Fragment

de Adrian Buz

A venit, ni se spune la raportul dimineaţă. CI-stul e în unitate. Nu ni se spune, ni se mormăie. Totul rămîne la fel de neclar, n-avem nicio explicaţie oficială despre ce anume caută el aici. Nu avem nici măcar un indiciu cît de mic, astfel încît minţile noastre să se atîrne de ceva şi să se odihnească un pic.

Mă întreb dacă vreunul din noi a avut pînă acum ocazia să cunoască un astfel de om, dacă vreunul din noi poate să spună cu singuranţă despre vreun român în viaţă că e securist. Probabil, nu ştiu, îmi vine greu să cred că da, prefer să cred că niciunul. Prefer să cred că azi avem ocazia să întîlnim unul, pentru prima dată, oficial. De azi înainte, pentru tot restul vieţii, frica noastră va avea măcar un chip. Chipul acestui individ despre care, acum, un locotenent vorbeşte în faţa efectivului militar, cu o jumătate de voce. Ne anunţă sec că a sosit, e în unitate. Ajunge atît.

Ştiam că trebuie să vină, vestea asta ne-a scos din minţi în ultima săptămînă. Dar nutream speranţe, poate că totuşi nu e atît de irevocabil, poate că uită de noi, aici sus, pe munte, cu cerul în cap, nişte amărîţi care un an şi patru luni trăiesc şi aşa destul de multă mizerie. Poate că se îmbolnăveşte dracului şi crapă. Sau poate că se îmbolnăveşte şi crapă şi apoi uită. Sau poate că se îmbolnăveşte şi crapă şi uită şi apoi se îmbolnăveşte iar şi crapă şi el şi cel care îl trimite aici şi cel care îl verifică pe cel care îl trimite aici. Toţi, deodată sau unul cîte unul, treaba lor cum. Dar să ne lase pe noi să ne bucurăm de mizeria noastră, aici sus, cu cerul în cap.

Dar acum e aici şi nu mai e loc de întors – dacă vreo clipă am avut senzaţia că măcar de data asta o să fie altfel, ne-am înşelat. S-a terminat. Toată tensiunea se mută un etaj mai sus. Şi, cum nu e o situaţie asupra căreia să ne revărsăm glumele, precum meniul din cantină, teama pur şi simplu se dilată în noi. Pe asta nu o putem dezamorsa. Nu e un subiect de discuţie la locul de fumat – dar dacă, totuşi, ar fi, ce ai putea spune? Hmm, nimic! Ce ai putea spune despre ce?

Bateriile se împrăştie după raportul de dimineaţă, fiecare cu programul ei, teoretic, lucrurile sînt limpezi. Însă un frison străbate grupurile de soldaţi şi abia dacă sîntem atenţi la ceea ce facem, ermetici, abia ni se mişcă ochii în cap de încordare. E un fenomen aproape contagios, chiar dacă fiecare dintre noi ştie că nu nu e indicat să se vadă vreo urmă de slăbiciune.

Ne dăm silinţa să ne purtăm cu nepăsare şi să urmăm rutina zilei, nu e deloc uşor, rigizi de spaimă. Fantoma e în pivniţă...

Ştim în fiecare clipă că omul ăsta e cît se poate de real şi ştim că el nu vine în unitate decît atunci cînd un nou ciclu de militari îşi începe stagiul. Cu alte cuvinte, a venit special pentru noi. Pentru că nu ni s-au spus prea multe, nu ştim dacă o să ne întîlnim cu el, nu ştim cîţi dintre noi vor ajunge să-l vadă. Nu ştim exact ce anume caută aici. Nu ştim nimic, aşa că de ce ne căcăm pe noi de frică în halul ăsta? Ei bine, de fapt ştim ce ştie toată lumea... că pivniţa e plină cu fantome. Şi nu sînt orice fel de fantome... de fapt, nici nu sînt fantome, sînt nişte chestii odioase, nişte oameni cu care e bine să nu ai de-a face. Şi nici măcar nu sînt în pivniţă, ci umblă printre noi. Doamne fereşte să ajungi în pivniţa lor! Toată lumea ştie, dar nimeni nu vorbeşte despre asta. Aşa că, de fapt, nimeni nu ştie nimic. Despre ce vorbim? Hmmm...

