Clepsidra

 de Filip Petru

         Zorile urmau să apară printre clipele târzii ale unei nopţi fără sfârşit şi aparent, fără alinare.  Trecuseră mai bine de douăsprezece ore de când apăruseră contracţiile şi evenimentul până tunci mult aşteptat, dar mult blestemat în ultimele ore, nu se mai producea. La început suportase totul cu răbdare, trecând în revistă în minte tot ce citiseşi auzise despre naşterea fără dureri, apoi alegând ore în şir, printre gemete tot mai puţin disimulate, diverse nume pentru viitorul ei fiu. Întâi se gândise la Ion, Petre, Andrei şi alte nume de bărbaţi care au o copilărie fericită, o căsnicie reuşită, copii cuminţi, bătrâneţe liniştită şi care, pentru ca totul să fie glorificabil, mor prin infarct, la peste 90 de ani, în timpul somnului seninîntr-o cabană din zona submontană. Pe măsură ce contracţiile deveneau mai dese şi mai intense, numele au început să aibă rezonanţă slavă, zona submontană să fie bântuită de furtuni şi infarctul treptat substituit de cancer.

            Tocmai începuse să creadă în moarte când pe uşa larg deschisă întră viitoarea străbunică, Sidona. Purta un pardesiu decolorat şi vechi, devenit de o culoare indefinibilă, ceva cuprins între incolor şi violet de parcă tot curcubeul se bâlbâise. În mână avea un obiect ciudat.

            Privind printre pleoapele înconjurate de cearcăne şi strânse de durere, reuşi să desluşească o clepsidră de mărime neobişnuită şi cu un aspect oarecum straniu. Aproape toată era neagră având doar trei zone transparente: cele două capete ale bulelor şi îngustătura prin care urma să curgă nisipul.

Reuşi cu greu, printr-un noian de priviri care transportau junghiuri, să strecoare o privire nedumerită, întrebătoare.

            Sidona, înţelegând, după o zgomotoasă introducere formată din hârâituri şi tuse, începu să povestească cu glasul răguşit de prea multe vorbe rostite în 108 ani de viaţă:

          - Ceea ce-ţi spun acum este o taină ce aparţine familiei noastre de mai multe sute de ani, o taină pe care au cunoscut-o numai mamele bărbaţilor născuţi din trunchiul ei. La începutul vieţii fiecăruia s-a pornit această clepsidră. Poate de asta nici nu avem prea mulţi bărbaţi în arborele genealogic: viaţa lor este legată de curgerea nisipului în clepsidră. Nisipul din ea ajunge pentru o viaţă de om. Firele de nisip nu sunt egale în mărime, aşa ca în clepsidrele obişnuite, şi fiecare din ele înseamnă o clipă de viaţă, o iubire împlinită sau o durere de dinţi. Există şi un fir de nisip negru. Dar,... în fine, toate astea nu au nici o importanţă pentru că fiul tău oricum nu poate trăi decât aşa cum curge nisipul în clepsidră, şi pe urmă nu vreau să te mai las să te chinui.

            Cu un gest firesc, de parcă era vorba de un minut şi jumătate pentru fiert ouă, Sidona răsturnă clepsidra. Strănepoata ei simţi o dureremai ascuţită decât tot ce îndurase până atunci iar moaşele abia au reuşit să prindă în braţe pruncul.

                                                                       *

Toate astea s-au întâmplat cu ani în urmă. Mama a ales pentru mine un nume care aminteşte de râurile tumultoase care ăşi sapă vaduri adânci printre stânci, dar copilăria mi-a fost banală, fără să fie lipsită de farmec, iar adolescenţa plină de elanul primelor iubiri care au rămas totuşi sub controlul raţiunii.

Atunci când a trebuit să-mi aleg un drum în viaţă am fost destul de echilibrat pentru a lăsa înclinaţiile artistice la nivel de pasiune şi a promova o sete de cunoaştere cultivată la gradul de meserie.

Altfel spus, firele de nisip s-au scurs umplându-mi viaţa cu toate banalităţile despre care străbunica îi povestise mamei, banalităţi pe care mama mi le-a spus şi mie, când eu am împlinit o vârstă la care ea credea că „taina” nu mă va mai speria, iar ea nu o mai putea răbda pe suflet. Când mi-a spus eu am căutat să par cât mai serios şi mai impresionat, făgăduindu-i că nu voi mai deyvălui nimănui „secretul”. Pe atunci n-aş fi suportat ca tocmai eu, foarte pozitivist şi ştiinţific din fire, să fiu luat peste picior de o astfel de superstiţie.

La sfârşitul dezvăluirilor, însoţit de mama, mi-am împachetat trecutulmi-am împachetat trecutul, prezentul şi viitorul şi le-am aşezat pe un raft în debara. Nisipul umpluse deja mai mult decât zona trasparentă a bulei de jos. „Iată că s-a dus probabil un sfert de viaţă” mi-am spus râzând în gând.

