Fragment din romanul Șaman de Adina Dabija*

Afară se lăsase deja întunericul. M-am aşezat la birou şi am închis ochii. Am lăsat caruselul să se învârtească în voie, în timp ce orice sens sau căutare de sens se destrăma ca o bătaie de aripi. Fluidul care venea dinspre angalok spre mine devenise din ce în ce mai greu, aproape palpabil. După câteva respirații adânci, prin care m-am pătruns de el, am intrat într-o stare de imponderabilitate în care contururile lucrurilor se estompeau şi totul se contopea într-o muzică. Era o muzică din armonii şi vibrații neasemuit de frumoase, atât de gravă şi de binefăcătoare, încât am început să plâng. Unde fusese muzica aceea până atunci, de ce nu mi se arătase în nopțile de agonie şi confuzie? Nu aveam să o mai uit de acum niciodată, aveam să o fac să-mi intre în adâncul oaselor şi să vibreze acolo pentru tot restul existenței mele. Am înțeles într-o clipită ce trebuia să fac: să transform chiar atunci acea vibrație pe care o primeam în adâncul ființei în cuvinte omeneşti, să rezonez cu ea.

            Am pornit astfel demersul anevoios al eliberării şamanului din mine, slăbit şi înfometat după atâția ani de prizonierat, dar totuşi acolo, regenerat chiar în acea clipă de fluidul prin care angalok-ul îl hrănea, peste legile lumii, arătându-mi drumul, nebunesc, imposibil, şi totuşi singurul posibil pentru mine. Îmi dădeam seama că la cea mai mică ezitare sau slăbiciune din partea mea voi rata totul. Forma aceea subțire, alcătuită din lumini şi umbre, din goluri şi efervescențe, forma sufletului pe care o văzusem cu câteva zile în urmă, se putea rupe oricând, aşa subțiată cum era de prea multele încercări şi greşeli la care o supusesem. Am continuat să îmi împing limitele ființei spre locul acela din centrul lumii de unde venea vibrația, până când am simțit-o rezonând în centrul propriei mele ființe – în inimă. Inspirând, expirând, blocându-mi respirația ca să mă curăț de tot balastul rezidual al existenței mele de până atunci, mă acordam, cu fiecare cuvânt aşternut pe hârtie, la inima angalok-ului care vibra în acelaşi timp înăuntrul şi în afara mea, conectat la rândul lui cu o inimă mult mai mare decât a lui, care pulsa discret, îndepărtat. Astfel am scris cel mai important poem din viața mea, care a legat definitiv şamanul din mine printr-un fir indestructibil şi foarte prețios de angalok.

            Ceasul arăta exact opt şi treizeci şi cinci de minute când am pus creionul jos. Eram epuizată, m-am întins în pat şi am ațipit, scufundându-mă într-un somn vindecător.

            Când m-am trezit ceasul arăta unsprezece şi unsprezece minute.

            M-am îndreptat spre masă şi am recitit poemul.

            Inima mea ştie de ce bate

            fără ca eu să ştiu.

            Doar Tu, care converteşti toate pierderile în câştig

            ştii de ce bate inima mea

-         iar inima mea ştie totul pentru că e parte din Tine.

            Ce fericire poate fi mai mare

            decât să-mi aud în sfârşit inima rupând tăcerea şi vorbindu-mi

            aşa cum numai  peştii ştiu să vorbească mării, în lumina lunii?

            Inima mea când vorbeşte nu ştie să spună decât un singur cuvânt,

            dar pe acela îl spune atât de tare de răsună tot universul

-         până la Tine şi înapoi:

            Iubire.

            Am împăturit poezia şi am pus-o în buzunarul de la piept, alături de poza angalok-ului. Ele erau tot ce aveam mai important, tot ceea ce-mi dăruise viața mai de preț. Apoi nu am ezitat nici o clipă. Am luat încet, tacticos, bagajul care mă aştepta pe pat, gata pregătit pentru România, şi am deschis fără să mă grăbesc uşa, încetinindu-mi în mod intenționat mişcările. Cu cât voim mai mult să fug, să sar de bucurie că reuşisem să scriu poemul, unind astfel miracolul dinăuntru cu cel dinafară, cu atât îmi încetineam mai mult mişcările, ca să nu perturb în vreun fel voalul neted şi strălucitor în care se înfăşurase inima mea prin scrierea celui mai important poem din viața mea. Acum, că hotărârea de a pleca în căutarea angalok-ului fusese luată, nu mai avea rost să mă grăbesc. M-am oprit o clipă afară în aerul rece să caut în Carul Mic Steaua Polară. Porneam către Nord.

