DANTELĂ  ROŞIE  şi  nopţi  pentru  chitară  rece

de Angela Furtună

               “ cuvintele ca nişte lipitori ce nu se dezlipesc de buze
                    când singurul duşman este timpul ce mi s-a dat
             pentru a opri cu logica unui singur text creşterea şi descreşterea din mine”

 

dantelă şi virginitate de Sucubus

(un Somnambul adormindu-l pe Victor Brauner)



dar pot opri confuziile acolo unde
închiderile sfârtecă un sistem de referinţă
(libertatea este o redefinire a lui zero)
personaje noi se diluează în acel deşert
şuviţe rebele
ochii se concentrează pe propria orbire precum un lector de heraldici subliminale


ele sfârâind mai întâi mor
se învârt elice în jurul petecului
virginitate psihologică
autism menoarhetipal
se apropie de tine
privesc pe fereastra deschisă
nevăzându-te
ci opresc şirul de imagini acolo unde scena devine palpitantă
o femeie orange şade în fotoliu şi respiră Lamaze
îşi taie venele cu un fir de oţel
florile din covor se usucă
sub tălpile galbene de atâta mers prin nisip
nu moarte ci revelaţie
broboane de rouă
şuviţe rebele se zvârcolesc pe dantelă
gingaşul fir de sânge brodând


trecere aurie de la puls la cuantă
măsură necunoscută a distanţei dintre zerouri
crede-mă e mai bine să pleci de aici în strânsoarea şarpelui garou
sufletul tău îi caută pe cei ce nu uită
dându-le memorie mai presus de mica ta viaţă
neştiutoare de semne curara
o capsulă de mac


miezul şarpelui nu doare ci numai solzii atunci când se desfac
de pe trupul în care singură îţi injectezi otravă
în loc de bucuria de a muri
simplificându-te botez în cuşca ta
când sârma ghimpată îţi strânge părul pântecul ghearele

Acorduri cu barré

(nopţi pentru chitară rece)
 

sunt nopţi care se adună în tine
precum un plaur
din care vor creşte flori pitice
vor urca pe creştetul unei stânci te vor mesteca
te vor descoperi
te vor măcina te vor alinta
te vor împărţi în grămezi de gheare te vor strânge
între buzele uscate şi te vor răsuci
ca pe un pergament în mezuza roşie
trupul de carne al versetului pulsatil
citind nu literele ci curgerea lor de la dreapta la stânga
firesc suind domol înspre început


eşti liberă să cobori apoi
fiecare pas cu surdină de galaxie
te leagă de o nouă pozitivitate
important este să nu te opreşti
când iradiezi chemarea când deschizi ferestrele una după alta
şi fiecare ochi se deschide în alt real
ce străbate cu pleoapa arcane suitoare
vezi ceea ce înstrăinează retina de imaginar
şi vezi cu neatingere pentru că nimic nu există pur şi simplu
doar pare să fie


de fapt iubeşti tot ce va fi viu
pentru o clipă
spre a se risipi în nopţile care se adună în tine
curgând agale de la dreapta la stânga
degete vibrând litere unghii violet
când se înfig în tâmple ritm alfa după ritm alfa
treziri fiiri din lumi ce nu te caută atunci când rămâi
în tine ecou al tuturor nimic abia născut nenumit

neatingere de prezent II
 

îţi poţi aduce aminte de tot ce stă în umbra ta
o extensie de memorie accelerată
prunii beau apă din tine
şi nimic din ceea ce te străbate
nu mărturiseşte despre ghearele cu care dimineaţa te înşfacă
precum acel învins de puls


nu-ţi este frică de lumina din reanimare
când perfuzia te alungă din nesupunere
el e acolo şi priveşte spasmul
realitatea se contractă
nu visul


ai grijă de copilul din amintire
când roade marginea fotografiei
un minumum obligatoriu de speranţă
radiant la despărţire
neatingere de prezentul din tine


vii şi vezi
cât de repede se închide cercul
în jurul celor ce stau afară
crezând că există libertatea de a strivi lumina
în miez
tremurând


poţi atârna de tine
o greutate mai mare decât impresiunea ta în celălalt
felul cum îi pronunţi numele
felul cum îl lepezi în propria iluzie
cu laringele deschis
îl îneci ca pe un animal dintr-o vivisecţie imaginară
îl modelezi şi îl arunci


apoi căutarea de sine
o pungă de hârtie
o plimbare pe ecuator
singur cu punctele ce nu se pot uni
trecând prin toţi şi nimeni
ca şi cum

mama introvertită aureea

(nouă dezlegări de corp)
 