Au urmat clipe fericite: am cunoscut-o pe femeia pe care o clipă toţi o confundăm cu visul şi am vrut să fie numai a mea. Ne-am căsătorit şi fericirea mediocră, plus micile minciuni care pot umple o existenţă cu mirajul aventurii ne-au urmărit prin ierni aspre şi primăveri tandre. Uneori am crezut în poeyie dar au fost şi clipe când aş fi ascultat numai Rapsodia Albastră.

Într-o dimineaţă de toamnă totul a îngheţat: a murit mama.Stăteam la căpătâiul ei, când, ţinând ochii strânşi am avut binecunoscuta senzaţie că puncte roşii îmi aleargă prin faţă şi mi-am amintit de scurgerea firelor de nisip din clepsidră. M-am hotărât să o împachetez într-o ladă şi să o las pe vecie ascunsă într-un cloţ al pivniţei. Credeam că astfel am închis un capitol de relaţii pentru totdeauna.

M-am apucat cu furie de meserie, căutând să îmi completez altfel universul zdruncinat. Când simţeam că m-am împotmolit şi s-ar putea ca trecutul să răbufnească prea tare în mine, îmi aminteam de pasiunea pentru scris şi încercam să mă demistific prin artă.

Urmau zile când „ea” îmi umplea simţurile ca un cântec la modă.

„...ca foşnetul unei nopţi de vară în crâng”

„...ca susurul izvorului în pustiu”

„ca un ocean albastru adormit”...

Mă rog, ea nu era întotdeauna aceeaşi, dar poate că şi asta curgea prin clepsidră.

Poate că nici astăzi nu mi-aş fi amintit de anticul instrument de omorât timpul dacă acum doi ani nu era cutremurul.. mă întorceam spre casă când am simţit un uşor tremur în genunchi şi în viscere. Apoi totul s-a dezlănţuit şi s-a năruit.

Trotuarul mi-a fugit de sub picioare, în jurul meu au căzut acoperişuri, geamuri, glastre, glastre cu flori, stâlpi de iluminat şi ploaia cu fulgere şi tunete. Drumurile s-au rupt, maşinile s-au scufundat, pânzele freatice au ieşit la suprafaţă...

Am stat cinci zile într-un spital improvizat, unde am aflat că soţia şi casa au dispărut înghiţite de o râpă nesfârşită apărută în câteva secunde, râpă prin care şerpuieşte acum un râu neştiutor.. La început am crezut că mă voi sinucide, apoi încet, pe neobservate, au început să mi se depene în minte clipele fericite şi nefericite pentru care a meritat să trăiesc şi a căror amintire parcă merita să o mai port pe pământ.

Cum închideam ochii revedeam zi cu zi clipele dinaintea dezastrului.

După o vreme mi-am dat seama că fiecare noapte retrăiam câte o zi tot mai îndepărtată din viaţa mea şi fiecare pas greşit pe care ăl făcusem, acum îl reprobam, regretul crispându-mi gâtul şi înecându-mi ochii în lacrimi când pentru greşeli când pentru fericiri pe care nu le mai putea retrăi aievea.

Viaţa mea ireală de vis începuse de la o vreme să mă amuze şi de-abia aşteptam noaptea ca să văd ce nou episod din serialul „Viaţa mea” avea să fie difuyat spre vizionare. Începusem să cred în fericirea asceţilor când am realizat că ziua nu se întâmplă nimic. Nu sunt întrebat de ce lipsesc de la serviciu uneori, nu mă deranjează dacă zilele respective îmi sunt reduse din salariu. Apoi am remarcat treptat că oamenii pe care abia îi cunoşteam în vis începeam să îi uit în viaţa diurnă, nu mai reţineam nimic nou, nume, senzaţie sau eveniment, de parcă memoria nu făcea decât să se descarce în timpul nopţii.

 Chiar şi aşa, nimic nu s-ar fi trezit în mine dacă nu ajungeam în vis la moartea mamei. M-am revăzut împachetând clepsidra. Mi-a venit să mă arunc în râu şi să caut obiectul blestemat căzut invers decât fusese aşezat la naşterea mea.

Am înţeles că „taina” nu era chiar o taină şi că firele de nisip acum, undeva pe fundul râului, în apropierea corpului cele pe care în curând nu o voi mai întâlni nici în vis, se scurg în sens invers vieţii mele.

Acum am înţeles aritmia fără explicaţie clinică de care îmi vorbeau cu nedumerire doctorii în spital.

Am pus mâna pe sticlă şi am început să beau.

Nu vreau să mai visez căci ştiu ce se va întâmpla când voi termina visele şi voi ajunge în pragul unei nemuriri cu nopţile la fel de albe şi goale ca zilele.

                                                                                                            Septembrie 1976