Râsul Evei

 de Simona Cratel

            Credeam că în momentul în care voi pune piciorul pe aeroport mă voi dezintegra, sau topi, sau volatiliza pur şi simplu. Nimic din aceste lucruri nu se petrece. Sunt aici, viu, respir, mă mişc. Viaţa îşi mişcă pionii sub ochii mei avizi, lăsând totul să curgă, de neoprit. Oameni ca şi mine, care au venit pe insulă şi deja simt spiritul ei subjugându-i, forfotesc de colo-colo să-şi recupereze bagajele de pe bandă. Mi-e greu să mă concentrez, să mă adun, astfel că bagajul meu dă câteva ture, înainte să-nţeleg că e al meu.

            Zborul a fost groaznic. Întâi avionul a avut o oră întârziere, apoi am nimerit într-o zonă cu goluri de aer. A fost ca la parcul de distracţii, în montagne russe, doar că n-a fost de fapt deloc aşa. A fost pur şi simplu imbecil. Nimeni n-a ovaţionat, iar la sosire nimeni n-a avut nici o urmă de încântare pe chip. Doar gândul idiot că viaţa ta uneori atârnă acolo în spaţiu deschis, depinzând de chestii ridicole, cum ar fi un computer de bord, un om care a făcut o şcoală de piloţi, de o maşinărie construită de nişte oameni care fac greşeli, calcă în bălţi, scapă pahare din mână, sau îşi pocnesc nevestele cu cotul în faţă când se răsucesc noaptea în pat, doar din greşeală. Adică, anume cui să-i încredinţezi viaţa?!

            La geam, în autobuzul care mă duce spre hotel, privesc absent peisajul.

Este o zi însorită. Dar pe insulă toate zilele sunt însorite.

Pământul e roşu, arid, cu vegetaţie puţină. Plante încăpăţânate să supravieţuiască în condiţii infernale. Puţină ploaie, temperaturi peste treizeci şi cinci de grade. Toate plantele crescute în asemenea condiţii au un aspect robust, şi oarecum diabolic, torsionat într-un fel. Sălbăticiuni care se încăpăţânează să nu moară, cu şapte vieţi.

Primesc o cameră cu vedere spre mare. Tipul de la recepţie îmi zâmbeşte şi-mi spune:

- Bine aţi venit înapoi, domnule!

Mă prăbuşesc pe pat cu faţa în jos, fără să desfac bagajul, fără să mă dezbrac. Zac în căldura sufocantă. Aerul condiţionat bâzâie încet, în surdină. Până să devină suportabilă temperatura, o să ia o vreme...

Nu mă gândesc la nimic.

Când deschid ochii, văd ecranul telefonului mobil aprins. Îl trag spre mine şi privesc fără să răspund. Pe ecran scrie Stela. Îl aşez înapoi pe noptieră.

Mă întorc cu faţa în sus şi privesc tavanul. Elicea de la ventilator se învârte creând vârtejuri de aer pe care le simt din când în când. Pielea de pe braţe mi se încreţeşte, micile protuberanţe de pe braţ îmi fac mâna să arate ciudat, ca şi cum aş fi o reptilă sau ceva, propria transpiraţie ustură. Transpir gheaţă.

Telefonul sună din nou.

Îl privesc. Stela. Stela. Stela.

- Alo, spun.

- Bună, zice.

- Bună.

- Ai ajuns?

- Da.

Respir, ea respiră. Iar totul a amuţit în jur. Vocea ei îndepărtată, uşor modificată în telefon, nu se mai aude. Apoi, deodată:

- Atât vroiam să ştiu. Vroiam să mă conving că ai ajuns cu bine.

Tac. Ea tace.

- Închid acum, mă anunţă. Copii mă strigă.

Clic! Scurt, abrupt, ciudat.

Linişte.

Stau. Confuz. Cu un gol uriaş în mine. Cu un gol uriaş decupat în mine de circumstanţe. Decupat pe contur, mă simt. Atât de mare e golul. Ca şi cum am fost jefuit de tot ce însemn eu. Sunt doar contur, restul nu mai există. Sunt ca un contur cu creta pe un asfalt, după accident. Accidentul s-a petrecut cu o lună în urmă. Conturul a rămas. In memoriam.