Bateria noastră merge sus în platou, unde facem antrenament cu pistolul mitralieră, luăm poziţii de tragere spre o ţintă imaginară, instrucţie pentru trageri. Ne sapă gîndurile, trîntiţi pe iarbă, crăcănaţi, căznindu-ne să nu se vadă cum ne tremură ca la şoareci. Dar caporalul nu ne lasă în pace, ne împunge cu o vergea de curăţat arma cînd ne vede prea prăbuşiţi, prea patetici. Telefonul din punctul de observare sună de cîteva ori şi el se duce să răspundă, nu vorbeşte, ascultă ce i se spune cu o figură flegmatică – sînt convins că îşi bate joc de noi. În cele din urmă, coboară şi începe să se învîrtă prin faţa noastră; ne cîntăreşte pe fiecare, se mută de pe un picior pe altul, îşi mijeşte ochii, încearcă să pară absent şi prezent în acelaşi timp... Interpretează un rol, lungeşte momentul inutil, toţi sîntem cu ochii pe el. Ce dracu e în capul lui? Am senzaţia că în capul lui se derulează un scenariu absurd, o fantezie: nu m-aş mira să se imagineze ca pe un agent de pariuri... pentru el sîntem numere pe masa de ruletă... ceilalţi veterani flutură pe deasupra capului lui bancnote mototolite, în timp ce el le înregistrează în carneţel pariurile... Gata tovarăşi soldaţi, ţipă el, casa s-a închis, să vedem care sînt următorii guşteri care intră pe mîna băieţilor buni... îşi vor fute viaţa în vecii vecilor...

Îşi dă seama că nu e cazul să exagereze. După ce ne ne fierbe cîteva minute, ne anunţă că o parte din noi va trebui să coboare la birouri, pentru a se întîlni cu C.I.stul. Pe rînd, ne spune el cine şi cînd, după ce va fi anunţat telefonic de jos. După care se mută în foişor, lîngă telefon, se aşează pe o treaptă a scării de lemn şi îşi aprinde plictisit o ţigară. Noi sîntem împrăştiaţi în poiană, stăm lungiţi pe iarbă fără suflare, ca nişte mirese virgine, aşteptînd să ni se întîmple ceva de negîndit.

Ziua începe să se scurgă din ce în ce mai greu, îmi verific ceasul de cîteva zeci de ori, dar în mod surprinzător arată aproape aceeaşi oră. Mă întorc imperceptibil, privesc pajiştea plină de leşuri cu ochi mari, aerul pare mai transparent decît de obicei, pentru că nu-l mişcă nimic. Totul e încremenit.

E atît de linişte, deodată, vîntul s-a oprit, deşi pe deasupra aleargă nori urîţi, încît la răstimpuri se aud sunetele pe care tot noi le producem: fie ambalajul unui pachet de biscuiţi foşnind, fie un pocnet metalic scos de vreo cataramă, fie cineva tuşind şi scuipînd cu discreţie, fie acel sunet mut pe care îl emit creierii noştri, un fel de gemăt, un sunet cărnos, subliminal. Eu... eu mă gîndesc că nu am niciun motiv să... Dar apoi îmi dau seama că de fapt nu pot să mă gîndesc la nimic. Am mintea albă de teamă, prin ea trec nişte umbre. S-o luăm logic, îmi repet, ce motive am eu să mă tem? Cum funcţionează povestea asta? Tot ceea ştiu, tot ceea ce am auzit vorbindu-se vreodată are un contur firav, incert, de umbră. Pe de altă parte cine nu a auzit de Canal, de bătăi, de beciurile în care ajung nemulţumiţii. E o umbră cu un schelet făcut din fierăstraie. Povestea asta funcţionează imprevizibil, povestea asta nu funcţionează după logica lumii, povestea asta nu e o poveste, e ceva mizerabil, e o boală incurabilă, e mai rău ca o boală incurabilă.

