João César Monteiro,

                                  ultimul rebel lusitan

de Răzvan Sofroni

Comemorarea unui maestru

La începutul lunii septembrie 2007 a avut loc, la Lisabona, un maraton cinematografic João César Monteiro - O último rebelde, dedicat ansamblului filmelor celui mai inovativ şi creativ regizor portughez al ultimei jumătăţi a secolului 20, pe care publicul a început să îl aprecieze de abia după moartea acestuia, petrecută acum X ani. Considerat un maestru în arta de a-şi dispreţui magistral audienţa, Monteiro a devenit, în ultimii ani, cartea de vizită a tuturor festivalelor de film portugheze.

Celebrat şi detestat în propria ţară şi cvasinecunoscut înafara ei (exceptând, fireşte, cercurile de pasionaţi), João César Monteiro a creat, de-a lungul a aproape 30 de ani de activitate, o operă impregnată de estetism şi particularitate, începand cu fabulosul mitic-folcoric din Veredas (Căi) şi încheind cu nostalgicul Vai e Vem (Vine şi pleacă), testamentul lui cinematografic.

Născut la Figueira da Foz la 2 februarie 1939, într-o familie din clasa de mijloc cu idealuri anti-fasciste si anti-clericale, João César Monteiro s-a mutat la 15 ani la Lisabona pentru a-şi putea continua studiile şi, puţini ani mai târziu, în 1963, a călătorit la Londra pentru a studia 8 luni cu o bursă la London School of Film Technique. La revenirea în ţară, Monteiro publică critică de film şi începe să lucreze la primul său scurt-metraj, Quem Espera por Sapatos de Defunto Morre Descalço (Cel ce aşteaptă pantofii defunctului moare desculţ). Urmează documentare şi scurt-metraje precum Sophia de Mello Breyner Andresen, A Sagrada Família, Que Farei com Esta Espada?(Ce voi face cu această spadă ?) sau Os Dois Soldados (Cei doi soldaţi) şi, încet încet, direcţia pe care o va lua regizorul lusitan începe să se contureze.

O carieră controversată şi lipsită de compromisuri

Abstract şi poetic până la absurd, ignorând orice formalizare, clasificare, încolonare, João César Monteiro a fost unul dintre cei mai personali regizori ai cinematografului de artă european, împăcându-se devreme în carieră cu realitatea ca regizorul nu poate comunica spectatorilor altceva decât propriile concepţii, viziuni şi fantezii. A refuzat să se supună unor reguli stricte, precum coerenţa tematică strictă, un fir narativ bine definit sau un ritm şi o logică a întamplarilor, care să satisfacă privitorii. Din aceste motive, şi nu numai, Monteiro a fost întotdeauna greu de apreciat, şi nu a obţinut decît rareori premii la festivalele internaţionale.

Veredas, unul dintre primele sale filme, este un exemplu timpuriu al curajului său de a-şi impune propria viziune asupra artei cinematografice. Fără pretenţia unei unităţi solide în ceea ce priveşte acţiunea şi personajele, Monteiro pictează un tablou amplu şi viu, cel al vieţii arhaice de la ţară, studiind simplitatea cu care bătrânii povestesc mituri şi legende ca şi cum ar împărtăşi întămplări de peste zi, frumuseţea cîntecelor şi descîntecelor populare şi, în final,  poezia cuprinsă în credintele şi basmele vechi care prind viaţă pe ecran, personajele fantastice apărand in toata splendoarea lor – lupi care se transformă în oameni şi fură copilul unei femei sau diavolul care işi urmareste fiica şi pe iubitul ei pentru a îi omorî deoarece au incercat să îl păcălească (scenă ce aduce inevitabil in minte urmărirea dintre Genar şi Făt Frumos din Lacrimă care îi furase fata, amândoi gonind pe cai fermecaţi). Aceste momente sunt însă augmentate de la simpla punere în scenă a unor mituri la poetizarea lor prin imagine, cântec şi discursul personajelor, caracterul lor magic căpătînd astfel dimensiune cinematografică. Filmul incepe simplu cu îngânarea unei balade populare şi îmbină de-a lungul său poveşti traditionale portugheze cu poezie de Maria Velho da Costa (scriitoare portugheză care a colaborat de-a lungul timpului la numeroase scenarii cu Monteiro) şi fragmente din Eschil, cântece populare munteneşti cu Simfonia a 7-a de Bruckner.