Străbat holul care miroase a detergenţi şi trec pe lângă oameni cu copii în costume de baie. Cară saltele pentru apă şi colaci în formă de animale. Miros a apă de mare şi sunt împestriţaţi cu nisip auriu pe braţele bronzate. Râd zgomotos, de ceva necunoscut mie. De asemenea se mai simte în aer şi o urmă de sudoare.

Intru în sala de mese. Analizez bufetul. N-am poftă de mâncare. Îmi iau un hamburger şi cartofi prăjiţi, dar ştiu dinainte că nu o să mănânc nimic. Comand chelneriţei o sticlă de vin roşu. E aceeaşi chelneriţă care m-a servit cu o lună în urmă. Îmi aruncă o privire jucăuşă.

Apoi mă aşez lângă piscină, ebrietat, isteric, nebun. Un animator al hotelului joacă un joc cu turiştii englezi, graşi şi zgomotoşi. Aruncă nişte bile, fiecare pe rând. Regulile îmi sunt neclare. La masa de biliard, nişte fetiţe care turuie în franceză joacă remarcabil de bine. Cred că cea mare are nouă ani. Şi nu mai mult.

Brusc mi se face o poftă nebună de o baie adevărată, în mare. Părăsesc şezlongul şi trec strada ca să ajung la plajă. Mă dezbrac alene. Un tip vine la mine şi mi se adresează în engleză:

- Scuzaţi-mă, domnule, dar noi plecăm astăzi, şi mă întrebam dacă nu aveţi nevoie de-o umbrelă. N-o mai luăm cu noi.

- Ba da, am, mulţumesc, răspund.

Înfig umbrela în pământ, îi dau jos husa de plastic. Îi strig tipului care se îndepărtează:

- Mulţumesc încă o dată!

Se întoarce şi-mi face cu mâna. Familia sa îl aşteaptă pe trotuar, scuturându-şi nisipul de pe călcâie. Spaniolii sunt oameni foarte amabili.

Plonjez în mare. Înot până când ţărmul devine ceva foarte mic. Stau acolo, în singurătate deplină, dând regulat din braţe şi din mâini. Un vapor cu turişti trece relativ aproape. O fetiţă de culoare îmi face cu mâna. Părul ei este în permanenţă remodelat de vânt. Smocurile ei creţe sunt amuzante. Privesc norii mici, albi, mişcându-se cu viteză pe cerul incredibil de albastru.

Seara, la cină, directorul hotelului mă abordează:

- Ne bucurăm că v-aţi întors! Dar unde e soţia dumneavoastră, copii?!

- A, nu. Doar eu.

Zâmbesc.

- V-aţi luat încă o vacanţă doar dumneavoastră?! Nu-i rău! Nu-i rău de loc.

Nu-i răspund. Ciugulesc câte ceva. Mă mut la bar, privind în jur, aşteptând.

Căderea serii mă prinde tot aici. N-am idee la al câtelea cocktail sunt, ori la a câta sticlă de vin.

Iar ea apare.

Reflectoarele se aprind şi luminează scena cea mică, pe care copii aşteaptă agitaţi. Spune bună seara, întreabă copii dacă sunt pregătiţi.

Piesele sunt cele obişnuite, pe care le cunosc. "The music man", "Veo Veo", "El tren". Iar ea, Eva, face o treabă grozavă. Copii cântă, dansează, încearcă să ţină pasul cu ea, să imite toate mişcările întocmai.

- Unde sunt băieţii tăi?! îmi strigă Eva în ureche când face trenuleţul printre mese.

Dar nu apuc să-i răspund, căci e forţată de coloana din spatele său să se mişte mai departe. Îi zâmbesc, privind-o cum trece prin sală, printre mesele cu părinţi care-şi fotografiază odraslele, sau îi filmează. O fetiţă în mod special, blondă, cu părul prins într-o parte, nu mai mare de patru ani, e vedeta serii. Cel puţin pentru mine. O privesc amuzat cum dansează sigură pe sine, îndârjită. Băgăreaţă.

