Decât o tumoare

                                                               de Adrian Novac

Sunt cel mai mare fan din Europa al serialului „Seinfeld". Dar ce zic eu din Europa? Din întregul Univers cunoscut ar fi o formulare mai precisă… OK, poate că la faza aceasta mă cam laud, dar neurologul nu exagera deloc în ziua aceea incredibil de geroasă din ianuarie, când mi-a trântit verdictul:

- Ai o tumoare pe creier, de mărimea unei monede de 5 bani.

Mă uitam la el şi la radiografii, tâmp şi uluit, iar prin cap nu-mi trecea decât un singur lucru, parafrază la autocaracterizarea lui George în „The Opposite": „Bună. Sunt Andrei, am 37 de ani, doi copii minunaţi, o nevastă superbă şi o tumoare de toată frumuseţea!"

De ce mă gândeam tocmai în momentul ăla la ce spunea nevroticul prieten al lui Jerry Seinfeld („My name is George. I'm unemployed and I live with my parents")? Habar n-am. Vorbele mi-au venit în minte pur şi simplu, în timp ce îl ascultam pe neurolog dându-mi informaţii despre „neurinomul de acustic" care mi-a apărut în tărtăcuţă şi care se iţea în radiografii ca o pată insidoasă, bine conturată, un cal troian lăsat acolo să-mi dea de furcă când nu sunt vigilent.

Parcă mintea mea refuza să accepte evidenţa şi, ca un Buddha cu picioarele frumos încolăcite, stătea pe un soclu înalt, detaşat de restul lumii, privind dispreţuitor la muritorii de jos ce susţineau îndărătnici, precum Constanza, opusul realităţii.

- Uite, e aici, o vezi? îmi arătă el cu pixul o pată incredibil de frumos creionată pe radiografia creierului meu. Asta e. Era ca o gaură în stratul de ozon de deasupra Antarcticii. Nu mai era nicio şansă: mă păştea o calamitate mai mare decât încălzirea globală după care plânge Al Gore. Sau, mă rog, de pe urma căreia face bani Al Gore.

Priveam ca hipnotizat locul de pe radiografie în care creştea tumoarea. Semăna izbitor cu unul dintre desenele făcute de Eva, fiica mea în vârstă de doi ani. Când te uitai prima dată era ceva neclar, uşor haotic. Dacă te concentrai însă un pic, mâzgăleala începea să aibă un sens.

Nety Sandu zicea de dimineaţă că zodia mea va avea o zi extraordinară, că voi pleca într-o călătorie în jurul lumii sau, dacă nu, măcar îmi voi întâlni iubirea vieţii. A naibii realitate, cum face harcea-parcea un horoscop de bună credinţă! Ce mai urmează? Să aflu de la Busu că o să ningă ca în Laponia şi, de fapt, să fiu nevoit să ies pe stradă în bermude, şlapi şi maieu asortat?

Nu prea cred în semne, dar de dimineaţă avusesem o premoniţie. Un om al străzii care-şi face veacul în faţa blocului nostru, un bătrân cu coamă leonină zburlită, ponosit, cu o barbă lungă şi deasă ce-mi amintea mereu de Rasputin, veşnic supărat pe lume şi pe viaţă, reapăruse miraculos după câteva săptămâni în care nu-1 văzusem la faţă. Unii vecini erau convinşi că murise, în timp ce alţii, mai optimişti, afirmau sus şi tare că omul se refugiase într-un adăpost, la căldură. Şi unii, şi alţii aveau cumva dreptate. Nu murise, dar soarta îl lovise nemilos. Bătrânul era ras, tuns şi frezat, iar piciorul drept îi fusese amputat de la genunchi, din cauza degerăturilor pesemne. Avea un scaun cu rotile pe care nu ştia să-1 folosească cum trebuie şi mergea şovăitor pe trotuarul îngheţat.

Îl privisem câteva secunde cum se chinuia să desfacă dopul unei sticle de bere şi, nu ştiu de ce, simţisem că astăzi se va întampla ceva rău. Poate o durere de măsea, vreo vânătaie căpătată la impactul piciorului cu biroul (mi se întampla zilnic) sau o pată de mâncare pe puloverul nou cumpărat de soţia mea grijulie, dar nici chiar aşa…

- S-ar putea ca testul RMN să fie greşit? Oare dacă-1 repet nu va indica altceva? Poate nu va arăta nimic a doua oară, am vrut eu să ştiu, dorindu-mi din tot sufletul ca medicul să-mi dea răspunsurile pe care le aşteptam şi să plec naibii fericit din cabinetul lui.