Recordačoes da casa amarela (Amintiri din casa galbenă ) este insă filmul care l-a „pus pe hartă” pe Monteiro, povestea unui bătran solitar, asaltat din toate părţile de bolile şi problemele specifice vărstei, inclusiv o proprietăreasă tirană.

Nu este însă un remake al capodoperei neorealiste Umberto D de Vitorio de Sica, ci cel mult un omagiu adus maestrului italian. Abordarea este însă cu totul alta iar bătranul este jucat de un Monteiro care nu caută deloc compasiune, ci suscită emoţii mult mai diverse. Admiraţie pentru ritmul liniştit şi fermecător în care îşi duce zilele, dedicându-se cu voluptare propriilor plăceri vinovate dar şi ceea ce poate fi distanţare amuzată, dispreţ sau chiar dezgust când acesta dă curs impulsurilor sale erotice vis-a-vis de fiica adolescentă  a proprietăresei. Dar neruşinate sunt toate creaţiile lui Monteiro şi neruşinate în multe sensuri : scandalizează nu numai fanteziile erotice ale personajelor sale trecute de a doua tinereţe dar şi dispreţul regizorului pentru banal şi pentru spectatorul ce caută fiori ieftini şi filme uşor de înteles şi urmărit, pentru tot ce încearcă să pacălească arta, mişcând-se prudent în limitele unor şabloane simpliste şi reţete de succes. Monteiro provoacă în aceeaşi măsură în care scandalizează, forţând atât limitele propriei arte cât şi pe cele ale răbdării şi deschiderii spectatorului. Tocmai pentru acest curaj a fost recompensat regizorul lusitan, Amintiri din casa galbenă fiind distins cu leul de argint la Festivalul de la Venetia.

A Comédia de Deus – Capodopera

În 1995, João César Monteiro câştigă Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia cu un film despre un creator de înghetată, un individ ciudat şi fermecător, bine trecut de vărsta a doua, care s-a dedicat cautării şi inventării unor îngheţate cât mai delicioase sau, cum zice chiar el, a aromei aromelor, care ar aduna toate celelalte arome într-o îngheţată divină. Personajul nu este însă unul motivat doar de această pasiune unidimensională (care nu se manifestă de altfel decăt prin discurs şi aluzii indirecte, nicidecum prin recurs la ştiinţă şi laboratoare), resorturile sale par a intra în sfera mai largă a cautării frumosului, a îmbinării plăcerilor estetice, gastronomice şi erotice într-o poezie a existenţei. Într-adevăr, pe langă îngheţată,  interesele lui João de Deus se mai îndreaptă şi înspre colecţionarea de fire de păr pubian, rafinamentele gastronomice şi, în general, tinerele frumoase care trec pragul gelateriei pe care o administrează. Aceste amănunte nu au insă decât valoare informativă şi sunt departe de a putea reda, printr-o simplă enumeraţie, magia ce transpare din fiecare cadru al filmului şi din fiecare gest al personajului central, şi de această dată jucat de regizorul însuşi. A Comédia de Deus este, în viziunea criticului portughez Fernando Cabral Martins (şi a mea), opera cinematografică cea mai apropiată ideii de film ca poezie, depăşind încercările unui Godard, sau ale altor maeştri ai Nouvelle Vague-ului francez. Absenţa totală a tensiunii narative, lentoarea cu care fiecare scenă curge într-un timp şi spaţiu propriu nu duce însă la o deconcertare a privitorului ci la o imersiune într-o stare de graţie, de meditaţie asupra vietii şi de transfigurare a realităţii în poezie - stare pe care Monteiro o promovează, o induce, şi pe care numai el ar fi în stare să o susţină timp de aproape 3 ore, cât durează Comédia de Deus sau alte filme precum A Bodas de Deus sau Vai e Vem. Nici o replică nu este irosită, aruncată doar cu scopul de a duce acţiunea mai departe sau de a umple un gol. Fiecare cuvânt îşi are locul său în reţeaua rafinată de conversaţii şi ritualuri pe care portughezul o ţese cu mare răbdare în capodopera sa, iar tacerile sunt la fel de semnificative. Astfel, aspecte precum fascinaţia nedisimulată lui João de Deus pentru o adolescentă sau colecţia sa de mostre de păr pubian îşi pierd caracterul anormal sau ruşinos devenind, în forma în care le exprimă personajul, omagii aduse frumosului                              şi erotismului, misterului şi ingenuităţii.