9. Șamanul

Cum funcționează elementele la nivelul fizic vor funcționa şi la nivelul sufletului dar având o vibrație mai înaltă. Transformarea unei puteri în alta este un proces magic. (Franz Bradon – Inițiere în hermetism)

            Primul lucru când am ajuns în Montréal, a doua zi de dimineață, a fost să intru într-un Internet café ca să caut nişte agenții de voiaj care ofereau curse spre Nunavik, provincia cea mai din Nord a Québecului, locuită de ceea ce se numeau odinioară eschimoşi - dar acum li se spunea inuiți. Am copiat câteva numere de telefon, apoi am început să sun să întreb de oferte.

            În după amiaza acelei zile am stat în cerc pe pajişte în faţa Centrului de Antrenament de Supravieţuire Arctică - Nunavik, împreună cu zece necunoscuţi veniţi de prin toată lumea, gata ca şi mine să se arunce în cea mai mare aventură a vieţii lor: zece zile de mers cu săniile trase de husky, explorat aşezările inuite din sălbăticia arctică şi construit igluuri în care să ne adăpostim peste noapte. Nici unul dintre noi nu bănuia la acea vreme cât de greu vor atârna cele treizeci de kilograme de bagaj, cât trebuia să cărăm fiecare din noi, ca membri ai expediţiei. Nici măcar nu ne ştiam unii altora numele, aşa că ne-am prezentat pe rând şi fiecare a vorbit despre motivaţia de a pleca într-o asemenea aventură.

            Fiecare era, în felul lui, sărit de pe fix. Jonas era un neamţ aţos şi plin de muşchi, ahtiat după sporturi extreme, care voia să încerce ceva nou. Jane şi Emily erau nişte englezoaice care după ce îşi scandalizaseră familiile, căsătorindu-se, îşi petreceau aici debutul lunii de miere, după care urma să plece la Rio de Janeiro. Billy era un american care trăia pe social security şi care venise să-şi pună ordine în gânduri şi să se ţină departe de marijuana. Nick era un computerist din Sillicon Valley care îşi petrecea vacanţele mişcându-şi fundul de pe scaun, făcând lucruri la gândul cărora i se umezea mâna pe mouse de emoţie, ca de pildă sărind cu paraşuta, făcând scufundări în Caraibe sau speculații la bursă. Gino era un italian drăguţ care se hotărâse să o lase mai moale cu fetele, care se ţineau scai de capul lui (i s-a spus în aceeaşi seară că nimerise la locul potrivit). Martine, o femeie la vreo patruzeci de ani, avea o mutră severă şi acră, dar era gata întotdeauna să-ți sară în ajutor, chiar mai mult decât ai fi avut nevoie. A tradus cu vioiciune din engleză în québecois pentru Jonas şi Gino, deşi ghidul şi toată lumea înțelegea perfect engleză. Preda etică socială la Université de Montréal şi era în special interesată de etica inuiților. De fapt părea foarte dornică să zboare din colivia ei pentru o doză de adrenalină arctică. Zaide şi Antoin erau un cuplu simpatic de francezi care îşi trăiau viaţa după modelul nomad, tocând astfel moştenirea pe care o primiseră de la o mătuşă bogată. Tocmai se întorceau din Brazilia, unde petrecuseră câteva luni în jungla amazoniană. Ivan tocmai imigrase în Québec şi era dezamăgit de felul în care se construiau casele şi în general de felul în care era întocmită ”lumea nouă”. Era de profesie inginer şi îşi găsise job la un supremarket, ca vânzător. Credea, ca şi Jules Vernes, că pământul e gol pe dinăuntru şi că exista o intrare secretă spre centrul lui în apropierea Polului Nord, pe care inuiţii o cunoşteau cu siguranţă. Venise ca să afle unde se găseşte. Iar eu am spus că venisem ca să văd luminile aurorei boreale şi să-mi golesc mintea.

Ghidul, pe nume Tukalaq, un eschimos cu alură de sportiv de performanță, fără pic de grăsime pe el - complet diferit de eschimoşii din poze - a început prin a se lăuda că a mai organizat expediția la care urma să participăm de zeci de ori. Era îmbrăcat în tricou cu mânecă scurtă care îi lăsau descoperiți muşchii de oțel - în timp ce majoritatea noastră (în afara neamțului) purtam pulovere de lână.

            - Mâine veți părăsi lumea civilizată şi nimic din ce veți vedea în următoarele zece zile nu va semăna cu ceea ce v-ați obişnuit. Nu există hotel cu apă, încălzire şi lumină curentă, la care să vă întoarceți seara. Dacă nevoile vă vor fi satisfăcute depinde numai de voi şi de mama natură. Apă, mâncare şi ce va mai fi nevoie - toate vor trebui cărate cu săniile, sau la nevoie în spate, iar focul şi adăpostul le vom face la fața locului seară de seară. Vă spun de la început ca să nu aveți surprize acolo. Veți învăța să navigați tundra arctică orientându-vă după soare, lună, stele şi vânt. Vă veți construi propriul igloo şi veți dormi confortabil în el. Personal, am fost antrenat să supraviețuiesc în cele mai vitrege condiții de pe întreg globul pământesc. Am stat în flăcări ca să-mi usuc hainele şi să mă încălzesc la minus treizeci de grade. Am dormit în adăposturi de zăpadă, în corturi de campanie sau sub cerul liber. Am vânat şi mâncat carne crudă pentru a supraviețui. Am topit zăpadă şi gheață ca să-mi potolesc setea. Asta e viața mea, acolo. Gândiți-vă bine! Nu vreau să vă descurajez, vreau doar să ştiți în ce sunteți gata să vă aruncați.

