Timpul şi umbra

                                                                  de Carmen Firan

La timp mă gândesc cu sentimente amestecate, uneori de frică, alteori jucăuş, complice, dar de cele mai multe ori cu resemnare, deşi nu vreau să recunosc asta, mimând împăcarea dar sperând totuşi într-un miracol. De-a lungul vieţii am avut diverse reprezentări ale timpului. În copilărie îl asociam unei reptile strecurate pe sub uşă. Mă ajungea în pat, îmi intra în cana cu lapte, se înfăşura pe rochia de vară colorată a mamei sau se prelingea pe cadrul ferestrei în serile când tata întârzia şi eu îl aşteptam la geam rugându-mă să nu i se fi întâmplat nimic. Nu ştiu de ce credeam eu că oamenii pot întârzia doar dacă li s-a întâmplat ceva rău. Până pe la zece ani l-am măsurat în cireşul din faţa casei care, mi s-a spus, a fost plantat în anul în care m-am născut, apoi într-o fustă galbenă de poliester de sub care picioarele îmi ieşeau din ce în ce mai lungi şi nesigure, mai târziu într-un ibric albastru din care în fiecare an mai sărea câte puţin din smalţ iar coada i s-a ars până n-a mai rămas nimic din el. După o vreme nu l-am mai putut măsura iar şarpele a fost înlocuit cu un fir alb subţire, ţiuitor care îmi trecea prin urechi. Era vârsta la care timpul se confunda cu ţârâitul apăsător al liniştii. Liniştea era dureroasă, asta însemna că în jurul meu nu se întâmpla nimic, or eu voiam agitaţie, aventură, întâmplare. Când era linişte timpul se oprea şi asta era ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit. Poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată să trăiesc în zone linişte. La ţară, când mă duceam la bunici, după câteva zile intram în panică şi fugeam înapoi acasă, din cauza nopţilor negre şi liniştite în care se auzeau tragic doar greierii, câte un lătrat răguşit de câine sau un cântat ştrangulat de cocoş. Nici la munte nu mi-a plăcut niciodată, în acele staţiuni unde părinţii se duceau să se odihnească sau „la ape minerale”. Eram complet dependentă de forfotă, aglomeraţie, asfalt încins, claxoane, voci, zgomote. În anii în care am locuit în Manhattan, am fost fericită. Totul vuia fără încetare, ziua şi noaptea; timpul rostogolea cu repeziciune sunetele ca un glob de aer strălucitor care sărea pe trotuoare şi exploda energie. Acum văd timpul ca pe o femeie languroasă, leneşă, întinsă pe o canapea vişinie. Lângă ea un câine negru tăcut. O draperie umflată mereu de vântul din spate flutură peste umerii ei. Sunetele nu mai par să aibă valoare. Doar o senzaţie de frig. Acum timpul e un amant capricios pe care mă tot străduiesc să-l seduc. Ştiu că mă va trăda cu altă femeie, cu altă vârstă, se va strecura pe sub alte uşi, în alte căni de lapte, acelaşi la nesfârşit, în timp ce obiectele se vor degrada, vor putrezi, vor fi înlocuite de alte obiecte care vor avea alţi stăpâni.

                                                ***

Timpul e un tunel prin care te poţi plimba înainte şi înapoi. Intri în viaţă printr-un tunel de întuneric şi ieşi din ea prinr-unul de lumină. În fiecare secundă trăim deopotrivă în trecut, în viitor şi în prezent. Aşa se face că visele nu au nimic premonitoriu, ci sunt doar reprezentări, frânturi, imagini figurative sau simbolice ale sufletului care trece în sus şi în jos prin tunel. Nu e nici un miracol în prevestirea viitorului de către cei iniţiaţi. Viitorul de fapt există odată cu amintirile, în prezent, el poate fi în acelaşi timp văzut, intuit sau rememorat.

Daca ai putea să te uiţi la propria viaţă de la început până la sfârşit, ea ar avea forma unui ou. Viaţa nu are lungime, ci rotunjime, se înfăşoară în jurul sufletului până când ţesutul îi va ceda.

Dimensiunea temporală a dat peste cap puterea noastră de a înţelege realitatea. Ea face posibilă orice năzdrăvănie, de la lumi paralele la civilizaţii simultane. Am putea atunci trăi de o infinitate de ori, într-o infinitate de forme, de spaţii? Pentru a pune capăt haosului, convenţiile matematice, filosofia şi religiile intervin cu propriul lor sistem de măsură inventat pe puterea noastră de percepere, înţelept limitată de creator spre a putea păstra o ordine într-un câmp nesfârşit. Trăim doar de atâtea ori, ne reîntrupăm doar până când  revenirea nu mai aduce nimic nou, până când  sufletul hălăduind prin univers ajunge să înveţe cât are nevoie pentru a găsi drumul înapoi.  Călătoria finală în spaţiile de energie superioare nu mai reciclează spiritul ci îl înghite, îl diluează în cosmosul amorf.

                                    ****

În adolescenţă eram adepta teoriei proiecţiilor. Nu ţin minte dacă citisem undeva sau inventasem asta. Tot ce se întâmplă pe pământ nu ar fi decât proiecţia unei lumi care există în altă parte, într-un conglomerat complex de forme de viaţă. Moartea ne-ar duce atunci înapoi la matricea originară, astfel că nu mai are valoare dimensiunea temporală, ci spaţialitatea. Conform acestei teorii, am face parte dintr-un experiment aplicativ. Ca toate teoriile, nu era decât o încercare de a înfrânge teama de a nu şti unde ne ducem, de ce suntem aici, aşa cum suntem, şi ce se vrea de la noi, sfârşită doar în amplificarea spaimei de a ne crede parte dintr-un proces codificat al cărui mister este bine păstrat de creatorul lui necunoscut, identificat într-o omniprezenţă neiertătoare şi atotputernică, fără a avea nimic de-a face cu blajinele chipuri pictate în biserici şi asociate bunătăţii şi iertării. Rugăciunea vine în ultimă instanţă din teama de a nu şti ce se întâmplă cu tine.

                                    ***

Mai veche obsesie, trecerea revine în fiecare zi cu intensităţi diferite, mereu altfel şi din altă direcţie. E ca şi cum ai sta într-un fotoliu care de-odată începe să alunece uşor pe apă, fără ca tu să te poţi opune, fără să poţi coborî din el sau măcar schimba sensul alunecării. Copilăria e timpul siguranţei şi stabilităţii, în care a doua zi găseşti obiectele exact aşa cum şi unde le-ai lăsat. Mai târziu în viaţa noastră lucrurile încep să aibă o mişcare interioară, o revoltă a lor, o degradare cât să indice trecerea noastră şi persistenţa obiectelor care ne-au găzduit forma. În copilărie lăsai seara un măr pe masă şi dimineaţa îl găseai nemişcat acolo. Acum, pândim obiectele bănuindu-le că şi-ar schimba locul sau forma. Chiar dacă găsim mărul în acelaşi loc, el e alterat deja de proiecţia noastră interioară; cu fiecare noapte distanţa dintre noi şi măr se mai măreşte câte puţin. Târziu, nu vom mai ajunge cu mâna nimic material, timpul se va lăfăi între noi şi obiecte, ca un cearşaf nesfârşit desfăşurat în jurul lumii. Propria noastră proiecţie ne va înghiţi atunci umbra.