S p a ţ i u l     din     v i d

                                            (fragment)

de Nicolae Cornescian  

Imaginea unui posibil salon de spital ... părăsit. Câteva scaune, taburete, o masă, un dulap, două uşi în pereţii laterali, un geam acoperit cu un cearşaf cenuşiu.

SANTOS SANATOS (intrând pe uşa din stânga): Vând bilete! Bilete! Bilete ieftine! Bilete la preţ redus! Bilete originale! Bilete cu ştampila Centrului Municipal! Bilete vizate de cadre competente! Vând bilete!!! Bilete norocoase! Puteţi câştiga propria sănătate. Cumpăraţi! Cumpăraţi şi nu veţi regreta! Bilete la juma’ de preţ. La preţ redus. Aceste bilete vă oferă şansa unei sănătăţi depline. Am şi bilete care vă pot asigura o sănătate eternă. Şi ce poate fi mai de preţ decât eternul unei sănătăţi depline?... Bilete la preţ redus! Ultimele bilete pe ziua de azi! Nu ezitaţi! Veniţi! Veniţi şi cumpăraţi. (Tăcere. Sieşi). N-am vândut nici un bilet. Sunt un ghinionist. (Se apropie de dulap. Scoate un borcan plin cu cenuşă). E şperla adunată de pe urma biletelor. Le ard. Ard bilete care nu costă nu ştiu ce dar care vă pot oferi norocul unei sănătăţi depline. (Scapă borcanul care îndată se sparge. Închide uşa dulapului.) Păcat. Păcat că vă irosiţi propria sănătate. Cu aceste bilete aţi putea câştiga o viaţă de vis, visul unei existenţe norocoase, norocul vieţii ce vă bate la uşă. Păcat. Mare păcat. (Se îndreaptă înspre uşa din dreapta pe care va ieşi). Vând bilete! Bilete! Bilete ieftine! Bilete la preţ redus! La jumătate de preţ! Bilete! Bile…

