mai suportat şi l-au dat afară scîrbiţi, ca dintr-o cîrciumă oarecare .

Ştirea nu a mai fost repetată iar cel care o născuse s-a dat la fund după modelul n-am văzut,n-am auzit şi nici usturoi nu am mîncat.

Ba a mîncat îndelung.

Oare cum se zice,gogonele?

Prin parcuri se plantau pomi după pomi iar cei necăsătoriţi îşi plimbau patrupezii de mai mare hazul.

Şi dacă nu ştiaţi,aflaţi că oraşul nostru are cea mai mare rată de divorţuri din lume.

DIN LUME.

Şi asta de cînd o revistă franţuzească a făcut o analiză a atractivităţii bărbaţilor pe naţiuni şi noi am ieşit pe unul din ultimele locuri existente în univers .

Aşa că să nu se mai mire nimeni că fetele noastre se duc an de an în vacanţă în Caraibe.

Pleacă singure,fără umbreluţe .

Cum calci prin Toronto,te apucă mîncărimile de uiţi de masă, casă,nevastă.

A mea a zis că ea nu vrea în ruptul capului să divorţeze.

Olteancă,ce mai... .

Şi încet,încet începu să se facă vară pe cheltuiala trecătorilor .

Motiv pentru care HLGBT ii hotărîră că venise clipa să atragă atenţia asupra lor.

Numiţii erau homosexualii,lesbienele,transexualii şi cei care erau şi bărbaţi şi femei în aceleaşi zile .

Puseră de o paradă a mîndriei şi îl invitară pe Ford ca oaspete de onoare. Dar acesta declină invitaţia şi afirmă că Duminica respectivă era ocupat şi că trebuia să meargă la ţară să dea cu sapa .

Aproximativ două săptămîni Toronto Star a avut grijă să ne aducă aminte în fiecare zi de gestul necugetat al primarului.

Ai fi crezut că vine războiul.

Cum adică,să nu vadă onor primarul atîtea tururi de pantalon decupate artistic ?

Ale celor care pentru o apropiere mai evidentă instituiseră în şcoli asociaţii de prietenie homosexxuali-nonhomosexuali?

Dar a trecut şi soarele în emisfera nordică. Cu valize cu tot .

Crierele începuseră să fiarbă.

La o întîlnire oficială a primarului fu prezentă şi o deputată care îi fusese oponent domnului Ford în cursa pentru Primărie.

Şi un fotoreporter norocos reuşi să prindă mîna primarului în linie cu onor fundul doamnei deputat .

Ziua următoare respectiva avea să declare că primarul i-a mîngîiat fundul şi că i-a făcut propuneri indecente.

Cîtă vreme era toată lumea cu ochii pe el.

Măi să fie...

Punînd mai multe zile unele peste altele,VIAŢA MERGEA ÎN TOATE DIRECȚIILE .

Şi luna trecută a căzzut o  bombă PROASPĂTĂ .

Doi ziarişti afirmară că l-au văzut într-un film pe domnul Ford fumînd cocaină.

Il mai ţineţi minte pe Kojak baci?

Cel care în Ungaria întreba ,,hol o cocaina,ember,,?

Domnul Ford nu a comentat vreme de o săptămînă afirmaţia celor doi. La sfatul primit din partea avocatului . In plus,

vroia să vadă mai întîi filmul.

Dar filmul era deţinut de nişte vînzători de droguri care au cerut pentru înregistrare două sute de mii de dolari.

După cinci zile a apărut în media ştirea că nu mai puteau să ia legătura cu onorabilii distribuitori de droguri care deţineau pelicula acuzatoare .

Intre timp suma fusese strînsă datorită donaţiilor particulare .

Şi ca ştire de ultimă clipă ni se ciripeşte la radio că traficanţii nu mai vor banii,că înregistrarea nu mai există şi că doreau să fie lăsaţi în pace.

Fără să ni se prezinte măcar o singură dovadă că respectivii traficanţi ar exista cu adevărat.

Pe aici se vînd gogoşi ieftine pe marginea drumului.

Iţi este foame,hap una. Şi încă una. In tot acest timp Primarul a fost făcut cu ou şi cu oţet . Adică salată .

Văzînd între timp că interesul publicului scade ameninţător ,cei de la ziar au venit cu o ultimă gogoriţă.

Primarul ştergea din e-mailurile primite de primărie.

La poziţia lui?

De ieri toamna a început să curgă pe străzi. Dar

nu comentează nimeni că lipsa asta de dovezi s-ar putea să aibă ceva putred la mijloc.

