|
Timpul creator
Dove Bradshaw Plain Air 1969-1991
Cine este autorul unei opere de artă? Artistul, personalitatea artistului, ăsta este răspunsul clasic. Ce anume defineşte un artist, ce face un artist deosebit, special în raport cu ceilalţi oameni? Artistul este o persoană cu idei şi aptitudini creatoare. De unde îi vin însă aceste idei şi aceste aptitudini? Este talentat, are aptitudini înnăscute pe care apoi şi le dezvoltă prin studiu. Dar ce anume este exact talentul, ce înseamnă exact să ai idei creatoare? Ce anume face ca o înlănţuire de idei să aducă ceva nou, să fie creative? De unde se naşte noul? Argumentul meu este că ceea ce numim în mod obişnuit creaţie este de fapt prezent intrinsec în lume, ceva care nu are nimic de-a face cu un fel specific de a fi al omului, ideea pe care o propun spre reflecţie este că orice creaţie umană nu ilustrează altceva decât natura timpului însuşi de a fi mereu altul, de a crea continuu configuraţii noi, circumstanţe inedite şi artistul de fapt, departe de a fi el însuşi inovator sau creator surfează, se conectează la această sursă inepizabilă de nou care este însuşi timpul. Din această perspectivă, actul artistic din act individual unic, idiosincratic, special devine o deschidere spre centrul creator al lumii care este la îndemâna oricui.
Dacă înţeleg bine vrei să spui că arta bazându-se pe hazard, pe întâmplare, nu este rezultatul creativităţii individului ci a unei creativităţi intrinseci a timpului însuşi pe care tu îl numeşti creator. Evoluţia, hazardul, poţi să numeşti oricum acest mecanism creator impersonal însă ceea ce este esenţial este că există un proces de creaţie care se desfăşoară în natură în fiecare moment şi că există o legătură intrinsecă între această natură creatoare a timpului şi creaţia omului. Omul însuşi este rezultatul acestei creaţii impersonale, opiniile mele se apropie de panteismul lui Spinoza, omul însuşi este creaţia timpului. Bineînţeles, o consecinţă imediată a acestui argument este că poţi privi o cămilă, o girafă sau un elefant ca opere de artă la fel cum ai privi o sculptură de Michelangelo.
Atunci, după tine, orice formă de artă este un fel de happening al timpului ca să zic aşa şi orice artist este un creator de happeninguri, de întâmplări fericite şi pline de miez. Arta este în primul rând o exorcizare, o proiecţie în afară a timpului interior. Opera de artă apare ca un fel de pliu, o cută, o schimbare de direcţie în regularitatea, în monotonia pe care o asociem în mod normal cu timpul; ea este de fapt o expresie a naturii profunde a timpului care în realitate nu este nici monoton, nici previzibil sau măsurabil de vreun ceas. Cel mai absurd obiect din univers este ceasul care nu măsoară absolut niciodată nimic cu precizie nici măcar propriul lui timp.
Arta este un fel de baraj, un mecanism de de oprit, de condensat, de manipulat timpul... Arta este o modificare bruscă a fluxului temporal: un şoc, un fulger, un curent electric, un fel de lovitură de ciocan, vorbind la figurat, cu însuşi obiectul de artă în cap, sau mă rog în aşteptările noastre estetice. De aici şi noua estetică a şoc valorii în care se renunţă la obiectul de artă şi arta devine o tranzacţie de senzaţii, de experienţe inedite. Vezi, de exemplu, poemul-epitaf al lui William Gibson care se ştergea pe măsură ce îl citeşti. Ce vreau să subliniez este că accidentul, ineditul, şocul nu sunt străine timpului ci ilustrează chiar natura lui profund creatoare. Şi în noul context cultural, cel mai şocant, cel mai extravagant, mai inovativ artist rămâne tot bătrânul/tânărul Chronos.
Şi atunci care este diferenţa dintre un apus de soare deasupra mării, fotografia acelui apus şi o pictură a acelui apus? Nu este nici o diferenţă, sunt toate reprezentări ale apusului în medii diferite. Realitatea, ceea ce numim realitate, este tot un mediu de creaţie pentru timp. De aceea distincţiile sunt artificiale. Putem să fim mai mişcaţi în faţa unui pesisaj din natură decât în faţa unui tablou dar natura experienţei estetice să fie acceaşi. Estetica se poate extinde şi la natură: se poate vorbi despre armonia sau dizarmonia unui colţ de natură la fel cum ai vorbi despre un tablou; feng-shui-ul din astfel de constatări a luat naştere.