Stau pe burtă, cu capul sprijinit pe braţe, puţin întors, crăcănat. Îmi privesc un bocanc nou-nouţ, văd pajiştea la firul ierbii, piscul muntelui ţîşnind nu foarte departe. Uşor-uşor, mintea se dezleagă din acestă crispare neverosimilă, urmează privirea şi începe să lucreze, agăţîndu-se de detalii. E incredibil cît de frumos poate să fie aici sus, în platoul din poala piscului. Am putea fi în vacanţă, cazaţi la o cabană (o asemenea perspectivă mi se trage probabil de la încălţămintea nouă, cu şireturi intacte, legate migălos). Din bucătăria cabanei se ridică un miros de mîncăruri bine gătite, duşumelele lăcuite strălucesc, sînt într-o piesă de teatru de Mihail Sebastian. Versiunea explicită. Mă trezesc într-un pat enorm, iar din aşternut răsare delicat talpa unui picior, de tăblia patului atîrnă nişte ciorapi de mătase, am amintiri vagi ale unei orgii, într-un salon baroc, sub ochii orbi ai unei orchestre care cîntă din Bramhs. O căldură stranie îmi străfulgeră plăcut vintrele. Hei... ia vezi vezi ce faci cu atîta dragoste de Bramhs...

Da, sîntem tot aici, facem anticameră la uşa unei fantome, probabil un psihopat care ne-ar putea trimite la Canal dintr-un capriciu, o interpretare a cărei logică nu are nicio importanţă. O ceată de băieţi jegoşi, îmbrăcaţi mizerabil, imberbi, cu studiile nedesăvîrşite, chirciţi în poala unui destin scîrbos, încercînd vechiul truc al invizibilităţii.

Pe dracu`... Trebuie neapărat să văd ce-i acolo, trag tacticos de aşternut şi se dezvăluie o claie de păr negru, un spate suplu, alb, curbura feselor, aş spune că seamănă cu Violeta... Sunetul scremut al telefonului din foişor mă aduce definitiv înapoi în cadru. Dar cum ar fi să mi se scoale tocmai acum?

Cînd sună din nou telefonul, armele noastre devin extraordinar de interesante. Deci există aceste siguranţe şi o ţeavă cu ghinturi şi nişte tije lungi şi un arc şi iată şi trăgaciul... Nu sînt singurul foarte absorbit de ţintele imaginare pe care le văd la capătul cătării. Îl surprind cu coada ochiului pe Vlad, la 2 metri de mine: are o expresie de gropar, nu pare să vrea să caute înţelegere. Nu e cazul să-mi fac griji pentru el, probabil că faţa mea e cîteva ori mai încruntată.

Armele noastre devin un fel de umbrele, încercăm să ne ascundem după ele de situaţia ticăloasă. Şi nici măcar nu avem cartuşe.

— Soldatul Macovei se duce jos la Comandament, strigătul caporalului taie nemilos aerul încremenit.

Macovei e din Timişoara, un tip firav, blonziu, din cîte ştiu e orfan de tată. Protectorul lui, nu e clar dacă îi e sau nu rudă, e un colonel la dintr-una din unităţile din Haţeg. Are grijă de el, toată unitatea ştie că ar fi bine să te porţi prietenos cu Macovei, dacă nu vrei să ai probleme. Inclusiv locotenenţii. Şi cu toate astea uite-l cum coboară, unduindu-se, parcă e o jucărie de cauciuc.

Cînd sună a doua oară telefonul, caporalul, în timp ce ascultă, scuipă peste balustrada de lemn spre unul din cîinii unităţii, care dă semne că ar vrea să urce şi el în foişor. Sînt atît de încordat, încît reuşesc să-l văd şi pe caporal, care e undeva oarecum în faţa mea, dar şi pe soldatul santinelă de la capătul gardului de sîmă ghimpată, care e undeva oarecum în spatele meu. Fără efort. De fapt, fără să-mi mişc măcar o moleculă.

— Duduveică, ţipă el după ce închide, ia-o la vale.

Trece un timp, probabil nu mult. Pare mult pentru că nu trăim timpul normal. Nu-l trăim normal, din pricina încordării. Încerc să ies din acestă stare, dar nu reuşesc. Încerc să-mi repet că e absurd, că nu am nici un motiv. Apoi se aude iar telefonul, în timp ce Macovei urcă pe potecă, printre mesteceni. Nu apuc să-l văd bine, îl aud pe caporal că-mi strigă numele. Îl aud ca pe un vuiet.