PIRLIUS PSYHON (intrând pe uşa din stânga apoi plimbându-se de colo-colo): Un pas... Încă un pas. Doi paşi. Trei... Nu e bine. (Se opreşte). Nu e bine deloc. Trebuie să mă concentrez asupra drumului. Paşii ar trebui să fie puţin mai rari şi mai accentuaţi. Ritmul – iată, deci, cuvântul esenţial. ... Nu e bine! Ritm sacadat. Cadenţa, scadenţa. Esenţa drumului stă în întoarceri. (Face trei paşi spre stânga. Se opreşte). Am ajuns căci m-am oprit la timpul potrivit. (Pauză. Îngândurat). Nici măcar nu plecasem. (Trei paşi spre dreapta). E mult prea aproape. Nici măcar nu-i acolo. E atât de aici, că îmi vine să plec. Însă, unde? Unde anume? Într-un loc oarecare? Sau în locul acela? Care loc? ... Dacă nu mai încolo, poate numai aici. (Pauză. Îngândurat). Nu e bine! ...Un pas, doi paşi... (Nu face nici un gest)... Locul e gol. E prea mult vid în toată această tăcere. Chiar şi golul din loc începe să se pustiească. Şi se scurge-n afară. Simt asta; simt! E un gol prea profund. E atât de adânc în vidul acestui gol, că-ţi vine să urli. (Tăcere prelungă). Ai auzit?... Trei paşi... Nu e bine deloc în locul acesta... Dar şi-n locul acesta în locul meu trebuia să se fi aflat altcineva. Eu, nu! Nu eu. Nicidecum eu. Am greşit c-am ales să mă-ntorc. Nici de rămas, nu puteam să rămân. Şi, atunci, nu-mi rămânea altă soluţie. Atunci era altfel. Era şi altundeva. Nu aici. Nicidecum în locul acesta. Atunci era acolo. Iar acolo era altfel decât aici; aici unde stau şi aştept. Îl aştept. Atunci era altfel şi era... fără paşi. Nici un drum nu ducea nicăieri. Şi niciunde nu trebuia să mai plec. Puteam să şi rămân. Să aştept şi să stau. Să stau fără să aştept. Sau să aştept fără să plec să mă pot întâlni cu ... cu... cu drumul. Acum, însă, acum fac trei paşi. (Face trei paşi în faţă. Priveşte jur-împrejur ca şi cum ar căuta ceva anume. Se uită în sus şi în jos). Nu e nimeni aici. Nu-i aşa că nu-i nimeni? Şi... nimic. E un gol prea profund. Şi nici drumul nu-i drept. Paşii? Sunt atât de pustii că se pierd precum pietre. Şi nici pietre nu sunt. Şi nici urme de urme. E nisip şi e lut. Şi-i prea multă distanţă într-un punct mult prea unic. (Pauză). Dacă fac doar trei paşi, nu ajung prea departe. Fac un pas. (Nu se mişcă). Încă unul. (Nici o mişcare). Ultimul pas. (Stă ţintit locului). Am ajuns în locul din care plecasem. ...Şi acum să reiau: un pas... Încă un pas. Doi paşi. Trei... Nu e bine. Mă opresc. (Nu se mişcă). Nu e bine deloc. Trebuie să mă concentrez asupra pasului. (Ridică piciorul stâng. Preţ de câteva secunde îl ţine suspendat. Îl apropie de celălalt picior). Poate că e mult prea paralel. Dacă drumul nu-i drept, mersul ar trebui să fie puţin mai haotic: stânga, dreapta, dreapta, stânga, stânga din dreptul dreptei, dreapta din stânga stângii. Mai difuz! (Tăcere. În fundal se aude scârţăitul de roţi). Taci!!! (Tăcere). Am pornit?... Nici măcar nu plecasem. Şi sunt aşa de obosit că-mi vine să mă şi opresc. Dacă mai fac cel puţin încă un pas, am să cedez. (Se aşează pe podea). Stau în picioare de treisprezece ore. Şi tot stau; şi stau; stau fără să plec. Dacă plec, nu mă aşez că, dacă mă aşez, vine Domnul în Alb şi-mi zice să iau aceste tablete pentru menţinerea insomniei. Eu refuz. El se împotriveşte. Mă priveşte şi-mi zice că dacă mă opun mă externează. Dar eu nu vreau să plec. (Tăcere. Aproape că plânge). Pricepeţi? De ce nu vreţi să pricepeţi că venisem aici ca să fac doar un pas... încă unul... ultimul. De treisprezece ore aştept paşii aceştia.... Vine Domnul şi-mi zice să îndoi genunchiul drept.... Nu-i corect. Nu are nici o logică fiindcă nu e bine ceea ce spun. Nimeni nu mă crede că nu se poate. Toţi mă cheamă, mă strigă, mă îndeamnă şi nu văd că eu nu pot. Sunt obosit. Nu suport. Nu suport să visez. Nu mi-e somn. Şi atunci: ce tablete? Nu există nici un antidot contra ideii să ai şi tu, cel puţin, propria părere. Gândul tău e numai şi numai al tău. Asta e tot ce se poate remarca în absenţa somnului. La început a fost ...pasul. Târziu; puţin mai târziu s-a ajuns la urme ca, în cele din urmă, să se nască şi drumul. Din