După ce şi-a umflat suficient muşchii în fața noastră, povestindu-ne anecdote din expedițiile anterioare şi hlizindu-se pe seama stângăciilor comise de nătăfleții anteriori – ca să nu cumva să facem şi noi la fel! - a trecut la lucruri serioase. Ne-a împărțit nişte hârtii cu instrucțiuni despre ”Cum să supraviețuieşti frigului arctic”. Eram sfătuiți să nu mâncăm zăpadă sau gheață, ci să o topim, la nevoie, între straturile de îmbrăcăminte, să ne menținem hidratați, pentru că vânturile arctice usucă pielea, să ne construim adăpostul sub nivelul solului, pe cât posibil, ca să profităm de căldura radiantă a pământului, să nu atingem nici o suprafață înghețată cu mâna goală şi o mulțime de alte lucruri de acest gen.

            - Cum, a întrebat contrariată Martine, e posibil să rămânem fără apă de băut pe parcursul expediției?

            - Orice e posibil, a răspuns eschimosul. Teoretic, şansele de a rămâne fără apă sunt foarte mici, a adăugat el. Dar oricând în acest sezon putem să dăm nas în nas cu un viscol care să ne blocheze câteva zile într-un loc.

            Mare greşeală. Pronunțând fraza asta a pierdut instantaneu trei muşterii: pe Nick, pe Zaide şi pe Antoine. Comentariul lui Nick a fost: ”Ar trebui ca şansele să rămânem fără apă sau orice alte resurse să fie reduse la zero. Ar trebui să existe radare care să anunțe din timp schimbările de vreme. Ar trebui elicoptere private gata să ne sară oricând în ajutor”.

            Degeaba a încercat eschimosul să-i explice că vremea arctică e imprevizibilă şi că inuiții au mijloace mai bune decât radarele să anticipeze o furtună de zăpadă care se apropie, şi în plus oficialitățile sunt oricum la curent cu călătoria noastră, prin însăşi legea Nunavikului bla bla bla. Americanul şi-a luat rucsacul şi a plecat. ”I'm not gonna throw my money into this bullshit”, a aruncat el printre dinți. Cât despre Zaide şi Antoine, au decis că oraşul Québec ar fi putut fi la o adică suficient de interesant ca să-i țină ocupați până la apropiata plecare spre Noua Zeelandă.

            Mi-am pus teancul cu foile de instrucțiuni în rucsac, gândindu-mă să le citesc pe îndelete seara la hotel sau a doua zi, în avion. Eram destul de mulțumită de alegerea făcută - pentru o sumă egală cu nici un sfert din economiile mele (din fericire nu îmi plătisem încă rata la şcoală pe semestrul în curs) puteam călători fără să-mi bat capul cu problema echipamentului polar, a cazării şi a meselor, compania urmând să se îngrijească de toate acestea. De altceva nu îmi păsa. Scopul meu era să plec cât mai curând spre locul care îmi apăruse în visul din anticamera lui Père Joseph. Dacă şi cum aveam să-l întâlnesc pe eschimosul din poză – rămânea pe seama  destinului. Viziunea pe care o avusesem în vis sau în călătoria aceea afară din corp - sau ce-o fi fost - mă instruise doar să plec înspre el.

            Am pornit cu grupul zgomotos şi entuziast să ne cumpărăm ochelari şi cremă de soare, indispensabile pentru orice călătorie pe zăpadă, şi alte câteva nimicuri despre care ghidul ne-a spus că se vând la suprapreț în Nunavik, apoi ne-am oprit într-o pizzerie şi am continuat să sporovăim până pe la opt seara. Începuse să burnițeze când am ieşit din nou în stradă. Ne-am luat rămas bun în fața pizzeriei şi fiecare a pornit-o spre culcuşul lui, care numai pentru primele două nopți avea să rămână separat de al celorlalți. Mi-am tras gluga pe cap şi am pornit spre Les Bons Matins, pensiunea unde trăsesem în acea dimineață. Aflasem de ea de la Roberto, care stătuse aici în săptămâna de după 9/11, în care îşi aşteptase rândul la zbor, când toate cursele transatlantice fuseseră date peste cap în urma atacului de la World Trade Center.