Omul din faţa mea, calm şi serios în halatul lui alb, impecabil apretat, n-a catadicsit însă să-mi întindă colacul de salvare după care tânjeam cu disperare. Un sadic, asta e clar, mi-am zis.

- N-are niciun rost, un alt test va arăta exact acelaşi lucru, mă lămuri el fără să mă menajeze deloc, lăsându-mă nonşalant să mă înec. Mi se părea chiar că am şi auzit bâldâbâcul pe care 1-am făcut atunci cand m-am dus la fund, dând din mâini inutil, ca o papuşă stricată.

Îmi aduceam aminte de cei care spun că, în momente ca acestea, se trezesc că le defilează întreaga viaţă prin faţa ochilor. Mie, dimpotrivă, îmi venea să zâmbesc în timp ce doctorul, care încerca să fie familiar, îmi vorbea de cauzele bolii mele:

- Deocamdată, necunoscute, domne', zise el. Niciun studiu pertinent nu a găsit vreo cauză clară. Nu s-a dovedit nimic Orice v-aş spune, ştiinţa nu-1 acceptă, dar nici nu-1 respinge.

- Dar, totuşi, nu există ceva de care să ne putem lega? Pe cine pot să înjur şi eu? Sau, mai bine zis, cui să-i cer socoteală?

Doctorul mă privi, cântări în minte răspunsul câteva clipe şi apoi comentă ironic:

- Bine, dacă vrei, pot să-ţi spun că ar putea fi telefonul mobil, radiaţiile, vreo moştenire genetică sau stresul de la birou. Poate chiar blestemul de la vreo tipă pe care ai părăsit-o. E bine aşa? Eşti mai liniştit?

Era momentul pentru un LOL? Trebuia cumva să mă prăpădesc de râs? Am realizat însă că omul nu vroia să mă ia peste picior, ci doar încerca să fie degajat. Simţise că vestea pe care mi-o livrase cu atâta profesionalism nu-mi picase deloc bine. Era ca o porţie de sarmale stricate pe care o înfulecasem la o nuntă într-o cantină muncitorească insalubră şi care acum îmi făcea ravagii prin stomac. Îmi venea să o dau afară urgent.

- Ce-mi recomandaţi să fac?

- Păi asta ţi-o va spune cel mai bine un neurochirurg. Probabil operaţia e cea mai bună variantă. E dificilă, dar merită.

- Nu există şi altă soluţie? l-am întrebat, căci nu-mi surâdea deloc ideea ca doctorii să-mi umble prin creier ca pe Autostrada Soarelui în zilele de vară, când bucureştenii se bulucesc spre mare.

Dădu din cap.

- Mă îndoiesc că ţi se vor recomanda radiaţiile. Sunt prea riscante şi nu au rezultate certe. Iar dacă te gândeşti să îngropi vreo pisică sub un copac sau să tai capul unui cocoş şi să-i bei sângele, nu o fă. Sfântul bisturiu cred că e soluţia ideală în cazul tău.

Cabinetul spaţios şi cochet începuse să devină tot mai mic. Pereţii parcă se mişcau şi se strângeau, făcând ca spaţiul liber să se îngusteze la extrem. Stăteam parcă într-un cavou. Hm, mi-am zis, e claustrofob de-a dreptul. Teama mea de spaţii închise şi frica de a nu fi îngropat de viu reveniseră pe neaşteptate, în timp ce stăteam pe scaunul din încăperea miniaturală. Transpiram din abundenţă. Parcă eram un politician prins cu mâna până la umăr băgată în fonduri europene, care asuda din greu în timp ce la uşa sa băteau mascaţii.

M-am mişcat pe scaun, căci nu-mi mai ardea de şezut. A remarcat şi el agitaţia mea. M-a studiat preţ de câteva secunde şi a zis cât se poate de calm:

- Du-te la un neurochirug. El te va lămuri cel mai bine.

Nu-mi lăsa prea mult spaţiu de manevră. Ajunsesem pe o stradă cu sens unic. Nu puteam merge decât înainte. A adăugat serios:

- Şi, mai ales, încearcă să-ţi trăieşti viaţa ca şi până acum. Fii pozitiv şi totul se va rezolva. Să-ţi scoţi din minte gândurile negre. Riscul de depresie este foarte mare la orice bolnav diagnosticat cu tumoare.