pietre şi stânci, din goluri mai adânci decât aerul şi mult mai îndepărtaţi de restul nisipului. Mai apoi a fost forma... paşii, paşi, primii paşi spre un nou început... Un pas, doi paşi şi... câteva urme imprimate pe nisipul proaspăt cernut... Iar eu stau şi aştept. Încă o idee; un gând fără tablete. Nu am nevoie de nimic altceva. Cu excepţia câtorva paşi, n-am nevoie de nici o idee. Nici de drum. Nici de Domnul în Alb. Eu aştept fără să …aştept pe cineva anume. Aştept ceva. Iar ceva nu e altceva ori altcineva. Ceva e ceva ce va veni pe neaşteptate. E aşa de prezent şi difuz că aproape, aproape că se poate atinge. …Şi nici nu trebuie să stai în picioare. Nu e nevoie de nici un pas. Pentru această întâlnire ajunge şi un strop de tăcere. (Tace). De ce tac? Cum, de ce tac? De ce să nu tac? Dacă sunt chiar atât de singur aş putea să şi tac. Să nu fac nici un pas. Nici într-o direcţie. Nici măcar în sens invers. Nici în inversul opusului. Nici în dreapta stângii, nici în stânga din stânga dreptei din dreapta mea. (Unui public închipuit). Pricepeţi? (Tăcere). Cum, naiba, nu pricepeţi?! Doar nu vreţi să pricep tocmai eu! Nu vedeţi în ce situaţie mă aflu? Şi mai vreţi să pricep. Cum să pricep dacă sunt bolnav. Sunt internat de câţiva ani, câteva luni şi câteva zile. Nu-i nu ştiu ce. Alţii suportă şi mai mult. Dar alţii măcar se plimbă. Eu, în schimb, eu stau şi aştept. Aştept să mă aşez. (Se ridică în picioare). …dar nu pot. Nu găsesc nici un ciot ca lumea în toată această …durere. Nici o piatră în plus. Numai iarbă, şi iarbă şi verde de mare, şi marea tăcere dinaintea trecerii în abis. Şi fiindcă continui să aştept, am nevoie de linişte. Iar liniştea nu vine. Nu vine nici ea: liniştea. …Căci vorbesc. Vorbesc fiindcă sunt bolnav. Mi s-a spus că sufăr de ceea ce în termenii lor se numeşte palavra continuis. Mi s-a spus că e destul de grav. Pe deasupra, mai e şi ereditar, şi periculos, şi molipsitor. De aceea m-au izolat aici. Aici, cum puteţi observa, e … e… e un incubator. Sunt izolat de restul pacienţilor care sunt infestaţi cu alt gen de depresii. Unii, spre exemplu, unii trăiesc prezentul atât de intens încât şi-au uitat chiar şi propriile amintiri. La alţii e cu totul altceva. Alţii hibernează într-un viitor perpetuu. Au ajuns chiar şi dincolo de închipuirile iluziilor. Eu, cel puţin, eu tind să cred că aceştia, viitorimea civilizaţiei noastre, se bucură de aprecieri deosebite din partea publicului. La mine, în schimb, la mine e cu totul altceva. Eu îmi amintesc şi trecutul, şi prezentul şi ceea ce ar putea fi. Ştiu că timpul în care exist rezistă datorită faptului că îl pot percepe. Timpul meu e aici. E cu mine, în mine şi alături. Curge continuu. (Pauză). Se scurge în afara mea şi se-ntoarce în mine sub o altă înfăţişare. Aproape că nici nu mai e timpul meu. Simt că e altfel, acest timp. Acest timp reîntors e altfel căci e filtrat. Filtrat de exteriorul care mă oboseşte nu neapărat cu prezenţa şi percepţia sa, ci, mai degrabă, cu ideea că face parte din ceea ce îmi conturează fiinţa. …Şi, cum spuneam, timpul revenit e pătat. Da! E pătat de acest exterior. De aerul din exterior şi de simpla idee că în acest exterior există altceva ce nu îmi aparţine. Cum ce? Ceva straniu şi străin. Şi, ca să fiu mai explicit, am să vă aduc câteva lămuriri necesare; esenţial de necesare; existenţial de esenţial de necesare. Sunt lămuriri care tind să cred că vă vor limpezi mintea. Sunt obligatorii. Mai ales celor ce fac parte şi ei din acest exterior. Deci, dacă veni vorba de exteriorul temporal, am să vă spun că acest exterior, cu excepţia faptului că e îmbâcsit cu timp, e plin şi de spaţiu. Dar spaţiul e ocupat şi el de alte forme ce îl definesc; vreau să zic: corpuri geometrice. Volumul acestor corpuri nu se poate calcula nici după o formulă arhicunoscută. El, totuşi, volumul se poate găsi doar dacă aceste corpuri sunt scufundate într-un recipient special numit spaţiu. Dacă se cunoaşte volumul spaţiului unui interior, se poate afla şi volumul oricărui tip de corp aflat în acest interior. Pur şi simplu din volumul