            Îmi plăcea mica auberge, era ieftină, situată central, dar pe o străduță lăturalnică, ferită de zarva trotuarului şi pe deasupra nu lipsită de stil - era presărată cu picturi expresioniste, care îi dădeau un aer cald şi oarecum haotic, iar pereții camerelor erau vopsiți în culori vesele. Noaptea însă cartierul părea destul de dubios. La o aruncătură de băț de hotel am văzut o maşină în care se afla o femeie, care se oprise să negocieze cu un prostituat. Probabil că nu s-au înțeles la preț, pentru că maşina a demarat în trombă. Când am trecut pe lângă el băiatul mi-a făcut cu ochiul.

            Am răsuflat uşurată când am ajuns în cameră. Am sunat-o imediat pe Delia, o amică la care voiam să-mi las bagajul a doua zi de dimineață, ca să nu-l car cu mine în expediție, apoi am intrat în baie să fac un duş. Până şi în baie exista un tablou pictat în acelaşi stil expresionist, asemănător cu tabloul imens care se afla pe peretele din fața patului meu, cu nişte păsări albastre care dansau în cerc pe un fond galben-portocaliu, ulei pe pânză, deloc rău, deşi cam dulceag, şi m-am mirat că decoratorii hotelului nu se gândiseră că s-ar putea deteriora, din cauza aburului de la duş. Apoi am văzut în stânga jos o etichetă cu prețul tabloului. De ce nu? Să contemplezi dansul păsărilor în timp ce stai pe budă - ar putea la o adică să înveselească peristalsisul. Cu părul înfăşurat într-unul din prosoapele de un alb imaculat pe care le-am găsit în baie m-am tolănit în aşternutul impecabil, nu fără oarecare nostalgie după această ultimă seară burgheză de dinaintea marii aventuri, care iată, era pe sfârşite. Însă cum am început să mă uit pe hărțile şi instrucțiunile pe care ni le dăduse Tukalaq, nostalgia s-a risipit, lăsând loc celui mai viu interes amestecat cu entuziasm, deşi nelipsit de un oarecare gol în stomac. La urma urmei, începeam o nouă viață, şi nici nu se putea loc mai potrivit decât tărâmul virgin al Nunavik-ului. Numai privind urşii polari, focile şi renii din broşuri, amestecate cu fețele numai ochi şi obraji, rumene de frig, înconjurate de blană şi rotunde ca nişte luni obraznice ale eschimoşilor, m-am simțit deodată încrezătoare.

            Atunci s-a întâmplat ceva incredibil. Draperia de catifea albastră din fața geamului s-a mişcat. Am înlemnit de spaimă. Chiar când voiam să pun mâna pe telefon să formez zero ca să-l anunț pe recepționer că în camera mea se afla un intrus, de după draperie s-a ivit un individ slab, nebărbierit, care avea ceva profund neliniştitor în privire. A pus degetul la buze, apoi a ridicat mâinile în sus, ca să-mi arate că are intenții paşnice. Abia atunci mi-am dat seama că semăna cu Teo Haiduc. Semăna şi parcă nu era el. Calmul şi aerul său flegmatic dispăruseră cu desăvârşire. În spate purta un rucsac jegos pe care l-a trântit pe cufărul de lemn sculptat care se afla fața patului meu.

            - Ai vreun celular la tine? m-a întrebat el. Fără să aştepte să-i răspund, mi-a luat el însuşi celularul de pe noptieră şi i-a scos bateria. A deschis uşa şifonierului şi a trântit-o imediat la loc, mulțumit – era gol. Apoi a scos din priză cablul telefonului şi s-a aşezat cu picioarele în cruciş pe singurul fotoliu care se găsea în cameră, aprinzându-şi o țigară.

            - Acum putem discuta în linişte, a spus Teo Haiduc.

            - Ce naiba faci aici? l-am luat eu la rost. M-ai speriat foarte rău!

            Fără un cuvânt, Teo Haiduc îmi întinse pachetul de țigări şi-mi făcu semn să mă servesc.

            - Nu te-ai schimbat prea mult, a spus cercetându-mă atent.

            Am vrut să-i spun că reciproca nu era adevărată, dar m-am abținut.

            - Îți place mirosul pădurii toamna? spuse el scoțând din buzunar o frunză şi oferindu-mi-o. Îți place cum foşnesc frunzele uscate sub talpă, nu-i aşa?

Îl priveam uluită. De unde să fi ştiut Teo Haiduc cât de mult îmi plăcea mie sunetul crocant al frunzelor uscate când calci pe ele? Eram absolut sigură că nu discutasem niciodată asta cu nimeni. Și mai ales, cum naiba aflase că eram aici? Era ceva ciudat în toată povestea asta.

- Ce vrei de la mine? Ce cauți aici?

            - Doamne, şi norii! a continuat el fără să mă bage în seamă. Uneori mă gândesc că aş sta şi acum tolănit în iarbă cu mâinile sub cap, privind cum se mişcă norii pe cer, acolo sus pe deal, lângă cimitir la Măgina.

