Artă şi realitate 

Interviu cu criticul curator de artă Brett Yviet  

Este arta una dintre modalităţile de investigare a realităţii? 

Scopul principal al artei nu este cunoaşterea. Un artist urmăreşte obiective diferite de un om de ştiinţă. Arta se joacă cu reprezentările noastre despre lume. Lupa jucăuşă a artei distorsionează realul.

                   Andre Kertesz, Distorsion, 1933

Când Magritte scrie pe lucrarea sa: “Ceci n`est pas une pipe” ne atrage atenţia asupra acestui joc. O fotografie a lui Cindy Sherman, de exemplu, nu este acelaşi lucru cu o fotografie de paşaport deşi la prima vederea ambele sunt reprezentări fidele ale lui X.  

Îţi amintesc anecdota povestită de Plinius cel Bătrân. Prin secolul patru înainte erei noastre, un rege grec a organizat o competiţie pentru a stabili cine este cel mai bun pictor din regat. Zeuxis, care era pictorul curţii, a pictat atât de realist nişte struguri încât nişte păsări s-au repezit imediat să-i ciugulească. Atunci pictorul rival, Parrhasius, a pictat extrem de veridic o perdea încât Zeuxis, neatent şi foarte mândru de faptul că reuşise să le păcălească pe păsări, i-a cerut acestuia să dea perdeaua la o parte ca să-i poată vedea pictura: când şi-a realizat greşeala, Zeuxis a recunoscut că Parhassius merită premiul, spunând că dacă el Zeuxis a reuşit să amăgească doar nişte biete păsări, măiestria lui Parhasius a reuşit să-l inducă în eroare chiar şi pe el, un pictor. Ceea ce trebuie subliniat este că pentru om a fost întotdeauna vital să distingă un obiect real de o iluzie vizuală. Este extrem de important, de exemplu, să distingi o liană întinsă pe jos de un şarpe chiar dacă au un aspect asemănător. Arta se joacă cu acest binom realitate/iluzie, creând trompe d’oeuil-ul, copii fidele ale realităţii ca un fel de antrenament al ochiului pentru a sesiza mai bine detaliile. Bineînţeles că nu toate reprezentările artistice ale realităţii sunt create cu acest scop. Picturile murale de pe pereţii peşterii Lascaux, de exemplu, au mai degrabă un scop magic de exorcizare a fricii faţă de animalele de pradă şi, respective, de conjurare, de atragere a animalelor folosite pentru hrană.

Picturi de pe pereţii peşterii Lascaux, ~17,300 de ani vechime

Asistăm în ultimul secol la o dispariţie treptată a distincţiei dintre ceea ce numim realitate şi reprezentarea ei artistică. De la pisoarul lui Duchamp până la porumbeii vii folosiţi în instalaţia lui Matthew Barney de la Muzeul Guggenheim, trecând prin colecţia de cutii de săpunuri Brillo a lui Andy Warhol, artiştii vizuali au inclus în operele lor obiecte din ce în ce mai neobişnuite, ideile ingenioase şi găselniţele sui-generis devenind astăzi una dintre caracteristicele artei contemporane. Obiectele expuse de Andrew Ohanesian în 2014 în Armory Show sunt un exemplu recent.

Andrew Ohanesian, Dollar Bill Acceptor, 2014                  Andrew Ohanesian, Oceans, 2013

Te referi aici strict la reprezentarea realităţii exterioare însă arta este şi ţâşnire, expresie a emoţiilor interioare.  Uite, un tablou de Jackson Polock de exemplu. Nu putem considera stilul lui de a picta ca o fereastră spre realitatea lui interioară?

Desigur, orice obiect de artă este într-un anumit sens şi autoportretul unei anumite stări de spirit.

Gestul creator este parţial auto-reflexiv şi prin materializarea sentimentelor şi ideilor într-un obiect exterior artistul se descoperă şi în acelaşi timp se creează şi pe sine. Este clar că arta în general, şi folosesc acest termen în mod voit pentru a sublinia că nu mă refer strict la artele vizuale, este şi o modalitate de auto-cunoaştere.

         Monica Cook, Rabitt 2014                                 Christian Holstad, Untitled, 2014

 Trebuie luată însă o distanţă ironică faţă de acest gen de auto cunoaştere. Da, îţi poţi afişa dezgustul, agresivitatea sau pur şi simplu confuzia molatecă prin intermediul unui obiect artistic însă indiferent de cât sentiment ai investit în el, odată creat, obiectul se înstrăinează de tine şi capătă o existenţă independentă şi, astfel, devine deschis la orice interpretare.

 Jeroen Jongeleen, Soulless Object, 2012                    Jim Torok, Man This Piece, 2012

Această opacitate a obiectului de artă devenit real ca o navă spaţială extraterestră pogorâtă între noi din hiperspaţiul mental al artistului.  Un obiect de artă este ca piatra neagră de la Mecca în jurul căreia atenţia noastră se roteşte la nesfărşit fără a-i putea epuiza sensurile.

Foarte importantă pentru supravieţuirea noastră ca specie este capacitatea de sinteză, unificarea percepţiilor separate ale unui obiect într-o entitate unică. Este vital să poţi crea un film interior în care un obiect exterior să fie nu numai urmărit secvenţă cu secvenţă ci să existe şi realizarea imediată că este vorba despre un acelaşi obiect. Punctul care se mişcă spre tine poate deveni imediat un tigru care te poate mânca. Ne putem imagina că un mecanism asemănător acestei computaţii rapide a trăsăturilor invariabile ale unui fenomen/obiect pe care sistemul nostru nervos o efectuează automat, funcţionează ca principiu guvernator şi în artă. Obiectul de artă este un fel de menhir invariabil şi ireductibil. Nu poate fi dedus sau redus la nimic, este acolo.

În ce raport se găseşte realul cu frumosul? Ne îndepărtează sau ne apropie arta de real?

Bineînţeles că la această întrebare se răspunde fie cu o ridicare din umeri fie cu un text cu mult mai elaborat decât un simplu interviu. Arta este amorală şi paralogică, un obiect de artă nu poate fi adevărat sau fals, bun sau rău în sine iar frumuseţea se găseşte înlăuntrul privirii şi nu în afara ei. Pe de altă parte însă, triada transcedentală bine/adevăr/frumos care îşi are originea în scrierile lui Platon a fost considerată de filosofii antici şi medievali Ens Realissimum, calea regală spre realitate. Discursul lui Socrate din “Simpozion” ne prezintă o formă de meditaţie, prin care omul depăşind atracţia către frumuseţea fizică ajunge la contemplaţia formei frumuseţii în sine; contemplaţia frumosului absolut permiţăndu-i accesul către realitatea absolută.

Dincolo de aceste considerente idealiste, după cum remarcam anterior, istoria artei occidentale a urmat un drum orizontal spre obiectul real. Realitatea şi arta au devenit din simbiotice, comutabile. Arta din ziua de azi foloseşte realitatea ca efect special pentru a-şi mări impactul.

          Wang Du, Image Absolute, 2012

Frumosul şi realul sunt noţiuni deschise către interior şi de aceea depinde de fiecare dintre noi cum le definim/construim raportul.

Anton Henning, Blumenstilleben, 2002

Interviu realizat de Paul Doru Mugur, iulie 2014