„Diagnosticat cu tumoare". Am repetat în minte de câteva ori: „tumoare, tumoare, tumoare". Suna ca dracu'. Chiar am „tumoare"? Nu-mi venea să cred. N-am să mă obişnuiesc cu asta, parcă era vorba de o altă persoană, nu de mine. Oare nu visam? Poate acum sunt de fapt la mine în pat, scufundat într-un vis morbid. Câteodată mă surprindeam şi pe mine cu apucăturile de masochist pe care le aveam. De ce n-ar fi şi acum la fel? O să mă trezesc în curând şi o să înjur relaxat că am scăpat de coşmarul de ianuarie.

Dar nu visam. Era totul la fel de real ca un manelist pitic cu nume de actor american, conducând un Ferrari decapotabil roşu ca focul, de 200.000 de euro. Era grotesc. Manelistul liliputan, nu Ferrari-ul.

- Am totuşi doar 37 de ani, nu e prea devreme? l-am întrebat pe doctor şi, în timp ce-mi răspundea, nu-mi puteam dezlipi privirea de pe papionul albastru cu picăţele mov pe care-1 purta la cămaşa ce avea culoarea unui pahar de Absolut Blue Souvenir. Avea un aer aristocrat. Un Versace al neurologiei. Remarcasem eleganţa doctorului încă dinainte să intru în cabinet. Pe stradă, în faţa intrării, firma fluorescentă ce semnala pacienţilor existenţa cabinetului era un craniu transparent pictat din profil, cu un creier stilizat supradimensionat, de care atârna o frumoasă lavalieră roşie ca o pată mare de sânge proaspăt.

Era reconfortant totuşi să ştiu că primisem aşa o veste de la cineva care avea stil şi clasă. Parcă altfel se simte piciorul primit în boaşe de la un pantof de piele fină de la Tanino Crisci decât de la unul încălţat în ghete scâlciate şi murdare, nu credeţi?

Oare sunt anormal că mă gândesc la aiureli când treaba ar trebui să mă facă mai lucid şi mai serios?

Uneori mi-e ciudă că am trimis oameni pe Lună dar n-am inventat o maşină de dat timpul înapoi, ca să ne reluăm existenţele pe nişte coordonate complet diferite decât cele pe care evoluasem până la un moment dat. Mi-aş fi dorit atunci din răsputeri să trântesc un pahar de sticlă de parchet ca să sparg ghinionul ce se agăţase de mine ca o lipitoare cu corpul alungit. Sau să şterg cu un burete, fară niciun regret, ultima jumătate de oră din viaţa mea. Ca şi cum nu venisem niciodată în cabinetul cu creierul desenat la intrare, nu discutasem cu doctorul pedant şi nu aflasem din gura lui cea mai nenorocită veste de care puteam să am parte.

Din păcate, eram pasager pe Titanicul blestemat şi nu mai aveam şanse de scăpare: lovisem icebergul, vaporul înghiţea apă ca un uriaş însetat şi cele câteva bărci de lemn erau deja pline de copii, femei şi bogătaşi care mituiseră mateloţii. Stăteam lângă orchestra care cânta cu frenezie „Nearer, My God, to Thee" şi mă pregăteam să ajung şi eu hrană pentru fauna acvatică. Nu o aveam pe Kate Winslet langă mine, să-mi dea vesta ei de salvare sau măcar să mă ţină de mână, însă mă consolam cu gândul că, peste un secol, o să fac parte şi eu din grupul celor care vor primi Oscarul pentru cea mai bună interpretare dramatică.

- Am pacienţi şi mai tineri decât tine, sunt tot mai multe cazuri în ultima vreme. Am avut şi bătrâni de la ţară cu tumori de 7-8 cm, ca nişte cartofi buni de pus la fiert. Ştii ce le-am spus lor? „Mergeţi şi căutaţi-vă un preot"...

Faţa lui era acum sobră, gesturile chibzuite.

- Bucură-te ca a ta e mică şi poate fi scoasă, m-a încurajat el. Problema e doar că e băgată adânc în creier, iar dacă te vei opera va trebui sa mergi la cineva care taie la milimetru, spuse omul, în timp ce eu mă gândeam că, în cazul meu, mayaşii au avut dreptate: anul acesta, blestematul an 2012, vine Apocalipsa.