            Măgina? A spus Măgina? De unde să ştie Teo Haiduc cum se numeşte satul în care m-am născut, şi mai ales nimeni, absolut NIMENI din lumea asta nu ştia că-mi plăcea să stau întinsă în iarbă sus lângă cimitir şi să privesc norii. Cine era acest om şi ce căuta el la miezul nopții într-o cameră de hotel unde nici măcar eu nu ştiusem până în acea dimineață că voi dormi peste noapte?

- Dacă nu s-ar fi dus totul de râpă, strigă deodată Teo Haiduc, mototolind frunza şi aruncând-o pe covor. Nu e nevoie decât de foarte puțin pentru ca totul să se ducă de râpă. O singură adiere de praf amestecat cu sânge, o adiere pe care ai simțit-o de zeci de ori în nări, dar care, din cine ştie ce motive, abia acum a ajuns să fie procesată de creier, e de ajuns ca să dea totul peste cap.

Spusese toate astea ca şi cum n-ar fi băgat de seamă că eram acolo. Apoi, deodată, ca şi cum m-ar fi observat în sfârşit, se ridică de pe fotoliu şi începu să scotocească de zor în rucasc.

            - Vezi memoria asta?

            Deschise palma şi îmi arătă un flash drive.

            - Conține peste zeci de imagini ale unor documente de maximă importanță. Când vom face publice aceste documente, cursul istoriei va lua o nouă întorsătură, spuse el privindu-mă cu ochii injectați şi aerul unui câine întărâtat.

            - Cine eşti de fapt? am bâiguit eu, tremurând. Ce cauți, de ce ai venit aici?

            - Nu eu am venit la tine, spuse Teo Haiduc aşezându-se comod în fotoliu, picior peste picior, luându-şi un aer oarecum asemănător celui flegmatic de odinioară. Tu ai venit la mine.

            - Eu? am exclamat eu, profund surprinsă de tupeul nemăsurat al noului Teo Haiduc. Doamne fereşte! Dacă nu mă vedem cu Roberto acum câteva săptămâni şi nu mi-ar fi spus în treacăt că îți petreci ore în şir filmând triburile de papuaşi pentru diverse reviste glossy, poate că nici nu mi-aş mai fi amintit vreodată de existența ta.

            - Da, numai că, exact acum şase săptămâni, s-a întâmplat ceva important. Ceva ireversibil.

            - Ce? am întrebat eu, surprinsă de detaliile pe care le cunoştea despre viața mea,   convinsă că se referea la ruptura mea cu Jean-Claude.

- Nu, nu asta, spuse el de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Știi că eşti nemaipomenită! exclamă el pleznindu-şi palmele. Este oare posibil ca cineva să fie atât de preocupat de propriul său ombilic încât faptul că au murit vreo două mii de oameni, unii arşi de vii, alții sub dărâmături să nu-i facă oare nici o impresie? Nu tu spuneai, pe vremuri, că e monstruos să fii detaşat?

            - Bineînțeles că e monstruos. Am stat acum câteva săptămâni la coadă ca să donez sânge, dar am renunțat, scria pe formular că nu-l aceptă dacă ai avut vreodată hepatită...  Să nu-mi spui acum că ai devenit agent secret pentru FBI sau Mossad! Nu că asta ar fi prea de tot!

            Teo Haiduc mă privi cu severitate, strângându-şi buzele. Contrastul pe care îl făcea cu vechiul său personaj mi s-a părut atât de hilar încât nu mi-am putut reține un surâs.

                - Îți mărturisesc că nu prea am mai urmărit ce se întâmplă, am spus eu stingând țigara în scrumiera de pe noptieră şi desfăcându-mi părul din turban ca să-l las să se zvânte. Cred că e mai bine ca fiecare să se ocupe de războaiele lui. Mai ales când nu înțelege nimic din ale altora.

            - Dar eu înțeleg! strigă el agitând USB drive în mână. Tocmai asta încerc să-ți explic!

            - Să fii sănătos! Nu ştiu dacă eşti la curent, dar mâine plec într-o expediție în Canada arctică. Ca să pleci într-o astfel de expediție ai nevoie de o anumită stare de spirit, de o anumită linişte. Pe care abia reuşisem cu chiu cu vai să mi-o încropesc...

- Bineînțeles că sunt la curent cu mica ta escapadă. De fapt de asta am şi venit. Este foarte important să iei cu tine acest USB drive. La momentul potrivit cineva ți-l va cere şi va trebui să i-l dai. Asta-i tot.

            - Asta-i tot?! am izbucnit eu. Cum adică asta-i tot? Nici nu mă gândesc să-l iau! Ascultă Teo Haiduc! Nu ne-am mai văzut de mai bine de doi ani. Nu ştiu ce învârți acum şi nu mă interesează. Pe vremea când te-am cunoscut eu erai un tip cumsecade, la locul lui, care nu-şi băga nasul în viețile oamenilor, dimpotrivă. Tot timpul am admirat la tine felul în care ştiai să te ții deoparte.