După jumătate de oră, Eva a dispărut în spatele draperiei care delimitează scena de culise. Luminile s-au stins. Muzica a reînceput în surdină. Copii s-au împrăştiat la mese.

- Ascultă, îi spun chelnerului apucându-l de braţ. Ai putea să-mi aranjezi o întâlnire cu Eva?!

Acesta clipeşte nedumerit, apoi ia o poziţie de părere de rău. Nu poate să facă asta.

- Te rog, îi spun.

Când îmi retrag mâna din mâna lui, gest care l-a încurcat şi mai rău, conştientizează că ţine o hârtie de o sută de euro, iar starea de spirit i se schimbă radical.

- Lăsaţi-mă să văd ce pot aranja, mă anunţă. Mă întorc imediat.

Mă răsucesc la paharul meu de Bloody Mary. E doar pe jumătate golit, iar eu îmi continui munca la el. Semi-întunericul, muzica, toate au efect. Golul se umple cu alcool. Şi speranţă. Şi nebunie. 

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la Eva, a fost energia ei explozivă. O energie uriaşă, molipsitoare. Stela nu e aşa. Ea n-ar putea arde totul în jur, cu o singură privire. N-ar putea face ceea ce face Eva, fiinţa asta incendiară, care te subjugă instantaneu. Nu ar angaja-o nimeni să lucreze cu copii, decât dacă şi-ar dori pe cineva care să plictisească copii de moarte. Nu! Ar pune exact pe cineva cu energia incontrolabilă a Evei, cineva ca ea, cu forţă.

Eva are program la prânz cu clienţii hotelului, din două în două zile. Până la prânz nu ştiu ce face, dar odată, acum o lună, am văzut-o de la depărtare întorcându-se de la plajă cu un prosop. Purta un tricou simplu şi sandale de plajă. Picioarele ei erau murdare de nisip. Apoi, seara la nouă, are mini-discotecă. Ea şi cu colega sa, Carmen. În sala de bar se strâng toţi copii disponibili, muzica începe, ca şi azi, iar programul durează o jumătate de oră.

Apoi, aproape în fiecare seară, are un spectacol pentru copii împreună cu toată trupa de la animaţie. Uneori e ceva cu magie, alteori ceva cu dans, iar vinerea, "Lion King". Băieţii mei au fost foarte încântaţi. Mie mi-a plăcut în mod special când Eva a executat un număr foarte apropiat unui număr de circ împreună cu un coleg mulatru. Purta un costum pe corp şi m-am întrebat dacă nu cumva adevărata sa profesie nu e cea de balerină. Era foarte flexibilă şi foarte bine antrenată. La sfârşitul fiecărui moment mai palpitant, se întorcea spre public, şi cu graţie făcea un gest cu mâna prin care dădea de înţeles că a venit momentul pentru aplauze, iar zâmbetul ei triumfător, fatal şi plin de forţă, o făcea să pară o zeiţă. Când îşi oprea privirea asupra mea, aveam certitudinea că se întâmplă ceva profund între noi. Expresia i se schimba uşor, aproape imperceptibil, dar privirea îi devenea dintr-o dată foarte personală.

Dar acum şi aici, aştept ca lucruri să se întâmple, iar ele întârzie. Oamenii din jur vorbesc între ei, valurile de aer condiţionat aduc un val de parfum şi de cremă de corp. Chelnerii se mişcă printre mese. Nici urmă de Eva. Nici urmă de chelnerul care are o promisiune de ţinut. Ar putea fi oriunde. Ar putea fi acum cu Eva, convingând-o. "Este acolo un tip care vrea să te întâlnească. Se gândeşte la tine de o lună. Nu mai poate să doarmă. A slăbit. Crede că eşti femeia pe care a aşteptat-o din totdeauna. Trebuie să fii a lui".

Îmi sună telefonul. Îl privesc. Ecranul galben anunţă: Stela. Nu răspund. Se opreşte. Apoi sună din nou. Răspund.

- Ce este?! întreb.

Vocea îi sună ciudat.

