R E S P I R O

Gorzo sau exorcismul formelor

Paul Doru Mugur

Ce anume ne atrage la o imagine? Ce anume conţine o imagine atrăgător în sine? Unele dintre imaginile care ne atrag sunt parte intimă din constituţia însăşi a fiziologiei sistemului nostru nervos: pentru feţele umane, de exemplu, există în creierele noastre o zonă specială care odată afectată ne pune în imposibilitatea de a le mai recunoaşte.

Semiluna buzei de jos şi arcurile de cerc ale sprâncenelor, coloana nasului şi cercurile pupilelor nu sunt vizualizate independent ci fac parte dintr-un ansamblu codificat. Dintr-o mulţime de forme disparate decupăm instinctiv ca în picturile lui Arcimboldo feţe, suntem fascinaţi de feţe, pe care le căutăm peste tot. Încă din prima copilărie când faţa mamei reprezenta totul, pentru noi faţa umană este un totem, un obiect încărcat cu o energie magică de care privirile noastre sunt atrase în mod magnetic.

Încercând să definească criteriile generale care guvernează interesul psihicului uman pentru arta vizuală, V. S. Ramachandran şi William Hirstein, doi specialişti în teorii cognitive au propus structurarea experienţei estetice după opt legi. Cei doi cercetători susţin că toţi artiştii plastici folosesc, conştient sau inconştient, până la opt principii estetice pentru a „excita” în mod optim creierele consumatorilor de artă.

Voi menţiona aici trei dintre aceste principii care au relevanţă, cred eu, în ceea ce priveşte arta lui Dumitru Gorzo.

Primul principiu se referă la capacitatea minţii noastre de a extrage reguli vizuale generale din lumea naturală. Un aforism care ilustrează acest aspect este: „Arta este caricatură”. Multe din lucrările lui Gorzo conţin astfel de reprezentări caricaturale ale corpului sau ale feţei umane sau respectiv, reprezentări caricaturale ale unor figuri fantastice din imaginarul popular.

Al doilea principiu afirmă că izolarea figurilor de background ca în cazul siluetelor de animale de pe platoul Nazca, de exemplu, este percepută instinctiv ca fiind plăcută. Acest principiu este determinat de faptul că neuronii analizatorului vizual sunt indiferenţi la elementele vizuale omogene ei fiind mai degrabă stimulaţi de contururi.

Unele din desenele lui Gorzo conţin astfel de contururi sugestive.

Un al treilea principiu aplică ideea de contrast la elementele de culoare şi formă: analizatorii vizuali conţin celule specializate la detectarea culorilor sau a mişcărilor contrastante. Dumitru Gorzo foloseşte la maxim în picturile lui combinaţii contrastante de culori sau forme.

Arta lui Gorzo este însă mult mai complexă decât suma unor tehnici.

Scopul artistului nu este de a crea totemuri vizuale, ba chiar dimpotrivă, putem argumenta că demersul lui artistic de fapt este exact opus acestei tendinţe. Obiectul totemic ne fascinează privirea şi ne atrage într-o capcană mentală din care Gorzo încearcă să ne elibereze prin surprize continue.

Într-o discuţie privată, Gorzo îmi mărturisea că dacă mulţi dintre artiştii contemporani şi-au transformat privirea într-un aparat de fotografiat, el are în privire un...topor! O preocupare constantă a lui Gorzo este crearea unei distanţe între obiectul privit şi privire. Toporul din privire la care se referă el, fracturează aşteptările privitorului, îl distanţează de previzibil, de anticipabil, creând interpretări insolite imaginilor.

Gestul lui este într-un anume sens eroic: el încearcă să ne surprindă continuu şi să ne electrocuteze simţul vizual prin forme violente sau prin imagini şocante uneori de o sexualitate frustă. Care este motivaţia demersului lui artistic? Gorzo nu este nici pictor în sensul comun al cuvântului, nici artist conceptual ci este un creator de anti-totemuri, un demistificator, un dezvrăjitor.

Într-o cultură hipersaturată de imagini, gestul lui Gorzo este cel al dezvrăjirii faţă de atracţia pe care o avem faţă de imagini, de orice natură ar fie ele, fie ea sacră sau profană. Gorzo încearcă să ne defamiliarizeaze, să ne decondiţioneze reflexele cultural-vizuale. Prin lucrările lui niciodată cuminţi, Gorzo ne exorcizează demonii banalului, familiarului şi plictiselii. Multe din lucrările lui captează această permanentă tensiune, această luptă continuă dintre carnalitatea familiarului şi diafanul ineditului sau...uneori viceversa! Formele lui Gorzo, adesea surprinse în mişcare, sunt forme tensionate.

Artistul adaugă straturi noi de sensuri imaginilor care devin un fel de palimpseste sub care se poate discerne mai mult sau mai puţin imaginea iniţială; Gorzo pictează pe deasupra fotografiilor sau a basorelifurilor alte imagini nu atât pentru a crea sensuri multiple ci pentru a atrage atenţia asupra fragilităţii sensului în general. Sub privirea maliţioasă a lui Gorzo, dictatorul Ceauşescu devine un heruvim paşnic şi surâzător care “revine în cinci minute”.

Este interesantă traiectoria artistică a lui Gorzo care a copilărit în nordul României într-un mediu rural într-o zonă bogată în tradiţii populare arhaice, traiectorie care într-un anumit sens continuă şi dezvoltă această tradiţie în mod insolit. Arta lui Gorzo este complet lipsită de simboluri, nu este absolut deloc abstractă, pictura lui este o pictură vibrând de o energie foarte veche, primitivă sau chiar pre-păgână, am putea spune, o energie de dinaintea cuvintelor şi credinţelor religioase. Putem găsi în lucrările lui elemente comune cu arta rupestră sau arta naivă românească prezentă, de exemplu, în cimitirul vesel de la Săpânţa. Ca şi artisul preistoric care încerca să controleze energia animală desenând siluete de bizoni pe pereţii peşterii sau, respectiv, artistul popular de la Săpânţa care mai alina din durerea dispariţiei unui consătean colorând cruci pe care apoi adăuga necrologuri umoristice şi Gorzo încearcă un soi de îmblânzire a realităţii prin reprezentarea ei artistică.

Este inevitabilă paralela între Brâncuşi şi Gorzo, amândoi exploratori ai filonului artei poluare tradiţionale româneşti. Demersul subversiv al lui Gorzo, care introduce un soi de distanţare ironică faţă de orice tendinţă absolutistă este însă foarte deosebit de cel al lui Brâncuşi care în căutarea unei mitice ur-forme iniţiale a mers într-o direcţie a esenţializării formelor populare. Pe de altă parte, ca şi Brâncuşi, Gorzo este un artist cu o foarte precisă gândire tri-dimensională a spaţiului şi multe dintre desenele lui trădează o viziune de sculptor sau arhitect.

Penisurile lui Gorzo nu deranjează pentru că sunt penisuri sincere, prezentate fără ostentaţie, erotismul lor este natural ca în bancul cu plaja de nudişti: „Domnişoară îmi place mult de dumneavoastră. ” „Da, domnule, este vizibil.” Parafrazând în joacă, talentul lui Dumitru Gorzo, este extrem de vizibil.