|
Ana Dragu
păzitoarea
nu știu când în partea dreaptă a pieptului meu a început să crească.
întinsă pe pat, îi simt acum vuietul în tot corpul mult diferit de zgomotul surd, abia auzit al inimii stângi, pe care ani la rând a trebuit să o ating în cea mai desăvârșită liniște, aproape cu spaimă, pentru a mă asigura că bate.
primele semne s-au arătat dimineață, când mi s-a părut că inima mea se deplasează încet de la stânga la dreapta.
apoi sângele a început să curgă rătăcit, ca și cum și-ar fi săpat noi vene și artere prin carne.
sângeram la cea mai mică atingere, prin degete, prin rădăcina părului. chiar și atunci când îmi atingeam dinții cu limba sau o treceam peste buzele crăpate, sângele țâșnea ca pulverizat. pansam la sânge, îl încălzeam. apoi către seară am auzit limpede
prima bătaie a inimii drepte.
rădăcinile ei încep în plex și se sfârșesc în gheare.
în dimineața aceea ne-am dorit mult să ajungem în pădure. și pentru că n-am ajuns în pădure am trântit poarta, ne-am încuiat înăuntru și am început să facem ca animalele.
era întuneric. aveam sângele cu noi și din grădină se auzea un cântecel, nu prea tare.
doar ne-am privit, scâncind unul în gura celuilalt
și odihniți, am luat-o la goană spre vizuinile iepurilor din grădină.
nu ne știa nimeni, dar noi auzeam cântecelul printre ochiurile deșirate ale hamacului. era vară. în el adormeau toate buruienile.
tu nu mâncaseși destul și încă te lingeai pe buze. atunci am așezat pe frunza de brusture o piatră neagră. era caldă și cântecelul a stat.
se auzea un țăcănit și crengile sălciilor căzând fără zgomot peste crini în apă și vocile: așa vă trebuie. am să fac din voi un gard viu, nu lăstăriș până la cer să nu se mai vadă grădina. după tăiere vom planta peste tot mușcate. diseară închidem toate animalele.
tremurai tot. parcă-ți pierise foamea și m-am uitat la inimă. nu curgea sânge. doar picături mari de ploaie.
acum casa noastră îngheață. amintirile tale. vin încet, bâjbâind și-mi scapă prea ușor prin piele. înaintez prin frig ca un ars viu fără bandaje
la intrare ne atingem ca atunci când dai peste un animal rănit în întuneric.
aici demența. seară de seară îi cântăm, o adormim și-apoi ne ștergem trupul mânjit pe dinăuntru.
dar numai așa ne ajungem din urmă și apropiem în liniște marginile acestei răni.
înăuntru stăm cu creierul spulberat în fața unei imense porți de carne prin care nu se poate trece oricum.
trupul umezește pământul doarme cu ochii deschiși, cu pumnii strânși.
are privirea risipită, respiră un abur auriu.
sânii îi cresc deasupra sexului triumfător și neted ca un trunchi de mesteacăn.
privesc netulburată cum ne crește părul de la umeri până la genunchi
e felul în care noi facem dragoste.
iată rana cea veche să o punem în ramă.
pentru că singura lumină a fost cea de la capătul țigării, am urcat încet, treaptă cu treaptă.
patul se leagănă la trei metri sub lună și-abia aici am totul în mine
sângele inima dreaptă și inima stângă aerul din plămâni cât pentru două trupuri vii și lumina, trecută prin noi țesuturi până în spatele sânului drept
de unde va ieși o singură dată, spulberându-mi retina.
am totul în mine.
și amintirea vieții și moartea asta moștenită de la părinți și adevărul zilei în care ne-am privit: două făpturi ușoare ce numai îmbrățișate ating pământul.
dar marginile rănii rămân mereu proaspete, patul se leagănă la trei metri sub lună și mă trezesc dintr-o dată privind cerul.
eu sunt păzitoarea.
păzesc o lună aproape rotunjită,
ca o lumina întunecând altă lumină.
îi vorbesc puțin. plângem și nu mai știm cine pe cine adoarme.
când plângem mult îmi crește o bucată de lună în locul inimii și cerul, negru, se arunca-n gol.
eu sunt păzitoarea.
sângele năvălește în inimă urlând și n-o poate topi.
pe gură se preling fierea și stomacul.
ficatul țâșnește printre dinți ca un dop sfărâmat în gura unei sticle de vin vechi.
aproape nu știu când țipă scurt plămânii și se înfig în pământ, trăgând după ei cei doi rinichi.
cu diafragma spartă, înfășurată în jurul gurii ca o cârpă ruptă
flutur și flutur și fluturând scot pe gură oase mici. patru femururi îmi stau în gât și pielea străvezie crapă
ca un înveliș prea întins peste inima asta de elefant
care dă trupul afară din mine.
sunt liniștea acestei femei
podul dintre ea și zâmbetul chinuit pe care și-l așază pe chip numai noaptea în apă
trupul ni-l facem pe din două și fiecăruia îi ajunge o mână ca să se roage
eu o aud de foarte departe
lovesc aerul cu bocancul lovesc aerul cu un umăr lovesc aerul cu gura
și tac
pentru că degetele ei fac cerul și gura mea vorbind l-ar desface.
trebuie să mă țin de ceva
și mă țin de tine pentru că oamenii pe care îi ating se prăbușesc într-o secundă.
sub fereastră, cât ține noaptea, un bărbat latră la alt bărbat
acum renunțăm la aer pentru un trup liniștit
nu te mișca
încerc să fac lumină.
e cald lângă sângele tău
cine mă iubește, îmi spui, nu primește nimic în schimb decât o ușă spre altă lume
printre stânci se întunecă și odată cu înserarea, respirația ta rămâne în urmă ținându-mi de cald
și oamenii din ce în ce mai departe pentru că nimeni nu știe să danseze în pustiul pe care ieșind
trupul tău îl lasă în trupul nostru
dragostea mea așază liniștea în toate lumile deodată.
dacă scoți mâna pe fereastră. am să-ți ating degetele.
azi noapte ți-am vorbit despre oameni despre umbre ale unor trupuri care nu există și despre noi ca despre trupuri calde fără umbră.
o singură dată în viață vom mai crește atât de înalți, încât vocile vor veni singure să ne vorbească
fără trupuri.
azi noapte ți-am vorbit despre liniște
și de-atunci liniștea are ecoul unui urlet.
|