interiorului se scade volumul golului, vidului ori abisului şi astfel se află volumul corpului anterior menţionat. E simplu. Nu? Cum nu? De ce nu pricepeţi? Doar nu vreţi să pricep tocmai eu! Doar ştiţi, deja ştiţi în ce stare mă aflu. Şi ştiţi cine sunt. Nu ştiţi cine sunt? Sunt Pirlius Psyhon, fiul Parnasului şi a zeiţei Zenitis. Bunicul ei, adică stră-străbunicul meu după mamă era tocmai Poseidon din Atlantida. Bunicul din partea tatălui era vărul bunicii din partea tatălui. Atunci, în preistorie, aşa era legea. Ce-i drept nici nu existau nu ştiu câte posibilităţi de reuniune. Iar mătuşa mea, una din mătuşi, (nu ştiu din partea cui), mătuşa mea deci, era uitata zeiţă Afiliades din ţinuturile Hadesului; ţinuturi care pe atunci se învecinau cu patria babilonienilor. Ea, de altfel, ea mi-a lăsat acest ochi ce-l port în partea stângă. (Indică ochiul stâng). Ochiul drept …e al meu. Nu-i moştenit de la nici o mătuşă. Nici măcar de la mama. (Pauză). Se mai spune că mama mea era vestita zeiţă… La naiba! Am uitat cum o cheamă. Nu-i nimic. N-ar trebui să vă impacientaţi. O să-mi amintesc. Dacă nu azi, atunci, poate mâine. …Aşa se zice. Se zice că mama mea era soţia fratelui vestitului Parnas. În acest caz, mie nu-mi rămâne decât să trag o simplă concluzie: eu ar trebui să fiu un fiu nelegitim. Unchiul meu, în schimb, unchiul meu trăieşte. E pe-aci pe undeva. Într-un salon puţin mai special. Şi ştiţi cine e? Ştiţi cine-i unchiul meu? Cum nu ştiţi? Unchiul meu, adică, vărul tatălui meu şi nepotul bunicului, e la fel de vestitul şi cunoscutul în toate istoriile lumii, e Ţarul Nicolae al XIII-lea, descendentul direct al neamului sciţilor. El, unchiul meu Ţarul, m-a vizitat nu demult. Spunea că se grăbeşte şi nu prea are timp de zăbavă. A promis că va reveni. După izgonirea lui Napoleon din Neapole. Aşa a promis. Şi sunt sigur că se va întoarce. Cu o altă medalie şi puţin mai vesel. Unchiul meu… Doamne, cât a mai suferit şi omul acesta. Prin câte n-a mai trecut. Cred că moartea sa va provoca al treilea război mondial. Şi mai cred că în curând se va întoarce şi mătuşa Elizabeta cu fiicele ei: Alfa, Beta şi Gama. Îmi vor citi ceva din Kant. Pe pasaje şi roluri. Şi apoi îşi vor lua rămas bun ca şi cum ar pleca pentru totdeauna. Asta cred. Cred în tot ceea ce se poate crede. În acest mod pot să-mi câştig prezenţa. …Şi nu trebuie să fac nici un pas. Singurul loc ce-mi mai rămâne e golul din spaţiu. Nu pot să tac căci n-am unde să mă aşez. Stau în picioare de treisprezece zile şi aştept. (Pauză). Sunt bolnav. Mă doare vidul din interiorul sufletului. Mă mai doare şi golul din aer. Golul interior, vreau să zic. Vidul acestui văzduh ce-l înfulec cu atâta nesaţiu. E un vid prea profund şi prea plin de tăcere. De aceea prefer să stau în picioare. (Agasat). Nu mai fac nici un pas căci n-am unde să plec. Prefer să aştept propria-mi absenţă. (Lent, ca în transă se apropie de masă. Aprinde o lumânare. Zgomotul roţilor se intensifică. Revine la locul iniţial ). Un pas... Încă un pas. Doi paşi. Trei... Nu e bine. (Se opreşte). Nu e bine deloc. Trebuie să mă concentrez asupra drumului. Paşii ar trebui să fie puţin mai rari şi mai accentuaţi. Ritmul – iată, deci, cuvântul esenţial. ... Nu e bine! Ritm sacadat. Cadenţa, scadenţa. Esenţa drumului stă în întoarceri. (Face trei paşi spre stânga. Se opreşte). Am ajuns căci m-am oprit la timpul potrivit. (Pauză. Îngândurat). Nici măcar nu plecasem. (Trei paşi spre dreapta). E mult prea aproape. Nici măcar nu-i acolo. E atât de aici, că îmi vine să plec. Însă, unde? Unde anume? Într-un loc oarecare? Sau în locul acela? Care loc? ... Şi, cum spuneam, timpul revenit e pătat. Da! E pătat de acest exterior. De aerul din exterior şi de simpla idee că în acest exterior există altceva ce nu îmi aparţine. Cum ce? Ceva straniu şi străin. Şi, ca să fiu mai explicit, am să vă aduc câteva lămuriri necesare; esenţial de necesare; existenţial de esenţial de necesare. Lămuriri relevante. Puţin mai târziu. Poate, chiar mâine. Poate şi azi. Sau la întoarcerea unchiului meu Nicolae al XIII-lea. Îl aştept.