— Hai, fugi, ştii tu, la Comandament.

Cînd mă ridic, sînt elastic, cărarea nu-mi stă sub picioare, ci are tendinţa să mi se aşeze pe cap. Nu înţeleg, ce dracu’ să caut jos? Îmi ia foc faţa, sub efectul ruşinii neaşteptate care iese dintr-un străfund, am convingerea că nu merg prin ceea ce ar trebui să fie aer, ci merg prin ceva vîscos, ceva care se ia pe mine, dau din mîini aiurea, picioarele parcă sînt ale altcuiva - şi sînt puse amîndouă pe aceeaşi parte.

— Ultimul e Podeanu, îl aud pe caporal strigînd cînd trec prin dreptul foişorului. După douăzeci de minute cobori şi tu şi aştepţi, dacă nu a terminat cu ăl dinainte.

Mă întorc să-l văd pe Bogdan, să-i văd reacţia. Pajiştea din care m-am ridicat tremură gelatinos la cîţiva kilometri distanţă, iar din ea mă urmăreşte o duzină de perechi de flăcări albăstrui. Sînt ameţit de uluială.

Mă încurajez singur, dar nu am cu ce să-mi alung stupoarea – de ce eu? Pe ce criterii ne alege? De ce doar noi patru? Patru din bateria noastră, dar mai sînt răcani şi în celelalte baterii. Ce dracu’ ar putea să vrea de la mine nenorocitul ăsta? Mă simt deja foarte vinovat, mă simt ruşinat, sînt pus într-o situaţie şi nu înţeleg de ce. Ce vrea de la mine? Ce ar trebui să spun? Ce n-ar trebui să spun? Există o teamă de fond... e un instinct care funcţionează, dar oare e suficient? Dacă mă bate? Are vreun motiv s-o facă? Îi trebuie vreun motiv? Am eu vreun motiv să ajung în acestă situaţie? Dar ce fel de situaţie e asta? Ce caut eu aici?

Ajung mult prea repede pe aleea dintre birourile comandamentului. Îl urmăresc pe Duduveică cum trece, cu o figură transpusă, el nu mă vede, are obrajii rumeni, dar e o rumeneală nesănătoasă, de otrăvit. Încerc să văd semne de violenţă, dar e greu să-ţi dai seama. Chiar dacă aş fi putut să-l întreb ceva, nu cred că ar fi fost în stare să răspundă. Ce dracu’ se întîmplă?

Intru în oficiul în care mi se spune să mă duc, complet nepregătit. Prima impresie e stranie. Acest om din spatele mesei e cu o clasă deasupra ofiţerilor întîlniţi pînă acum, dar nu pentru că e maior. Are un aer nici de „informaţii”, nici de „contrainformaţii”, pur şi simplu arată ca un doctor sau ca un profesor sau, în orice caz, ca un om cu studii din lumea civilă. Arată ca un om cumsecade. Probabil că dacă şi-ar da puţin silinţa, ar putea să arate ca doica mea din copilărie. Aşa cum stă aşezat, nu pare înalt, e îngrijit, are părul pieptănat şi trădează o pedanterie neobişnuită locului. Mă întreabă dacă e bine în armată, dacă am avut probleme cu „veteranii”, accentuează ironic cuvîntul, dacă sînt mulţumit de condiţii, dacă îmi lipseşte viaţa de dinainte, dacă am vreo plîngere de indiferent ce natură, dacă le-am scris părinţilor acasă, ştie că părinţii mei sînt divorţaţi şi sînt artişti şi continuă cu o serie de întrebări în aceeaşi linie, pentru care ştie deja răspunsurile. Da şi nu, de cele mai multe ori pe dos faţă de adevăr, dar el nu pare deranjat de răspunsurile mele evident prudente, formale, în ciuda aerului de familiaritate pe care îl ia. La un moment dat, vorbeşte despre mine în termeni elogioşi, linguşeli neplăcute pe care le încasez fără ă suflu, după care mă pune în raport cu cererile Patriei, care are nevoie de serviciile unor oameni ca mine. O ţine aşa o vreme şi suspiciunea se transformă la început în iritare, apoi într-o stare de încordare, pentru o vreme moderată, dar după încă vreo 5 minute simt cum începe să mă mănînce pielea, la propriu. Mi se umezesc tîmplele, un fir de transpiraţie îşi face loc de la subţioară şi se opreşte undeva spre cot, mi s-a uscat complet gura. Nu înţeleg ce vrea de la mine, încă nu reuşesc să îmi dau seama ce caut aici. Cînd în sfîrşit îşi dă seama că încordarea mă face să-mi pierd şirul, îmi spune brusc că Bogdan Podeanu are un unchi în America.