Deci argumentezi că poţi privi o cămilă, o girafă sau un elefant la fel cum priveşti o sculptură de Michelangelo. Este vorba despre o călătorie. Contemplarea unei opere de artă este o călătorie, un voiaj în hiperspaţiul prezentului, în hiperactualitate. Cel care creează şi cel care contemplă obiectul artistic sunt uniţi prin cordonul ombilical al obiectului artistic. Acest cordon ombilical este de fapt un tunel temporal ca acel wormhole din filmele ştiinţifico-fantastice; prin el călătorim liberi dinăuntru înafară...înăuntru şi afară faţă de cine sau de ce? Nu trăm în spaţii separate, mintea nu e separată de trup, trupul nu e separat de univers. Imbricaţii. Hiperspaţiul prezentului conţine absolut tot. Natura timpului creator este chiar acest hiperprezent care evoluează continuu. Prelungit înspre trup. Prelungit înspre minte, prelungit înspre lumea dianafară. Experienţa obiectului de artă care este aceeaşi cu experienţa lumii. Sensul. Deplasarea. Deplasarea în acest hiperspaţiu prezent. Frame by frame. Proiecţii topologice. Spaţiul senzaţiilor, al sentimentelor, al ideilor, spaţiul experienţei trupului-în –lume, toate aceste spaţii sunt intricate, deplasarea se face pe muchiile lor, pe margini, pe interstiţii. Hiper-linkuri în hiper-spaţii: structura intimă a timpului creator. Tăieturi, decupaje, lipituri, sinteze, mecanismul de a deriva şi de a integra, mintea noastră în derivă, derivatoare, mintea noastră intregind, integratoare. Timpul care creează senzaţia de timp care creează timpul ca în gravura lui Escher cu cele două mâini care se desenează una pe cealaltă: iluzia mişcării şi a repausului.
Este toată arta un imens happening, o mise en scene pentru ca spectatorul să simtă ceva ca în lucrările lui William Anastasi care, în funcţie de impulsul de moment, aruncă sau toarnă ulei pe pereţi aşa cum i-a venit sau udă ani în şir o bucată de metal până când obiectul rugineşte şi sensul artei lui este chiar acest proces de ruginire sau ca în instalaţiile cu porumbei vii ale lui Dove Bradshaw care mesajul este zborul porumbeilor prin sală? Asta este arta? O imensă cursă petru atras emoţii? Anastasi are umor si surprinde diferitele calităţi ale timpului: scurs versus împroşcat. Happeningul în care hazardul creează de fapt experienţa artistică sau, mă rog, arta. Nu numai arta ci şi contemplarea artei este, de fapt, un perpetuu happening. Obiectul de artă creând şi recreând continuu o punte temporală între artist şi privitor. Creaţia se petrece de fapt în tine, perpetuu. Obiectul de artă îţi aminteşte de această punte, îţi arage atenţia asupra procesului creator care există/se desfăşoară permanent în tine.
Există vreo logică în experienţa artistică sau totul este doar rezultatul întâmplării, al hazardului? Relaţia dintre timp şi logică este extrem de fecundă. Timpul se sustrage logicii şi de aceea orice operă de artă este, într-un anumit sens, la fel ca o cămilă sau un struţ, complet imprevizibilă, ilogică la modul absolut. Logica, în accepţia ei clasică, pentru a exista are nevoie de obiecte constante, noncontradictorii, care rămân identice cu sine în fiecare moment. Pe când însăşi natura profundă a timpului este contradictorie. Timpul însuşi evoluează ceea ce atrage după sine o dublă dificultate în explicaţiile logice. Momentele, clipele nu sunt ca nişte mărgele pe care le putem înşira frumos pe aţă unele după altele. De accea m-aş referi mai degrabă la fenomene de rezonanţă în legătură cu această experienţă artistică, o rezonanţă între timpul creator al artistului şi celui care vine în contact cu obiectul de artă.