1. eu cred că acest cerc negru
care mă adună împuţinată în fiecare zi
într-o amforă plină cu seminţe
este mama


2. era o dimineaţă de martie
când mâna mea ţinea mâna mamei
într-un cearceaf plin cu perle de sânge aureus
şi amândouă strângeam o lumânare
ca pe o funie de lumină
luând forma obiectelor din jur


3. într-un alt cearceaf roşu
plin cu frunze albastre de neclintiri fizice
picioarele mamei continuau să păşească
deasupra barierelor mentale
şi se desfăceau din când în când
pentru a lăsa o stare de captivitate virtuală
să scoată primul strigăt


4. ah, şi a fost odată o casă meditativă
cu o gradină mică între cer şi pământ
unde mama întindea la soare
hărţi şi homunculi
şi îşi aprindea o ţigară scumpă
sau mesteca boboci de trandafir
fără ca zgomotele fiinţei să poată perfora
nivelele de subtilitate


5. cumva, şi nu întâmplător chiar mama
tentaculară ghemuită în cearceaful palid,
fiecare cuvânt este locul geometric
de unde desprinderea de culpabilitate
izbucneşte cu intensitate maximă
la fel ca o tăietură adâncă în burta unui manechin


6. la ora 6 şi 50, în timp ce petale de fluturi
măturau cearceaful plin cu muşchi smarald
unde mama înflorea ca o uşă în zid,
am simţit desprinderea de corpul fizic
în creştetul capului
ca pe o mângâiere întunecată
aşternută pe un corp de lumină


7. eu cred că cei paisprezece elefanţi
ce trag de funiile făcute din cearceafuri
înfăşurate strâns în jurul mamei
vor să rupă cordonul ombilical
dintre mine şi noaptea mea


8. privesc pe fereastra de la reanimare
şi o văd cum pătează cearceaful albumului de familie
cu incunabule
mama este acel vârf de ac
prin care Dumnezeu îmi umple venele
cu amintiri cuantice despre starea de anxietate a poemului


9. această pată roşie de magenta aureea
şi această radiaţie calorică descrescătoare
şi acest cerc negru atotpătrunzător
sunt mama vibrând într-o pozitivitate
ce străpunge cu unghii de femeie pofticioasă
pielea de cearceaf a copilului în care mă ascund

te duci dincolo nespus de viu

cărțile verigi între ceea ce știi și ceea ce ești
lucruri uitate și aruncate pe un alt țărm
după ce deșertul s-a retras din cochilii
cu intensitatea unei dimineți petrecută în singurătate
așa cum înveți o limbă străină pentru a te despărți
de mersul desculț prin nisip cu un șarpe în jurul gleznei
și astfel găsind un dans pe stradă
un fel de a tresări într-un alt trup
te naști singur te duci dincolo nespus de viu

încântec de adus pe lume carnea unui homo zapiens

1. primul sunet de după dezvrăjirea cuantei

play, aaron, şi întoarce-te să te naşti,
întoarce-te să te naşti şi cântă,
cântă şi ţine-te de pântecele mamei
ca de un cui ruginit pe cruce,
intră în fiara unui cuvînt şi botează-te,
botează-te ca să nu te ştergi
din textul cu care toate au început,
şi sângele în apă,
şi durerea în coastă,
şi carnea în spasm,
şi ochii din care creşte bărbatul invaginat


viu nu poţi fi decât în tăişul clipei,
viu te mistui pe limba ce
te rosteşte încă şi te amăgeşte,
viu ca un maţ plin cu litere.
viu nu poţi sta decât în vid
cum în pântecul meu
pătrarul lunii arhiereu