            - Vezi, aici nu spui adevărul, spuse Teo Haiduc foarte liniştit, cu aerul zeflemitor al vechiului Teo Haiduc. Întotdeauna ai crezut că sunt un păcălit, un personaj împietrit într-o mască de samurai. Iată că te-ai înşelat! Cum îmi poți cere mie ca personaj să mă schimb când tu însăți nu eşti dispusă să mişti un deget? M-ai chemat aici ca să mă eliberezi. Mi-ai spus, gata, bătrâne, e timpul să ieşi afară din colțul acela al minții mele unde zăceai sub formă de imbecil flegmatic, e timpul să avem şi noi ceva de spus în afacerea asta, moşule! Aşa e sau nu?

            Ochii de câine înfometat ai lui Teo Haiduc aruncau scântei. Ezitam între spaimă şi milă, era din ce în ce mai clar că tipul o luase razna, altul pe care România îl scosese din minți. Eram aproape dispusă să accept chiar şi USB drive-ul, care părea să-l preocupe atât, şi care probabil nu conținea nimic important, numai ca să-l liniştesc, însă chiar atunci s-au auzit nişte strigăte şi lătrături pe hol.

            - Repede, a sărit în sus Teo Haiduc. Mi-au luat urma! Trebuie s-o ştergem cât mai repede de aici!

            M-am ridicat din pat, dezorientată. Lătrăturile se auzeau acum chiar lângă uşa mea şi cineva a început să bată în ea cu pumnii.

            - Pe aici! strigă Teo Haiduc, împingând tabloul uriaş cu dansul păsărilor albastre de pe peretele din fața patului, care se dădu ca prin farmec la o parte, lăsând să se vadă o spărtură în zid. Mi-am înşfăcat rucsacul gata pregătit pentru a doua zi şi m-am strecurat afară prin spărtură. Tabloul s-a mişcat la loc în urma noastră, închizând spărtura şi lăsându-ne în cea mai neagră beznă.

            -Urmează-mă, strigă Teo Haiduc de undeva din fața mea.

            Tunelul în care intrasem avea bolta joasă şi trebuia să înaintez cu capul aplecat înainte. Mirosea foarte intens a mucegai. Am pus mâinile deasupra capului, ca să mă apăr de pânzele de paianjen care simțeam că mi se lipesc pe frunte. Am înaintat aşa preț de câteva minute, timp în care vocea lui Teo Haiduc răsuna în fața mea, fără să se poată distinge vreun cuvânt din ce spunea. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Într-un târziu am zărit o geană de lumină.

            M-am apropiat şi am văzut o cameră mare, cu tavanul foarte înalt, în centrul căreia se găsea o masă cu picioarele verzi, acoperită cu o muşama. M-am uitat în jur după Teo Haiduc, dar acesta dispăruse cu desăvârşire. Am simțit doar în mâna dreaptă răceala metalică a USB drive-ului pe care mi-l strecurase în palmă când mă trăsese de mână în tunel. Am pus memoria într-un mic buzunăraş ascuns într-un buzunar mare exterior al rucsacului. Am păşit cu atenție în cameră, coborând o treaptă.

            La masă apăruseră un bătrân şi o femeie. Nu le puteam vedea fețele pentru că stăteau cu spatele la mine. Femeia luă nişte cârpe cu care apucă de margini şi ridică cu greutate un lighean verde de pe sobă, plin cu apă din care ieşea abur, şi îl aşeză cu grijă pe un scaun. Luă apoi un ibric roşu cu care îi turnă bătrânului, care aştepta aşezat pe pat, cu capul aplecat peste alt lighean, albastru, jegos, cu smalțul sărit din loc în loc, apă să se spele pe cap. Se spălă cu greutate pe părul lung, alb, împroşcând cu apă peste tot în jur, astfel încât la sfârşit se făcuse o băltoacă sub scaun, pe care femeia se grăbi să o şeargă cu o cârpă. Undeva în capătul celălalt al mesei stătea o pâine mare aburindă, din acelea rotunde de care se fac în Ardeal, şi nişte pere galbene cu pete maronii, aproape trecute, care răspândeau un parfum intens.

- Nu puchiai să faci apa o țâră mai caldă, tu Marilenă? spuse bătrânul.

            - E numai bună cum e! spuse femeia pe un ton blând şi împăciuitor.

            - Aşa mi-o intrat un frig în oaşie! spuse bătânul.