Şi nici de războiul declanşat împotriva domnului Ford nu mai pomeneşte nimeni. Prea am fi aproape de adevăr .

Ni se spune doar că premierul provinciei a promis să îl urmărească cu foarte mare atenţie.

O lesbiană care a recunoscut-o în mod deschis în momentul în care a obţinut poziţia politică la care aspirase .

Vorbeşte cineva de poziţie? .

Iar şeful poliţiei,un individ angajat şi plătit de Primărie,promite acelaşi lucru fără să mediteze asupra situaţiei .

Pe vremea în care domnul Ford se afla în cursa pentru postul de primar, a prins un ziarist p proprietatea lui,individ pentru care domnul a chemat poliţia şi mă întreb dacă nu cumva de acolo i se trage tot ponosul.

Sau de la procesul pentru cei treizeci de dolari daţi copiilor,acţiune la care omul nostru i-a iritat pe judecători.

Nu cumva şi ei şi-au propus să îi arate Primarului cine era mai tare?

Povestea începea să se răcească tot mai mult aşa că ziariştii au pus lemne grase pe foc.

L-au acuzat pe Doug Ford,consilier la Primărie şi frate mai mic al Primarului,că în urmă cu treizeci de ani trafica haşiş prin oraş.

Totul obţinut de la persoane neidentificabile.

Măi,se pare că fraţii îştia doi le aveau bine cu drogurile...

Şi Primarul însuşi,ca să stîrnească larmă şi mai mare,a început să concedieze din angajaţii primăriei iar fotoreporterii,în număr de vreo treizeci,să comenteze numărul celor care părăseau primăria ca la curse. Incă unul concediat şi uite că iese în stradă nenorocitu . Are să rămînă Primăria goală .

Un circ american.

Şi alunele pe care le primeam la restaurant în Aita Mare tot americane erau.

Iar primarului i-a venit ziua de naştere.

La care trei puicuţe de optsprezece ani au început să îi cînte în afara uşii biroului LA MULTI ANI şi că ar fi trebuit să îşi dea demisia.

Toate astea pe coridor fiindcă nu fuseseră admise înăuntru.

După care cele trei au dat fuga sus pe acoperiş unde au reluat melodia respectivă.

Chestie de un autentic bun gust.

Şi în momentul de faţă cei de la ziar îşi trag răsuflarea iar Doug Ford îşi propune să participe la viitoarele alegeri pe listele partidului de guvernămînt.

Of,of, şi politica asta...

Un joc curat- murdar.

Iar ziariştii ăştia,săracii,să nu mai aibă oare strop de imaginaţie?

Nu-i mai ajută nimeni?

Şi acuma veţtile de ultimă oră.

Fata consilierlui Doug Ford a primit un e-mail extrem de ameninţător dar las că are ea grijă. Poliţia.

Media afirmă că s-a intrat în posesia unei alte fotografii cu primarul şi doi indivizi din care unl a fost omorît iar celălalt rănit irecuperabil.

Iar primarul bine mersi.

Şi nu ni s-a spus încă odată cine are nenorocita de poză.

Şi ultima.

Funcţionarii de la primărie declară că le vine foarte greu să îşi facă datoria din cauza nesiguranţei care pluteşte deasupra capului primarului.

Fraţilor,prresa nu doarme.

Devine prima putere în ţară. Cum veţi vedea un individ cu capul pe sus veţi putea să fiţi sigur că respectivul este un ziarist.

Pasiune

Cu ani în urmă începuse o ploaie care nu se mai termina.

Eu descifram tainele primei clase primare.

In prima săptămînă citeam deja primul MA-MA din abecedar.

Chestia mi s-a părut fascinantă,motiv pentru care ziua următoare aveam să mă înscriu la bibliotecă.

In două luni devorasem deja primele mele treizeci de cărşi.

Chiar şi poliţiste,din colecţia Aventura.

Toată ziua eram cu cartea în mînă.

Şi nu ştiu de unde,dar la un moment dat mi-a venit ideea că trebuia să devin scriitor.

Nici mai mult,nici mai puţin.

Toţi ceilalţi copii vroiau să ajungă ba doctori,ba ingineri.

Dar eu nu. Scriitor şi atît .

Motiv pentru care m-am dus la boltă de unde mi-am cumpărat un caiet de o sută de file.

Acasă, în linişte, am desenat sigla colecţiei mele favorite,un A de mînă de la Aventura care să ocupe toată coperta.

După care au urmat titlul romanului şi numele autorului,adică al meu.

Cuprinsul?

Putea să mai aştepte.

La aşa pasiune...