— Are, da, mă aud spunînd.

— Deci ştii.

— D-da, ştiu.

Sînt deja cu doi paşi mai aproape de prăpastie.

— Şi ştii, bineînţeles, că are de gînd să-i scrie.

— D-daaa...?

Lungesc acestă unică silabă şi reuşesc să-i dau o intonaţie interogativă. Evident, e un truc atît de subţire, încît nu am cum să-l continuu. Cine nu ştie că Bogdan are unchi în America? O să-i scrie pentru că îşi doreşte foarte mult o pereche de blugi Levi`s. Problema lui nu e unchiul, ci blugii. Problema Statului Comunist sînt şi blugii, dar şi unchiul generos din America – un duşman. Iar problema Staului Comunist e problema noastră a tuturor.

Îmi dau seama că e prea tîrziu să mai dau înapoi. Sînt mult prea încordat şi un pic cam arţăgos, alunec la vale ţeapăn, ca pe-o pîrtie şi nici nu trebuie să-mi facă vînt prea tare. Şi ajung într-o zonă unde nu am ce să caut. Întrebările vin repede, ca şi cum omul ar urma o rutină, o schemă pe care a mai folosit-o de nenumărate ori.

Nu e deloc bine să ai un unchi în America sau în orice altă ţară cu alt regim politic decît cel comunist. În general, Regimul nu încurajează să ai rude în America. În plus, Armata spune că atunci cînd îţi îndeplineşti stagiul militar e bine să nu-ţi scrii cu unchiul din America, dacă tot ai unul acolo. Deloc. Şi el ştie că ştiu că nu e bine, pentru că ni s-a spus. Şi mai ştie că Bogdan a vorbit despre aceste lucruri şi că eu eram acolo şi l-am auzit. Şi eu ştiu că el ştie, pentru că tocmai am recunoscut, stîngînd prea tare din cur. Dar el ştia dinainte că ştiu, altfel n-aş fi ajuns aici. N-are importanţă de unde, pur şi simplu ştia, asta e meseria lui. Şi am, deodată, convingerea că nici eu n-ar fi trebuit să vorbesc cu atîta entuziam despre toate lucrurile pe care le-am văzut în Cehoslovacia. Eu am fost în Cehoslovacia... chiar dacă m-a dus acolo Biroul de Turism pentru Tineret. M-a dus acolo nu ca să fac turism, ci ca să mă întorc uimit şi să povestesc lucruri miraculoase, despre cum oamenii din acea ţară se bucură de bere neagră şi de îngheţată de zmeură, se bucură de hrană, se bucură de îmbrăcăminte, se bucură de străzi luminate, se bucură de lucruri elementare, cu tot comunismul lor cu tot. Pentru că despre astfel de lucruri NU se vorbeşte. Oficial, autorităţile comuniste NU sînt de acord să laşi de înţeles că în România se trăieşte mai prost ca în alte ţări, fie ele tot comuniste. Chiar dacă e un fapt mai mult decît evident. În cîteva clipe, înţelesul firesc al acestor lucruri se viciază şi devine periculos şi se răstoarnă iar şi devine şi mai periculos. În doar cîteva clipe, „bine”, „rău” însemnă cu totul şi cu totul altceva, într-un joc năucitor al minţii. Realitatea se reciclează în permanenţă prin aparatul sistemului, logica se răstoarnă şi ia forme aberante, încît pînă şi o futută de pereche de blugi poate fi o crimă. În cîteva clipe, plonjez din lumea mea căscată în acestă realitate pervertită. Şi acum, dacă tot mă ţine în palmă ca pe un şoarece speriat căruia îi palpită sfincterele, am 18 ani şi se vede treaba că nu sînt iniţiat prea bine în curvăsăriile vieţii, îşi face meseria în continuare şi scoate o foaie de hîrtie şi un pix pe care mi le pune în faţă. Bogdan Podeanu are un unchi în America şi spune că pe perioada stagiului militar o să ia legătura cu el. Dar aşa cum îmi dictează el iese mult mai elaborat, mai oficial, mai ameninţător pentru Statul Major şi pentru Orînduirea Comunistă. Vorbim despre un duşman al Țării.