            Pe uşă din dreapta intră SANTOS SANATOS. Trage după el un coşciug pe rotiţe. Se opreşte în dreptul lui PIRLIUS PSYHON. Coşciugul va rămâne în spatele acestuia.

SANTOS SANATOS: (răsucind o ţigară în mâna stângă). N-aveţi un foc? Ceva… Chibrituri, brichete, orice. Aveţi?

PIRLIUS PSYHON: Nu!

SANTOS SANATOS: Păcat. Mare păcat. N-am mai simţit gustul fumului de o zi, de o zi întreagă.

PIRLIUS PSYHON: Aveţi să-mi împrumutaţi şi mie o ţigară?

SANTOS SANATOS: Nu. Fumez foarte rar. Şi chiar şi atunci când vreau să fumez se întâmplă să n-am nici un licăr de foc. Orice. Pricepeţi? Orice.

PIRLIUS PSYHON: Păcat. Mare păcat.

SANTOS SANATOS: Sunt doar în trecere. N-aş dori să vă reţin. Văd că sunteţi ocupat. Gândiţi?

PIRLIUS PSYHON: Nu! Mai degrabă, tac. Tac şi ascult această stranie tăcere.

SANTOS SANATOS: Ce fel de tăcere? Vreau să zic tăcerea singurătăţii sau tăcerea liniştii din golul văzduhului?

PIRLIUS PSYHON: Tăcerea golului din vid.

SANTOS SANATOS: Da! Sigur că da…

PIRLIUS PSYHON: Vă place cum sună? Ascultaţi. Ascultaţi doar o clipă şi veţi pricepe ceea ce gândesc.

SANTOS SANATOS: Nu pot. N-am timp. Nu am timpul necesar ca să vă reţin mai mult decât trebuie.

PIRLIUS PSYHON: Nu ştiţi: e seară ori dimineaţă?

SANTOS SANATOS: Nu ştiu. În orice caz e destul de târziu. Dacă ascultaţi cum sună tăcerea, ecoul şi reverberaţia ei, vă puteţi da seama că e foarte, foarte-foarte târziu. (Pauză). Plec.

PIRLIUS PSYHON: Nu plecaţi. Mai rămâneţi.