- Iubitule, de ce nu te întorci acasă?... E o nebunie!... Nu ştiu ce faci acolo singur!... Am nevoie de tine!... Florian s-a tăiat astăzi cu un cuţit, când mă ajuta în bucătărie, Robert a spart vaza aia frumoasă din hol, ştii care, nu?! Iar eu, iar eu...

Izbucneşte în plâns. Încearcă, hohotind, să termine ce are de spus:

- Iar eu am pus o farfurie în plus la masă, şi m-am trezit dintr-o dată, aşa, că nu mă pot obişnui cu ideea că ai plecat, şi că probabil n-o să mă obişnuiesc niciodată.

- Încetează să mă mai suni, spun cu răceală. Nu mă mai suna! Mă auzi? Nu înţeleg ce vrei de la mine! Lasă-mă în pace!

Închid şi trântesc telefonul pe masă. Cineva se apleacă asupra mea.

- La douăsprezece, în capătul străzii, spre mare.

Ridic privirea, să-i mulţumesc tipului încă o dată. Are o expresie prea personală pe faţă, ghiduşă. Îmi face cu ochiul.

- Mult succes, mai zice.

Dau ultima înghiţitură pe gât, şi merg în cameră pentru un duş. Stau sub jetul de apă cu ochii închişi. Îmbrac o cămaşă albă şi o pereche de blugi. În timp ce-mi închid nasturii, mă privesc în oglindă.

Îmi bag în buzunarele de la spate portofelul, cheile şi telefonul mobil.

Ies.

Este exact aproape de miezul nopţii. Strada e pustie. Marea se aude şoptind încet descântece. Mă opresc şi mă aşez pe bordura care desparte plaja de stradă. Nu pot vedea nimic. În direcţia mării este doar întunericul adânc. Dar marea îmi vorbeşte mie acum, direct mie. Marea vorbeşte cu mine.

Golit de gânduri şi umplut de şoaptele voluptuoase care mă seduc din întuneric, aştept, şi nu ştiu cât aştept. Poate aştept o veşnicie. Ar putea fi exact aşa.

- Bună, aud.

Mă întorc. E acolo. Este exact aşa cum mi-am imaginat. Sau chiar mai bogat în senzaţii, în dorinţă, în patimă, în viaţă răbufnind prin mine cu furie. Simt prin corp curent electric ce mă străbate de la un capăt la altul. Nu mai sunt finit, dintr-o dată. Sunt atât de infinit, încât corpul meu pulsează ca o uriaşă inimă, pompând viaţa dintr-un capăt în altul al universului.

- Bună, răspund.

În lumina slabă de la o lampă anemică din susul străzii, îi pot vedea trăsăturile mici distorsionate într-un zâmbet.

Este aici!

- Ce-ai chef să facem? mă întreabă.

- Habar n-am. Propune tu ceva.

- Hai să dansăm.

- Să dansăm, repet ca un robot.

Merge lângă mine, în noaptea adâncă. Pătrundem în adâncimi ale întunericului care se prelungesc în liniştea care vibrează. N-o să mai ieşim de-aici, iar asta o să fie mai mult decât în regulă. Atâta timp cât este lângă mine, aş putea străbate iadul, fără măcar să observ, fără să sufăr o secundă.

Nu ştiu dacă eu o urmez pe ea, sau ea mă urmează pe mine. E ceva ce nu poate fi gândit. Iar golul din mine s-a umplut de ea, de întreaga ei persoană.

Intrăm într-o discotecă. Comandăm băuturi, stăm în picioare în mulţimea care dansează frenetic şi sorbim din băuturi. Eva pare un pic obosită, cu toate astea râde şi fredonează. Dansează. Trag cu ochiul spre corpul ei perfect, să sorb detaliile cu lăcomie. Aproape că nu-mi vine să cred că stă aşa de aproape de mine, că are întâlnire cu mine. Am venit aici pentru asta, mi-am dorit asta, dar pe undeva e incredibil.

- Eşti actriţă?! urlu în urechea ei.

Mă priveşte fix, apoi spune:

- Da.