Cofrajul minţii mi se sfărîmă şi pentru cîteva clipe capul se îneacă în amintiri vechi şi noi de-a valma, un moloz înspumat de praf în urma unei prăbuşiri de proporţii; pentru o foarte scurtă clipă, vîrful unui brad din copilărie (probabil de la 3 sau 4 ani, stau cu vecina şi prietena mea de aceeaşi vîrstă Monica pe un fotoliu, ţinînd-o de gît, aşteptîndu-l pe Moş Crăciun) străpunge pînza scenei unde trăiesc dilema unui vis adolescentin tîmpit (ocazie cu care înţeleg: ce dracu` de treabă are Ierusalemul cu restul versurilor?). Pentru o clipă am senzaţia că sînt undeva la mare pe o plajă şi simt o zdrelitură în talpă. Îmi scot şlapii să văd ce am în talpă, am călcat într-un ciob, sărind gardul din spatele liceului spre un maidan unde ne adunăm să fumăm uneori. Îmi privesc talpa, dar nu am o talpă, e un fel de capăt al unei ţevi, ţeava de la centrala termică în spatele căreia ne jucam cînd eram copii, vine prin ea un vuiet îngrozitor şi uneori iese un abur ruginit. Mă agăţ de ţeavă, care e mai mult o bară fixă, îmi iau avînt şi, cu picioarele în unghi drept faţă de trup, execut foarte corect o răsucire, deşi, din expresia comisiei de examen înţeleg că se putea şi mai bine. Aterizez iar pe scenă, nu am versurile, trupa freacă instrumentele, e clar că nu ne iese. Dar pentru că e doar o repetiţie plecăm să bem o bere neagră în parcul din centrul Pragăi – port o pereche de blugi Levi`s şi pantofi cu plăcuţă metalică pe bot (în buna tradiţie a modei New Wave) şi cineva vorbeşte despre CDurile pe care le-a văzut într-o vitrină. Ni se face o poză, dar în poză sînt doi copii de aproximativ 4 ani, eu şi Monica stînd obraz în obaz, rîzînd, iar cînd Moş Crăciun intră în poză, poartă o uniformă verde, de maior şi are un diplomat ros, plin cu otravă, pe cele două chipuri vesele împietreşte stupoarea, veştejindu-le, de pe poză zboară coji.

Pentru o fracţiune de secundă nu sînt altceva decît o supă umană învolburată, vîrtejuri de culori şi sunete şi mirosuri se învîrt unele după altele, se răsucesc, uniformizîndu-se. Pentru doar o clipă, nu mai am trup, sînt un contur desenat cu creta pe asfalt. Sînt umbra care puţin mai devreme, cînd habar nu aveam ce însemnă toate aceste lucruri, nu îmi răspundea la întrebări. Acum, am ajuns şi eu o fantomă.

N-a fost o fracţiune de secundă. Cîndva, am ajuns sus pe platou, instrucţia s-a încheiat şi acum coborîm iar spre platoul unde se face adunarea, pentru apelul de seară, mai întîi, apoi, spre cantină, pentru cină. Apoi se face brusc întuneric, aşa că stau întins în patul meu, în dormitorul ostăşesc, privind tavanul întunecos pe care bălteşte lumina cîtorva becuri şi ascult acest zumzet familiar. Mă uit în jur şi poate chiar reuşesc să fac conversaţie, pe teme neutre, factuale, legate de ciorapi şi de bătăturile provocate de bocanci, dar nu îmi e clar cu cine vorbesc. În spălător, mă spăl pe dinţi, apoi pe faţă - deşi o simt fierbinte, incendiată, e palidă.