SANTOS SANATOS: Nu pot. Nu pot să vă reţin cu prezenţa mea.

PIRLIUS PSYHON: Am nevoie de linişte.

SANTOS SANATOS: Cu atât mai mult.

PIRLIUS PSYHON: Şi de gând. Vreau să-mi imaginez că într-o zi veţi reveni.

SANTOS SANATOS: Nu ştiu. Poate… Sau poate. Voi încerca.

            Santos Sanatos se apropie de masă. Preţ de câteva secunde priveşte flacăra lumânării. Nu face nici un gest. Iese pe uşa pe care şi intrase. Coşciugul rămâne în spatele lui Pirlius Psyhon.

PIRLIUS PSYHON: (Aşezându-se pe coşciug). Stau în picioare de treisprezece zile. Aştept. Gândesc şi nu pot să tac. Mă doare golul interior. Mă macină tot ceea ce intră în componenţa acestui spaţiu dincolo de care nu există nimic. Sunt izolat. Împreună cu alţii ca mine. Ne vizităm destul de des dar asta nu ne ajută la nimic. Toţi tac. Nu spun adevărul. Se tem. Suferă. Le e frică de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă ar rosti cel puţin un cuvânt din ceea ce gândesc în realitate. Ştiu. Ştim. Ştiţi că dincolo de aceste ziduri se află cu totul altceva? Vreau să spun: nu se află nimic. Da! Acesta e crudul adevăr ce ne macină de treisprezece ani. Suntem izolaţi într-un spaţiu din care nu se poate evada. Nu avem unde să evadăm din această clădire, căci dacă ieşim nu ne mai întoarcem. N-avem nici unde să ieşim. Stăm şi aşteptăm propria absenţă. Aşteptăm aici căci dincolo de acest spaţiu se întinde un vid infinit. Suntem internaţi într-un sanatoriu care nici măcar nu figurează pe harta Pământului. Nu are cum să figureze din timp ce nu poate fi definit chiar şi printr-un simplu punct.

Sunetul soneriei. Pirlius Psyhon se apropie de uşa din stânga. O deschide. Nu intră nimeni. Sau intră. Intră un personaj imaginar. Nevăzut. Transparent.

