Dan David

1 martie

Dimineaţă a plouat puţin.

Ruşinos ca o mireasă picată la testul cearşafului,

Soarele a apărut, cu pleoapele plânse,

Abia spre amiază.

Am numărat petalele căzute pe terasă;

Fatalităţi colaterale turbulenţelor nopţii trecute.

Când ai apărut, în papuci,

Cu capotul strâns în jurul taliei generoase,

Mi-am amintit de un mărţişor de demult.

Te invitasem la doi mici şi o bere

La Restaurantul Gării din Copşa Mică.

Ehe, erau alte vremuri.

Berea costa doi lei iar micii erau aproape gratis.

Îi prepara Gheorghiţă, bucătarul mătăhălos ca un urs.

Exaltat de amintire, dau să te îmbrăţişez.

Mă priveşti contrariată.

Încerci un gest de pisică.

Mâna ta e rece

Ca un sfeşnic în care lumânările s-au stins.

Aştept

Stau în stradă.

Ţin în mână pălăria transpirată.

Copiii ies de la şcoală.

Mintea mea se întoarce în timp;

Îmi varsă în inimă o găleată de gri.

Grasă, albă, ca o gâscă în septembrie,

Mama venea să mă aştepte

În acelaşi loc parcă;

Dar atunci nu era pomul care îmi ţine umbră acum.

Nerăbdătoare, se clătina de pe un picior pe celălalt.

Îşi ştergea cu dosul palmei sudoarea de pe frunte

Şi îşi îndesa sub năframă o şuviţă căruntă.

Îmi era ruşine de colegi, de fete.

Râdeau de „ăla micu, de-l aşteaptă mă-sa la poartă.”

„Bunicule, eşti destul de bătrân, iar eu sunt mare acum.

Nu e nevoie să mă aştepţi să ies de la clasă

 În fiecare zi !”

O privesc cu ochi umezi;

Din cauza soarelui, cred.

„Ehei, a crescut nepoata mea băieţoasă.”

Berzele au plecat

Avioane speranţelor noastre,

Berzele au plecat plutind spre Sud.

Prin pomi, pe stâlpi, au rămas hangarele goale

Şi pene albe risipite prin curţi.

Speranţele pentru noi certificate de naştere

Au fost reprogramate pentru anul ce vine.

Luna plină se îngălbeneşte de tristeţe.

Coboară goală de pe meterezele lungilor nopţi.

Îmi înşeală orele somnului cu poveşti incredibile.

Cu dimineţile acestea frigide, cu ceaţa,

Nu mă mai bărbieresc în fiecare zi.

Arăt ca un călugăr dintr-un cult păgân.

Mă priveşti bănuitoare, ca o curcă plouată.

Nici nu simt cum aleargă timpul spre Halloween.

Frontiera de aur

Nu are rost să ne mai amăgim cu arome, cu edulcorante.

Viaţa noastră a ajuns într-un punct cu gravitaţie zero,

Din care nu ne mai putem întoarce.

Am trecut jubilând frontiera de aur,

Plutind pe aripi din plastic.

Focul ochilor tăi s-a domolit.

Cuţitul vorbelor tale nu mai taie urme de durere

Prin carnea gândului meu.

Ne privim trişti;

Fiecare cu reproşurile sale necompensate.

Am uitat să te mângâi.

Ai uitat să-mi zâmbeşti.

Alături, două scoici eşuate, paharele sunt goale.

În sobă focul arde domol pentru noi.

Încercăm să ştergem urmele stresului îndelung,

Încrustate pe frunţi.

Încercăm să reînvăţăm elementarele gesturi fireşti.

Dar e greu.

De undeva din istorie ne privesc doi copii; doi străini.

Ne strigă pe nume;

Pe numele lor, pe numele noastre.

Cine-i mai cunoaşte?

Clopotele bisericii din Brentwood

Ne amăgesc cu aceleaşi poveşti în fiecare noapte.

Sincronizări

Ca nişte clopote în turlele bisericilor,

Ceasurile au început să bată, să cânte,

Dintr-odată, toate.

Sincronizări întâmplătoare.

Jocul timpului pe clapele diviziunilor sale.

Sfinţii din noi s-au speriat, au tresărit.

Au crezut că e sfârşitul lumii,

Că sunt chemaţi la Ceruri la rosturile lor esenţiale.

Regretau că nu mai pot rămâne cu păcătoşii lor pe Pământ.

„Dar e un miracol fraţilor, e o minune!

În muzeul acesta uitat între două mahalale,

Toate ceasurile funcţionează perfect!”

Pe crengile ninse,

Ciorile îngheţate nu au înţeles nimic.

Timpul lor curgea lin ca iarna, ca vara, ca înainte.

Nu au simţit când ceasurile au început să bată,

Să cânte dintr-odată, toate.

Seara, muzeul s-a închis la zece.

Fix.