Mă aşteptam să se întîmple asta? Nici măcar nu cunosc dacă relevanţa acestei declaraţii e strict militară sau dacă însemnă şi altceva. Toată lumea ştie că astfel de lucruri se întîmplă şi în lumea civilă. E felul statului comunist de a-şi împovăra cetăţenii cu vina de a se fi născut într-o epocă absurdă, în care, dincolo de lipsurile care creează o uniformizare pe marginea foametei, suspiciunea şi teama şi vina îi transformă şi mai mult într-o turmă şi îi aruncă întuneric. Există un întreg Aparat dedicat acestei operaţiuni şi aceşti slujbaşi ştiu să-şi facă meseria, să ne ţină uniţi prin condiţia noastră comună, controlabili prin nevoi şi plăceri, dar, totodată, dezbinaţi de suspiciune şi de frica şi ura faţă de celălalt. Paradoxul mizeriei absolute. Iar noi sîntem foarte tineri, abia dacă am avut ocazia să întrezărim aceste lucruri despre care am auzit vorbindu-se şi despre care aflăm acum ce însemnă. Nu sîntem nici pe departe nişte eroi moralizatori din amintirile unui filozof bătrîn: conceptele dîrze ale conştiinţei sînt destul de lălîi în mugurii minţilor noastre. De fapt, pentru acest funcţionar al Statului Comunist, sîntem un fel de semipreparat, pur şi simplu ne-a halit fără efort. Am bănuiala că nu sînt singurul. Orînduirea a plantat între noi cu succes un rahat îngrozitor. Nu între noi, ci în noi l-a plantat, direct în inimile şi în minţile noastre, ale fiecăruia.

Bogdan... cum s-a descurcat el înăuntru cînd C.I.stul l-a întrebat ce-am văzut eu în Cehoslovacia? Oare de ce nu m-am gîndit pînă acum că adidaşii mei cu clape cu velcro reprezintă la rîndul lor o ameninţare ticăloasă la adresa Statului Comunist? Ce să mai spun de jamboanele de şuncă şi berea neagră şi ciorchinii de banane şi îngheţata de zmeură şi perechile de blugi Lee stivuite pe rafturile hipermagazinului din Praga, de străzile luminate şi pline cu turişti, care flanau relaxaţi printre muzicaţi ambulanţi în fracuri închiriate şi clădiri cu o altă istorie decît una comunistă despre care am povestit fără nici o reţinere... Nu aprind ele minţile unor tineri care habar nu au cît de complexă poate fi viaţa şi duc la răsturnarea Orîndurii şi la haos? Încep să înţeleg, deodată... Cum pizda mă-si nu mi-am dat seama mai devreme! Bogdan cu unchi-său din America, eu cu toate miracolele din Cehoslovacia, Macovei... l-am auzit odată vorbind la locul de fumat despre vară-sa din Germania cu care îşi corespondează frecvent, lăsa de înţeles că s-ar putea să ajungă şi el în Germania, după armată - din cîte îmi amintesc maică-sa e şvabă. Şi Duduveică? Ce importanţă mai are. Ne-a folosit pe unii împotriva altora şi e cît se poate de evident că ştia foarte clar de ce să se agaţe. Lucrurile se explică, deodată... am o revelaţie. Aş vrea să o comunic, aş vrea să vorbesc cu cineva, poate cu Bogdan, să-l întreb lui ce i s-a întîmplat înăuntru... Şi dacă mi-ar spune că el a refuzat să scrie şi să semneze vreo declaraţie? Sau poate mi-ar povesti altceva ... ceva ce nici nu-mi trece prin minte? Dacă vreau să vorbesc, îmi dau seama că nu am cu cine. Nici măcar părinţilor mei nu le voi putea spune...

Dar Vlad? Vlad... el n-a ajuns jos, în biroul C.I.-stului... de ce? Pentru că el nu vorbeşte despre lucrurile astea, poate doar cu mine uneori, el mi-a făcut semn atunci seara spre Cojescu, să-mi iau seama... cred că Vlad e mult mai înţelept decît mine... Îl aud cum rîde contagios, sincer, la patul lui... Sau poate că Vlad deja a... Un căcat! UN CĂCAT! Sînt pur şi simplu epuizat şi aproape delirant...