            M-am apropiat de cei doi cu inima strânsă şi m-am aşezat pe patul de lângă sobă, acoperit cu inconfundabilul covor verde cu flori roşii, albastre şi galbene țesut de mama. Totul era neschimbat: frigiderul vechi, care torcea zgomotul obişnuit al frigiderelor Arctic din anii optzeci, servanta cu geamuri pătate de puncte negre de muşte, gălețile de scos apă din fântână, amândouă pe jumătate goale, cu nelipsita depunere de țărână de la fund, linoleumul de pe jos, rupt şi găurit pe alocuri, vița de vie care se vedea pe geam. Doar pereții, vopsiți în partea de jos într-un verde palid cu flori aurii şterse de vreme, erau mai scorojiți decât îi ştiam, însă pe cel de lângă sobă rămăsese atârnată aceeaşi reproducere alb-negru după Cina cea de taină. În spatele mesei la care stătea Isus cu apostolii se vedea cerul şi perspectiva unifocalizată folosită de Leonardo Da Vinci dădea impresia că toată imensitatea dezolantă a peretelui crăpat, lipsit de fereastră, este absorbită în cerul din tablou.

- Îi tare frig acolo gios sub pământ, se plânse tata în timp ce sora mea îl ajută să-şi înfăşoare capul într-un prosop. Și jiermii nu-ți lasă nişi un pic de liniştie. Mâncă din tinie zi şi noaptie şi tu te uiți şi veji cum ți se împuținează trupul şi te înşarcă aşa o tristețe cum n-ai mai sâmțât vreodată. Și îi vezi pe şei de pe pământ cum se aşiază la masă şi mâncă, cum se bucură cu gura şi cu stomacul şi cu toate şele de câte sunt, în timp şe pe tine te cuprinde pustia.

            Se aşeză pe pat alături de mine, privind în gol. Sora mea deschise uşa la bucătărie şi ieşi afară în grădină cu ligheanul în mâini să arunce apa, apoi începu să-l frece cu detergent şi îl clăti cu restul de apă din ibric.

            - Ai vint şi tu... spuse tata fără să se uite la mine. Vezi că eşte pită caldă, o fost adus-o lelea Melintia adineaori. Ia-ți cu slană şi şieapă roşie, dacă jiei.

            M-am aşezat la masă şi am rupt o bucată de pâine aburindă. Sora mea continua să trebăluiască prin bucătărie.

            - Îi bună? m-a întrebat tata, privindu-mă cu jind. Eu nu pochi mânca, n-am cu şe, spuse el ridicând maieul şi arătându-mi un fel de gaură în stomac.

            Am pus pâinea pe masă.

            - De ce m-ai dat? l-am întrebat. Sora mea ridică o clipă privirea, dar continuă să trebăluiască.

            - Bun, spuse el, să presupunem că nu te-aş hi dat. Să presupunem că ai hi rămas aişi după moartea mumă-tii. Cum ar hi host jiața ta?

            Sora mea îmi întinse o unghieră şi-mi făcu semn să-i tai unghiile lui tata.

            - Ai închis găinile, tu Marilenă? tresări tata. Du-te repede că se întuniecă. Nu uita să pui nişte hân la vitie.

            - Mă duc acum, spuse sora mea, punându-şi o şubă pe ea şi nişte cizme de cauciuc.

            - O hezi, spuse tata după ce Mari ieşi. Nu stă de diminieața până seara. Aşa ai hi host şi tu.

            - Aşează-te la mine în brațe, l-am rugat eu.

            S-a ridicat cu greutate şi s-a aşezat în brațele mele cu picioarele de-o parte, aşa cum îmi plăcea să-l țin pe Janet, ca pe copiii mici. Când se aşeză pe genunchii mei răspândi un damf discret de urină - acelaşi miros binecunoscut din ultimii săi ani de viață. Am început să-i tai unghiile negre, întoarse pe dos.

            - Nu trebuia, i-am spus eu. Oricât de greu ți-ar fi fost.

            - Ai hi vrut să pleşi, să hezi lumea. Ai hi plecat, la fel ca ea, spuse tata arătând spre uşa pe care ieşise sora mea. Nu te-ai mai hi întors nişiodată. M-ai hi giudecat mai mult decât mă giudeci acum. Ar hi trebuit să mă grijeşti, cum a făcut ea. Să calşi, să găteşti... Să mă ajiuți la cules jia, la făcut brânză, la înşirat frunze de tutun pe şârmă. Ar hi trebuit să înduri multie. Și mai ales să trăieşti cu biserica ista din deal deasupra capului. Nişi nu ştii ce înseamnă hiața cu biserica deasupra capului! Îți bat clopotele în urechi când ți-i lumea mai dragă! Știi când moare fiecare om din sat, şi cimitirul din deal atârnă din şe în şe mai greu peste tine, că ştii că-ți jine şi țâie rândul. Toate babele care urcă spre cimitir se opresc să stea de vorbă cu tine şi sporovăiala lor lasă o greutate de plumb. Iar asta cu timpul te înnebuneşte, spuse tata cu blândețe, bălăngănindu-şi picioarele ca un copil.

            La drept vorbind, era uşor ca o pană.