- Cum ai obţinut slujba asta? o întreb apropiindu-mă şi mai tare.

Aproape c-o sărut pe ureche.

- Ce?!

- Cum ai obţinut slujba asta?

- Aveam nevoie de bani.

Îi zâmbesc, şi dintr-un impuls nebunesc îi aşez o mână pe talie. Dar e insuportabilă emoţia. Nu ştiu dacă e cuviincios, dacă ea e de acord cu aşa ceva. Daca nu cumva nu e prea curând. Aşa că-mi retrag mâna. N-aş vrea să grăbesc lucrurile prea tare şi s-o pierd. De aproape, ea are o faţă şi mai albă, şi mai copilăroasă. Poate are douăzeci şi unu de ani. Sau mult mai puţin. Dar mi se pare şi mai frumoasă, şi mai proaspătă. De aproape, observ lucruri pe care nu le observasem când ea era doar pe scenă, sau trecea pe lângă mine în fugă. Are câţiva pistrui pe pomeţii obrajilor. Iar ochii ei, deşi avusesem senzaţia că sunt negrii, au culoarea mierii, creând un contrast puternic cu sprâncenele groase şi negre. E uşor schimbată şi de faptul că astăzi poartă părul desfăcut. Este lăsat în jos pe umeri, şi tot valul ăsta de păr întunecat se mişcă la fiecare gest al ei. Mi-ar plăcea să-i ating părul.

- Acolo! îmi arată. Prieteni.

O ia înainte şi eu o urmez.

- Tot actori? o întreb înainte de a ajunge la tipi.

- Da, răspunde.

Ne alăturăm prietenilor ei, spanioli, ca şi ea. Încep să vorbească în spaniolă, iar eu nu înţeleg nimic. Dar zâmbesc, nu vreau să arăt că mă simt inconfortabil, că sunt gelos pe atenţia pe care le-o acordă. Zâmbetul său strălucitor, care m-a determinat să străbat atâta distanţă, mă linişteşte din când în când. Se întoarce spre mine, mă priveşte cu capul uşor înclinat într-o parte, ca şi cum mi-ar arăta că nu m-a uitat. Aşa că mă obişnuiesc că sunt exclus din conversaţie.

Apoi începe să danseze, şi o simt cum se mişcă lângă mine, uneori atingându-mă din greşeală. Este tot ce am nevoie.

Deodată se apleacă spre urechea mea:

- Ştii ceva, hai să plecăm de aici, e plictisitor.

- Da, dar_

- Lasă, o să fie totul bine.

Mă trage după ea.

Liniştea din stradă ne izbeşte. Aerul răcoros al nopţii ne tonifiază. Marea miroase puternic a sare şi alge. Eva mă trage să traversăm strada, să ajungem pe plajă. Nu se prea poate vedea nimic. E întuneric beznă. Simt dintr-o dată nisip sub picioare. Eva se opreşte şi din sunetele pe care le scoate, îmi dau seama că se dezbracă. Apoi deodată o aud râzând şi îndepărtându-se. Privesc în golul negru, înţelegând că trebuie să alerg şi eu după ea. Mă dezbrac. Rămân în chiloţi şi mă îndrept spre mare, ghidându-mă în întuneric după râsul frumoasei Eva. În zona în care ne aflăm, malul e plin de pietre. Păşesc uşor să nu mă lovesc sau să mă rănesc.

Apa e călduţă, plăcută. Înaintăm spre larg, dar deodată Eva îmi spune:

- Nu ştiu să înot. Mai departe de atât nu merg.

Ne oprim şi respirăm în întuneric. Apa clipoceşte în jurul nostru. Apoi deodată Eva se apropie de mine şi-şi încolăceşte picioarele în jurul taliei mele. O îmbrăţişez. E incredibil. Râde. Iar eu am o erecţie uriaşă. O salt un pic mai sus, să nu simtă ce se petrece în corpul meu. Nu vreau să înţeleagă greşit. Nu sunt aici pentru asta. Sunt aici doar pentru că am găsit în ea o calitate purificatoare a dragostei, pe care n-am mai întâlnit-o niciodată până acum. Aş putea trăi pentru ea, aş putea trăi prin ea, sunt fericit că respiră şi că există.