umbli pe strada latină ca fumul gros,
e abia ora 20 şi noaptea îţi linge urechea.
deja mersul tău de câine
a scos toate curvele în vitrină


play, aaron şi găseşte-mă.
pământul de sub pielea de sticlă
a femeii îţi încântă auzul
cu sunetul lui de vin vechi.
te urci în pod şi te uşurezi în axilele nopţii,
de departe se aude mugetul unui port
ce te leagă de ţara natală
prin mirosul de vapor plin cu tămâie



play, aaron şi crede în ziua
când te vei uita în palmă şi mă vei vedea:
mai degrabă neagră,
mai degrabă albă,
mai degrabă cuantă



2. al doilea sunet de după dezvrăjirea cuantei




play, aaron, lucrurile sunt de fapt cu
mult mai simple decât fiinţele de la sfârşitul
timpului .
am luat o pâlnie şi am umplut-o cu saliva
privitorilor. am mestecat bine conţinutul
acelui vis şi l-am scuipat în cenuşă.
pe mine m-am scuipat ca să mă nasc
în roua post-modernă a unei petale încremenite.
subiecţi dezinteresaţi priveau lumea virtuală
cu o anume blazare prost jucată,
ei s-au atins de mine
de atâtea ori înainte de a mă vedea
şi s-au stins sfârâind
ca o imagine suptă


alergi şi mă înşfaci de privirea
care se învârte în jurul meu
ca un bărbat de celuloid şi zappează.
n-ai să mă crezi, dar ceea ce ţi-a rămas
în amintire este gustul acela sublim
de la instaurarea unei alte estetici.
nu mă mai cauţi de mult
şi tocmai acum eu sunt tot ceea ce se
vinde mai ieftin în viu


play, aaron, simt pe piele
mănuşa ta de cauciuc stăruind
să–mi curme copilăria
cu vocea unei neatingeri de prezent.
port în mine un cântec
pe care nu-l vei auzi
decât atunci cînd te vei naşte,
mai degrabă singur,
mai degrabă unul,
mai degrabă tot



3. al treilea sunet de după dezvrăjirea cuantei




play, aaron, şi leagă-ţi de gât o clipă
cât un bulgăre de bazalt.
aruncă-te în gol şi priveşte-mă
drept în ochi ca pe un lucru.
pe unde nu ai mai călcat,
iscă-mă din iască şi pască
şi lasă toţi bărbaţii să mă nască
n-ai mai fi viu, dacă nu te-ai zdrobi
de toate obiectele cu care arta
îţi dă tîrcoale
înfăşurându-te în coarnele ei de fum gros.
n-ai mai fi viu, dacă nu te-ai strivi
de irişii zemoşi ai ecranului.
strada latină începe numai atunci
când vrei tu
cu mirosul ei de femeie muncită,
cu strălucirea unei peruci



play, aaron, şi închide o ciocârlie
într-un obiect nou.
la mal se adună clăbucii
cu care apele învolburate se spală
de amintirile tuturor înecaţilor.
play, aaron, şi întoarce-te să te naşti,
întoarce-te să te naşti şi dă-mi o gură
de pământ cu gust de literă udă.
fă-i îngerului semn să mă scape din chip
în apa visului aşa cum sunt:
mai degrabă homunc,
mai degrabă ciob,
mai degrabă duh

îmi pasă de tine, keter

îmi pasă de tine, keter - cenușă neagră ce intră prin perfuzie în venă
respir prin cateter puls fluid claviatură cum carnea mea din lemn de trandafir

vorbesc singură cu cuvintele fluturi - aripa lor pleoapă peste un ochi ce vede mațele femeilor-ego

fii gol întrupat în plinul viu, auzi cum keter te iradiază cu muzică infinită și el

mă învăluie fumul celor ce au trecut pe aici ca obiecte tăioase înfipte în noi
încă stinși de garou îngerii lor
scriu mitul vieții ce străpunge tunelul ori axul lipsei de libertate când alege terțul exclus

