|
Alexandra-Emilia Bucur
De alții șapte minute
Auzim din unii în alții, Sau din alții ecoul gândului nostru împletit până la stoarcere, Sau apleci timpanul până la pântecul mamei și asculți cuvintele în ea Cum dospesc ca un aluat și se fac oameni, Un cuvânt care trece ca o ață Dintr-o conștiință în alta, Timpul nu e egal, înșiră doar oameni, Nu poate fi același în mai multe locuri, Timpul știi, se propagă greu prin ziduri, Ca un sunet cu alai după el în loc de coadă, Transmis dintr-un timpan în altul, Într-o parte rămâne mai puțin oricât ai încerca Să echilibrezi, Nu toți țin în mână aceeași oră întreagă. Și da, alt timp între noi nu există, Iar din nimic nu poate să prindă rădăcini un punct din lut Cu rădăcini din foi, Timpul nu își schimbă fața, Nu o să-l găsești niciodată acolo unde l-ai lăsat odată Așa că încearcă să ridici pietrele din drum Cu o pârghie din lemn, Și să mergi, să tot mergi cu ea în spate pe spatele tău, Cu mâinile desfăcute în lateral și cu pasul unul după altul, Nu-ți fie teamă, nu o să te împiedici, Doar unii de alții se poate, Oameni de oameni, Tot de nimic.
* Lași lucrurile să cadă în voia lor. Un minut.
22 ianuarie și atât
Când toate lucrurile se adună ghem în fața ta din nimic, Iar în centru verși furiile ca un pahar cu lapte pe aluat, Încep să se facă goluri, spații, Te lași într-o parte, Auzi forfotirea lumii doar într-o ureche ca și cum Ai fi într-un pahar cu iaurt, Ți-ar fi intrat apă sărată, Peștii cotrobăie în timpan, Când nu mai înțelegi sensul de rotație al lucrurilor Începi să vorbești într-o limbă interioară pe care nimeni nu o poate înțelege Nici dacă tot ce e în jur ar încăpea doar între două degete. Nu vrei să-ți înțeleagă nimeni mersul pe corp deschis, Nu vrei să știi nimic din sucirile lumii, nimic din ce înjumătățește Lumea la fiecare ceas trecut de fix, Atât de obosit tragi după tine urmele tuturor, măruntaiele oricui, Fiecare cuvânt urât ce scarmănă în coloana ta Și lasă urme sub formă de cruci, Timpul ruginește sub temeliile bisericilor, Nu poți face din imaginea proiectată în geamuri un om din tine Care să facă faptele rele și tu mereu numai pe cele bune, Când ciocăni în singurătate, nu sună a bine.
Din lumea Ioanei, grăiește
Pe lucrurile nefolosite de ani se adună praful, Spunea bunica și Ioana râdea, Era copil, Își bălăcea mâinile în ligheanul ei dus pe balconul de la etajul trei, Îi spunea bunicii: de la săpunul de casă simt că mă ard mâinile, Are sodă răspundea, arde, Ia mâna Altfel o să mergi cu găuri pe membre la joacă Printre copii. Vedea lumea doar între jucăriile de plastic care pluteau în apa cu săpun Când venea cutremurul ele zornăiau, Simțea șerpi pe spate Se trezea buimacă, Cerea lapte, o ardea stomacul, Bunica îi spunea că s-a terminat, mama a plecat departe încărcată Iar vecina de la etajul patru strigă că i s-au umflat picioarele, Nu mai poate merge. Peste câteva zile erau reci, Sunetul bastonului cădea pe ciment exact în moalele capului copilei, Apoi trupul. La fiecare colț de stradă cei care ies din birturi scuipă viață. Ioana nu înțelegea desfășurarea lumii ăsteia care îi dădea buzna în cameră Și-i închidea cărțile cu povești, îi arunca păpușile în toate colțurile, Le tăia părul blond, lung și îi spunea Că n-are nevoie în viață de păr lung, La treburile casei te incomodează. Prin ochii bunicii Ioana vedea ce avea să urmeze, Dar povestea din cartea colorată se scurge printre dinții bătrânei, Ioana privea hipnotizată curgerea vieții prin ochii mamei mamei, Știa că povestea se va termina când se va face mare Și-și va tunde părul băiețește și va pleca la muncă fără umbră.
|