Vai e Vem – Testamentul cinematografic

După eforturi controversate precum Le Bassin de John Wayne(Bazinul lui John Wayne, pseudocomedie absurdă în care planurile narative si graniţele actor-personaj-zeu se confundă până la contopire), As Bodas de Deus (Nunta lui Dumnezeu, Marele Premiu la festivalul de film de la Mar del Plata pentru o meditaţie satirică asupra creştinismului şi religiei in general, pornind de la premisa unui João de Deus care primeşte de la Dumnezeu o valiză uriaşă cu bani şi, astfel, putere aproape nelimitată asupra semenilor lui) sau Branca de Neve (Albă ca zăpada – film care se remarcă prin absenţa oricărei imagini, ecranul fiind complet negru iar comunicarea cu privitorul făcându-se doar prin texte si sunet), Monteiro regizează Vai e Vem, conştient fiind că va fi ultimul său film, şi moare de cancer la scurt timp după.

 Finalul este însă pe măsură. Vai e Vem este cel mai personal film al lui Monteiro, filmul în care alter ego-ul (numit de data asta João Vuvu) se apropie poate cel mai mult de omul din spatele camerei. Timp de 3 ore, João Vuvu se plimbă prin Lisabona, ia masa cu prieteni vechi, se odihneste pe o bancă în parc, intervievează fete tinere pentru postul de cameristă şi ne încântă din nou cu monoloage spumoase pe teme aparent banale, de la igiena corporală până la prepararea unui amestec delicios de apă sărată cu făină de porumb sau cu o zugravire detaliată şi exhaustivă a felaţiei ideale (fireşte, doar prin discurs). Vocea lui Monteiro învăluie însă orice replică, fie aceasta de natură didactică, filozofică sau erotică, într-o magie liniştită, înălţînd orice afirmaţie la rangul de înţelepciune.

Deliciile sunt prezente însă nu doar la nivel de discurs ci şi de cinematografie. Regizorul lusitan are indecenţa de a ne supune la o secvenţă neîntreruptă a unei calătorii de câteva staţii cu autobuzul prin Lisabona, scenă care se repetă de-a lungul filmului, diferiţi fiind doar pasagerii şi interacţiunile dintre ei, care fac deliciul acestor momente. Majoritatea cadrelor îl au în centru pe personajul principal, dar nu ca formă de narcisism a regizorului ci doar ca recunoaştere a inevitabilului subiectivism al unui film încarcat de experienţe proprii şi impregnat ca nici un altul de viziunea sa asupra vieţii.

Şi în Vai e Vem, precum în atâtea dintre filmele maestrului portughez, apar fascinaţia pentru femeie, glorificarea placerilor trupesti, fie ele de natură erotică sau culinară, conversaţiile îndelungi ce transgresează graniţele dintre erudiţie, poezie şi pornografie, explicaţiile alambicate şi pline de imagini şi metafore fermecătoare ale diferitor procese şi activităţi zilnice şi, aparent, banale. De altfel, oricât de jucăuş ar fi Monteiro în ceea ce priveşte subiectele pe care la abordează, discuţia va avea loc tot timpul în cadre superbe, decoruri inspirate, picturale mai degrabă decât cinematografice. Trupul feminin este astfel glorificat în imagini ce s-ar putea constitui chiar înafara contextului filmului în fotografii de excepţie , erotice până la dumnezeu dar niciodată pornografice.

De altfel, femeile din filmele lui Monteiro sunt departe de a fi doar mari frumuseţi. Regizorul zugrăveşte prin ele portrete subtile şi complexe ale erotismului feminin, fiecare cu personalitatea sa, mereu oscilând între pudoare şi libertinism, dominanţă şi vulnerabilitate, naivitate şi explorare a propriei sexualităţi. Regizorul este, în fapt, evident şi iremediabil indrăgostit de toate personajele sale feminine. Monteiro îşi venerează creaţia dar această creaţie nu este doar una de uz personal, ea rezonează prin valoare şi profunzime în mintea şi spiritul tuturor celor care îl înteleg şi îl admiră.

Nici în ultimul său film, maestrul nu abdică de la convingerile sale - rămâne până la capăt poetul vieţii cotidiene, un epicurean rafinat, capabil nu numai să se bucure de tot ce îi oferă frumos viaţa şi să îşi exploreze fanteziile, dar şi să împărtăsească această magie privitorilor săi.