William Anastasi, "Sink," 1963. Hot-rolled steel, water
Dar cum poate să existe rezonanţă dacă aşa cum spui timpul nu este regulat şi monoton şi nu există ritmuri? Cum pot două accidente, pentru că dacă am înţeles bine, arta este după tine un fel de accident perpetuu, cum pot două accidente să rezoneze? Ai pus punctul pe "i". Timpul însuşi până la urmă nu este altceva decât un mod de conexie, o legătură, un fel de hyperlink. El include în mod natural atât ritmicitatea cât şi aritmiile. Poţi să te gândeşti la el ca la simbolul yin-yang din filosofia chineză cu cele două cercuri care se întrepătrund. Punctul în care se întâlnesc cele două cercuri este vid, sau mă rog, vid/plin, tao cum îi spun chinezii. Cele două accidente la care te referi sunt de fapt în mod profund un acelaşi accident primordial. Natura lor este comună şi până la urmă sensul ultim al operei de artă este tocmai realizarea acestei comuniuni. Opera de artă nu comunică, nu transmite informaţii ci face posibilă şi concomitent catalizează această comuniune.
William Anastasi, "Untitled," 1966. William Anastasi, "Untitled," 1966. One gallon of industrial high-gloss enamel, thrown One gallon of industrial high-gloss enamel, poured
Timpul ca artist. Opera de artă ca un ţăruş în mijlocul unui şuvoi de impresii disparate, ca un pivot în jurul căruia se roteşte roiul sensurilor. Acest roi al sensurilor este chiar timpul creator.
Lisa Yuskawage, Dog walker 2007 Un om om abia schiţat despre care nu ştim dacă este foarte departe sau foarte aproape cu un câine în lesă şi o femeie întinsă languroasă pe un pat. Câinele dorinţelor noastre ţinut în lesă de un stăpân distrat.
Florian Süssmayr Selbstportrait Heiglhofstraße, 2009 În mijlocul unei străzi brusc autoportetul, nu al artistului, ci chiar al acelui moment din timp care lent, dispare.
Fabian Marcaccio Hero paintant 2008
Fabian Marcaccio Hero paintant (detail)
Eroul lui Marcaccio este descompus în fâşii explodate, de fapt este o pictură care a explodat într-o structură, sunt cele 2 dimenisuni care au explodat în 3, lucrarea lui Marcaccio este o reprezentare a timpului însuşi surprins în acţiunea de descompunere a unui corp uman. Explozia timpului, bomba timpului, teroarea timpului. Timpul terrorist.
Barbie has grown old imaniceguy 2009 Barbie a îmbătrânit, cum poate un simbol să îmbătrânească? Este o găselniţă amuzantă dar dincolo de poantă tâlcul ascuns al imaginii este că nu numai că totul trece a la Heraclit dar că însăşi trecerea este trecătoare.
Shane Hope Junk DNA Sculptural Ontogenesis 2009
Shane Hope Molecula Simianus En Balloonus Animalia Meet Nanotubular Lepidoptera 2009
O expoziţie la Winkleman Gallery a lui Shane Hope, un fel de meta-artist, şi o meta-expoziţie “Your Mom Is Open Source”. Dacă timpul este demiurgul creator atunci şi arta se poate juca/imita nestingherit de-a realitatea şi Shane Hope foloseşte softuri folosite în biologia moleculară pentru vizualizarea 3D a moleculelor şi creează cu ele hibrizi aberanţi pe care îi combină într-un soi de vârtejuri/vertijuri componistice care amestecă nivelurile lumii într-un fel de supă primordialo/apocaliptică. În seria de desene “Compile a child” Shane Hope îşi imaginează cum ar arăta notiţele ale unor roboţei-copiii artificiali din viitor.
Shane Hope To be Imortel 2009
Bill Brandt Cyprien, France
O pereche de picioare încrucişate nonşalant pe o plajă, asprimea umedă a nisipului, calmul mării uleioase, în zare, ca un desen erotic japonez, un promontoriu întunecat. Imaginea este un cifru, o cheie pentru starea de spirit a momentului respectiv care ni se va transmite (sau nu) şi nouă: o dorinţă latentă care creşte treptat, o interdicţie care poate fi încălcată fără efort, o lene lascivă. Cel care priveşte fotografia lui Brandt eliberează pentru o clipă timpul dorinţei claustrat ca un djinn într-o sticlă.
Interviu şi note de Brett Yviet în dialog cu Paul Doru Mugur |