îmi pasă de tine, keter, dar fibrele acestea încă au freamăt
ceva care curge prin vene retezând golul din inimă adieri de muson
și mă întreb
ce sefirot intră în trupul de semne când dezvrăjesc
mintea mea de amintirea cărnii din lemn de trandafir

ei au crestat numele lor pe inima mea
vârf ascuțit în yetzirah adânc plânsul roșu

moartea face ca totul să se centreze pe tine dintr-o dată
buric
vine străinul ce străpunge ceața și nu te mai recunoaște
el trece mai departe tu nevăzut urcuș

vocea mea ceva între aura urziceanu și anca parghel
femei înfrigurate pescuiesc în lagună și cântă cu ciocul de argint
strălucind dinții unui pian ce țopăie pe lac
singur descânt când
acutele înfundă acul perfuziei mâna se umflă ca o meduză
cântecul meu se scurge din venă roșu


doctorul mă privește de aproape ca pe un termometru ce nu urcă destul de repede
unde zbori ?
unde să urci când toate cotele sunt deja captive în abis?
plictiseala de a fi înalt vie, keter, ascunsă într-o egretă prea blândă pentru mlaștinile ce inundă trupul

doctorul meu se teme de moartea mea pentru că moartea mea cu cioc este slăbiciunea lui
atunci când se așează în fața oglinzii și sparge cu ciocul lui coaja subțire dintre mine și tine, keter

prăbușindu-ne simțim cum tot ce e viu ne umple de schije ca o explozie

și ușa se deschide încet de fapt o poartă de ceață prin care aburul pătrunde în mine
sunt semne proaspete în arhetipuri muguri cu cioc în rădăcină de yesod
sunt miezuri ce umplu cavitățile uscate cu secreții misterioase ploi
fertile vrejuri ce se înfășoară în jurul cercului și smulg din alveole fragmente de pergament

în coroană solar se înscrie o muzică veche peste urletul și zbuciumul tău
limbajele orgiastice cu care viul ți se înnoadă în jurul gâtului
ca un ștreang de lumină în care te zbați pentru a fi iubit și eliberat

te-ai întrebat vreodată ce scrie pe inima ta și cine traduce semnele pentru cei ce intră în tine
cu ciocul lor?
sparg și ling arterele ce duc la inima ta multă cenușă, keter, și multe umbre
și dacă intră
ei te substituie cu semnele lor și cu ferestrele lor de lumină albastră proiectată către spații străine
cine înscrie pe tine coduri și cine închide ferestrele ?
cine ară și cine culege grâul ce crește din acest metabolism de semne pulsatile ticăind ca niște bombe?
cine te extrage din tine spre a te injecta în fluidul picurând în acul de perfuzie ?


îmi pasă de tine, keter, pentru că harta lumii e această contemplație pasivă
cu care nu te opun nimănui atunci când mă rupi de mine
fluid mă substitui celei ce am fost egretă spre a deveni abur

doctorul meu vine și netezește cu regret cearceaful în jurul sternului meu
aplică gelul pe piele și mă pipăie cu electrozii
ca și cum ar ridica o cortină de pe trupul ce se împotrivește - măsoară armonia din mine și zice andante
iată ea este o prezență fizică invizibilă
ea este femeia ea femeia femeia ea joacă rolul de femeie cu cioc femeie cu cap de egretă și nod de maț
femeia toacă de cioc ce sfărâmă un imaginar necondiționat
femeia peniță scrie hieroglife piercing în uter pe fiecare alveolă cu un scris întrupat și se naște pentru tine, keter,
virgină pentru tine, keter, manuscris nedescifrat în tahicardia realului
fragedă și albă pentru tine, keter, egretă din abur carne ascunsă în lemn de trandafir ea se așterne
peste scena goală a durerii de a înveli cu himenul și sângele pur codurile tale, keter al nimănui