Nu îndrăznesc să-mi mişc mâinile pe spatele ei, deşi palmele mă ard, înfometate să-i atingă pielea. Numai gândul că aş putea pătrunde în corpul ei, că există pe undeva posibilitatea asta, mă înnebuneşte. Că am putea experimenta ceva exact atât de intim. Dar îmi împrăştii gândurile singur. "Opreşte-te să te gândeşti numai la asta" îmi spun.

Cumva, am ajuns la apă mai mică.

Şi-a aşezat o palmă pe obrazul meu. Cumva, la dibuit.

- Ce zici?! Vrei să mă fuţi aici în apă? întreabă Eva cu o voce calmă.

- Ăăă, ceee?! A, nu, nu, nu vreau asta.

- Ce vrei atunci?

Mă trage, să ne aşezăm împreună pe mal. Facem echilibristică pe pietre.

Se răsuceşte din nou spre mine.

- Vrei să ţi-o sug?!

Tac, interzis. Timorat. Indignat, dar şi excitat în acelaşi timp.

- Atunci ce dracu' vrei? întreabă furioasă Eva.

Şi deodată face o mişcare, din care înţeleg că a ridicat ceva de jos, şi mă loveşte puternic cu acel lucru. Mă nimereşte în frunte. Apoi mai loveşte o dată, icnind, urlând.

Mă trezesc într-o cameră goală, cu pereţii scorojiţi, fără ferestre. O pivniţă luminată de-un bec atârnat din tavan. Stau chircit pe ciment. Aud voci dintr-o cameră îndepărtă. Vorbesc în spaniolă. Se ceartă.

O eternitate mai târziu, uşa se deschide. Au venit în grup să vadă ce fac. Mă privesc fără să intre propriu-zis înăuntru. Pleacă, apoi. Coboară doar o femeie cu un bol de apă. O recunosc cu greu. E Eva.

- Eva, şoptesc, ce s-a întâmplat? Unde sunt?

- Încetează să-mi spui Eva. Nu sunt Eva.

- Dar cine eşti atunci?

- O fată... care are nevoie urgentă de bani.

Surâde. Mă ajută să mă ridic într-o rână, şi-mi ţine vasul la gură să beau. Văd pe încheietura ei un tatuaj cu un semn chinezesc, pe care Eva nu-l are cu siguranţă. Apoi Eva - nu, nu Eva, ci fata asta necunoscută - înmoaie cămaşa mea cea albă, mototolită câţiva paşi mai încolo, în vasul din care tocmai am băut, şi începe să-mi şteargă sângele de pe faţă. Mâinile îi tremură şi e îngrozitor de palidă.

- Ce zi e azi? întreb cu greutate.

Nu-mi răspunde.

- Este treisprezece septembrie?!

Tace şi îşi continuă treaba. Mă enervează că nu răspunde. Pentru că dacă e treisprezece, este ziua mea. Împlinesc cincizeci şi cinci de ani. Măcar aş putea să-mi urez singur la mulţi ani, apoi să râd amar şi sinistru de mine. N-am crezut niciodată c-o să-mi fie aşa dor de cabinetul meu cel mic, din apropierea gării .

Dar ea zice doar atât:

- Stai liniştit, nu-ţi face griji. Ţi-am zis de la bun început să nu-ţi faci griji. Totul se rezolvă.

Adorm la loc, epuizat.

Nu am idee cât dorm. Dar dorm, iar când mă trezesc, peretele scorojit e tot în faţa mea, e acolo, neclintit, iar femeia necunoscută repetă procedura. Îmi dă să beau, mă şterge. Cămaşa e deja atât de murdară, încât mi-aş dori să nu mi-o mai treacă pe faţă. Miros atât de urât, încât sunt dezgustat de propria persoană.

Iar ea îmi spune, cu calm, de parcă mi-ar vorbi despre ceva frumos:

- Nici-o grijă. Nici-o grijă. Soţia ta plăteşte răscumpărarea, şi gata. Eu zic că maxim într-o săptămână eşti liber.