            - Dar ruşinea de a fi un copil dat? l-am întrebat eu. Femeia care s-a oprit în fața blocului, în timp ce mă jucam, ca să îmi spună, de față cu prietenii mei de la bloc, că nu eram copilul părinților mei, ci un copil de la țară, a cărui mamă murise, uimirea mea mută, neputiința mea?

            Tata, nu spuse nimic, doar privi în podea.

            - Dar ruşinea ta de a-ți fi dat copilul? Ca să-mi fie mie mai bine? Cum poți să te minți în aşa hal? Nu te-ai gândit decât la tine!

            - Nu-i adevărat! spuse tata, ridicându-se din brațele mele şi începând să se plimbe mânios prin încăpere.

            - Ce-ți trebuia ție un copil mic care să te bată la cap? Ai vrut să scapi de mine! Ce fel de tată eşti?

            - Tu nu ştii nimic! şuieră el prin gaura din burtă. Nu ştii că după ce a murit mumă-ta, tânul şi tână-ta au jinit aişi la ora şinşi dimineața să-mi spună că sunt prea bătrâni ca să se ocupe de tinie! Te lăsam din hecini în hecini şi nimeni nu te şchimba şi umblai udă toată zâua când eu eram la servişi şi sora ta la şicoală. Ce-ți puteam oferi eu nu era jiață!

            - Dar era dragoste! Poate că dacă mi-ai fi arătat puțină dragoste aş fi avut şi eu mai multă dragoste pentru ceilalți!

            - Mă acuzi pe mine că nu te-am iubit? Habar n-ai câte nopți n-am dormit eu de grija ta! Departe de tine, fără telefon să sun, să întreb şie faci, cum creşti, dacă mă mai țâi mintie...

- Dar în vacanțe? Când am crescut şi veneam aici în vacanțe nu-mi vorbeai niciodată. Îmi era teamă de tine, dacă greşeam ceva mă priveai cu dispreț, ca pe cineva căzut din lună. N-ai fost niciodată cu mine la oraş, la un muzeu sau pur şi simplu să-mi cumperi o ciocolată, sau o haină!

            - Păi nu-ț lua Mari?

            - Mari! Mari le făcea pe toate! Ai lăsat totul în seama ei! Nu te-ai gândit vreo clipă că aveam nevoie de o relație cu tine, măcar în vacanțe! Dădeai mai multă atenție vițeilor şi oilor din curte!

            - Tu ştii cum sunt homenii la țară!... spuse el.

            - Eşti un monstru! Aşa te-ai purtat cu toată lumea, şi cu Mari, şi cu mama! Probabil că din cauza ta a murit atât de tânără! De inimă rea!

- Ce se întâmplă aici? întrebă Mari, intrând în bucătărie şi scoțându-şi cizmele murdare de noroi.

            - E un monstru! am strigat eu.

            - Încetează! mi-a poruncit sora mea. Nu vezi că începe să-l doară în piept?

            - Se preface! am strigat eu. Cum să-l doară? Doar e mort!

            - Nici măcar în mormânt n-am hodină, oftă tata aşezându-se pe marginea patului şi împreunându-şi mâinile pe genunchi, cum făcea adesea când se gândea la ceva.

            - Vrei şi tu un nes? mă întrebă sora mea băgând ibricul roşu în găleată şi aşezându-l pe foc.

Am făcut semn din cap că da şi m-am aşezat la masă, încercând să mă liniştesc.         Acum că spusesem ce aveam de spus, mă simțeam dintr-o dată eliberată. Am muşcat dintr-o pară, era delicioasă. L-am privit pe tata, îmi părea rău de ce îi spusesem şi aş fi vrut acum să-l îmbrățişez. Aş fi vrut să-i spun că tânjisem toată viața după iubirea lui, aş fi vrut să-i spun totul, dar ceva mă oprea.

            - Știi ce? îmi spuse sora mea aprinzându-şi țigara. Tu n-o să poți merge niciodată mai departe dacă nu treci de punctul ăsta. E un punct mort.

            Tata începu să tremure. Dinții îi clănțăneau în gură. Am pus o pătură pe el şi l-am mângâiat pe frunte şi pe ureche.

- I tare hrig sub pământ, se plânse el, privindu-mă cu ochi rugători.

            - Te iubesc, i-am spus eu, îmbrățişându-l. Hohotele de plâns îmi zgâlțâiau rucsacul din spate.

            - Marilenă, du-tie ş-adă scara din cămară, o îndemnă tata.

            Sora mea se ridică de la masă şi intră în cămară, al cărei bec nu mai funcționa de ani de zile, de când sora mea se mutase la oraş. Puse scara în fața peretelui fără fereastră, în dreptul Cinei cea de taină.

            - Și eu te iubesc, spuse tata la capătul scării, făcându-mi semn să ies prin cerul înalt al Cinei cea de taină, fluturând cu mâna în urma mea la fel ca odinioară pe peronul gării din Aiud.

* Roman în curs de apariție la Editura Polirom