înfiripare din buruieni, mușuroaie, garduri și bucăți de lemn ud mirosind a aripi de egretă
adormind deodată în zbor
cioburi, crengi de vâsc și mitocondrii ce adaugă strălucire capului de egretă când se sprijină delicat de perna
mea de spital femeie cu trupul lung prins în gheare stins în electrozii ce sug dizarmonia inimii și o scuipă

am ales acest dans pentru că scena e goală la marginea mării devreme primăvara în asfințit
trupul meu se desface în fibre din lemn de trandafir și pene de egretă
liniile moi diluează impulsurile valurilor și le dizolvă în volute de zbor
iar ceea ce se vede prin iriși este ritmul cu care keter se propagă prin mine și mă absoarbe dincolo

nu i te poţi împotrivi

nu i te poţi împotrivi
pentru că stă de veghe să vadă că nu i te opui
şi astfel privind îţi povesteşte vizual
pe unde a hălăduit
cu cine a cântat
de cine s-a despărţit şi de cine nu s-a putut dezlipi
în fiecare umbră stă cineva doar el
neînceput cum ar sfârşi în toţi cei irosiţi
privirea lui
când apune lumina pe faţa ta
te întoarce pe dos
ca pe o cămaşă
îţi înnoadă buricul în optzeci şi opt de inele

nu i te poţi opune
pentru că eşti mugurele lui
când eşti

la sfârşit eram un prunc învelit în cuvinte vii
 

câţi dintre noi îşi vor putea supravieţui
fără a simţi împietrirea inimii ca pe o aripă retezată
şi câţi se vor întoarce în Dumnezeu după ce vor fi rămas singuri
cu stingerea în univers?
("şi am auzit cum venea
era noapte
jumătate de cer în miere neagră
jumătate în lapte de bivoliţă şi cânta cu jumătate de gură
şi plângea cu jumătate de inimă
iar cu cealaltă jumătate râdea
eu i-am zis că nu e bine să faci aluat pentru speranţe
din două jumătăţi de adevăr,
visul începe din ezitare şi haos
dar după avalanşă se preface în iluzia de a fi viu fără încetare
pe jumătate înviat din moartea cea gustoasă
pe jumătate viu-înmurit prin viaţa fără de scădere
iară viu fumuriu fără întoarcere înseamnă pe jumătate îndumnezeit
dar pe jumătate adormit încremenit în trufia eternităţii
şi am auzit cum venea.

era noapte
când scade fumul de pe copaci
aripile cădeau peste mine şi mă acopereau
şi cântam cu jumătate din fiinţă ca să nu mă dau bătută
dar cu jumătate de inimă străbăteam ca un laser lighioana
şi o legam
în jurul stâlpului nopţii
şi o răpuneam cu focul fluid
îngenunchind în faţa hoitului de semne dezvrăjit.

chestia e că viaţa este această corida cu două jumătăţi de adevăr
când absoarbe două jumătăţi de iluzie
în aceeaşi nesătulă singurătate
deghizată în lighioană fără contur.

ea se năpusteşte întreagă asupra ta şi te rupe de tine
sătulă apoi te lasă să priveşti adormirea părţilor tale vii
în nuferi şi amestecarea fiinţei tale cu stele ce scad")

ceea ce se stinge în noi e iubirea văzută cu ochii lighioanei
există imagini prin care privirea trece
până ajunge la cuvânt
la fel cum un puţ străbate pământul
până dă de apă.

dar există imagini prin care nimic nu trece
topologii tăcute
voci care nu se aud
privirea se reflectă pe zidul din retina celui ce nu vede
şi i se întoarce în inimă ca un ghimpe letal
("am văzut cu ochii mei cum lighioana mă înşfăca de ceafă
şi mă izbea de lumină albastră până cand orbeam
scufundându-mă din nou în noapte până la capăt
şi toate astea de câteva ori
iar la sfârşit eram un prunc învelit în cuvinte vii
cum carnea cu fascie de novă a celui renăscut")

cuvintele ca nişte lipitori ce nu se dezlipesc de buze
când singurul duşman este timpul ce mi s-a dat
pentru a opri cu logica unui singur text creşterea şi descreşterea din mine