PIRLIUS PSYHON: (reluând locul anterior). Bine! Bine că te-ai întors. Şi cum zici că a fost la Neapole? (pauză). Da?!... Interesant… Nu. Nu chiar atât de intens, dar încă simt că persistă. E pe-aici pe undeva. Pluteşte în aer. Mă mistuie şi mă pustieşte. Pe dinăuntru. Doare. Macină şi roade… Nu!...Da… Nu da! Dacă dai, n-am să pot să suport… Încearcă!... Interesant… Nu pot să-ţi confirm, dar pot să neg ceea ce n-a fost. Pot să expun orice amănunt ce intră în conturarea întregului. Uneori, reuşesc să definesc chiar şi cele mai neînsemnate detalii. Alteori… De ce mă întrerupi? Mă doare când cineva mă apasă cu tăcerea sa. Prefer să rabd propria prezenţă. E puţin mai intens. Intră în conturarea cercului, sferei de interior… (Pauză). Nu! Nici nu mă gândesc. N-am să pot căci n-am să reuşesc. Pentru mine e aproape imposibil. Sigur că se pot găsi şi unele abateri de la norma normalului, dar nu în acest caz. Acum e prea târziu. Sau prea devreme. E …nicicând. Cel puţin pentru mine. De aceea n-am să reuşesc. Nu pot. Ceva mă ţine aici. Nu mă lasă să plec. Nu pot. Am stat mult prea mult într-un singur loc. … Da! Sigur că m-am obişnuit. Aici, cum vezi, e cu totul altceva… Nu! Nu că mi-ar fi frică. Nu pot! Pur şi simplu nu pot. M-am obişnuit şi simt că aici îmi e destinaţia destinului… Poftim? Ce fel de…? De ce?...Acolo?... Aici?... Dincolo?... Nu! Nu se poate. Şi dacă nu se poate, devine imposibil… Posibil, cu altă ocazie. Mâine, poimâine. Peste treisprezece zile. După treisprezece ani… Acum?... Nu! Nu tocmai acum… Mă îngrijorează. Da! Mă face să mă simt mai străin. Singur şi străin într-un loc indefinibil. Mă obligă să suport şi să sper… Crede-mă! Te rog, crede-mă că n-am să pot să plec dincolo de aceste ziduri. Mă tem de spontaneitatea refluxului… Vidul? Infinitul? Eternul?... Nu! Mă depăşesc. Nutresc speranţa că am să rămân. Şi nu va mai trebui să învăţ să aştept. Nu voi cerceta şi n-am să mai sper. Niciodată. Nicăieri cu excepţia unei mici excepţii… Da! Pentru câteva clipe… Riscul. Înţelegi? Riscul asumat. Da!... Nu!... Da!... Nu!... Dar… Rareori. Mai ales în clipele de aşteptare. Stau şi cred. Fac un pas. Încă unul. Nu e bine. Nu-mi convine. E mult prea aproape. E atât de dureros că devine insuportabil. (Pauză prelungă). Dacă am să plec, cine va rămâne în locul meu? Locul se va pustii. Va fi atât de gol că va trebui reinventat. Mă tem că într-o bună zi se va subţia. Va fi inundat cu vidul exteriorului în cazul în care am să plec. Înţelegi? Nu pot pleca. M-am obişnuit. Aici simt că sunt. (Pauză). Îmi amintesc. Sigur că-mi amintesc. M-au luat cu forţă şi m-au adus tocmai aici. În acest sanatoriu situat la intersecţia valurilor de vid. Mi-au spălat creierul. Treptat. La început gândurile. Apoi ideile şi conceptele. Plăsmuirile, făuririle, întruchipările, visele şi visurile. Treptat. Noapte de noapte eram supus la cele mai crase experimente. Eram ţinut în întuneric pentru a pierde noţiunea timpului. Ingurgitam tot felul de substanţe halucinogene. Respiram într-un ritm ciudat… Da! Au greşit. Au greşit în punctul esenţial. N-au reuşit să-mi şteargă amintirile. Amintirile mi-au rămas. Intacte şi nepătate. Ca la început… Mă copleşesc şi mă dor. Amintirile. Clipă cu clipă. Zi după zi. Se succed într-un mod haotic. Îmi inundă gândurile actuale şi mă obligă să exist… Văd totul. Extrem de clar. (Pauză). Continui experimentul. Sunt sigur că am să reuşesc să-mi ating ţelul. Trupul e în faţa mea. E învelit într-un cearşaf cenuşiu. E în stadiul de finalizare. Nu-mi rămâne decât să-i mai fac ultimele transfuzii de celule psihotropice. Vreau ca această entitate să atingă idealul. De aceea ultimele retuşuri ar trebui să fie cel puţin perfectibile. Gândul implementat e filtrat prin prisma vidului din interiorul piramidei de cleştar. E un gând pur. De o calitate ireproşabilă. Chiar şi amintirile acestui creier ar trebui să fie cât mai… reale. (Pauză). De ce? De ce sunt atât de ancestrale? Parcă fac parte din preistorie. Amintiri de mit. Amintiri stranii. Nu-mi plac. Am greşit. Cred că am făcut o mică eroare de calcul. Trebuia să încerc şi sistemul hexazecimal… Acum e prea târziu. Rămân doar câteva minute şi… voi da naştere unei noi clone. Umane. Un om de treizeci şi trei de ani se va naşte în câteva clipe… (Pauză). Mă asculţi?… Da! Pe cât e de interesant, pe atât e şi de posibil. E vorba de rodul creaţiei mele de o viaţă. (Pauză). Aştept să-i mai crească părul şi unghiile. Extremităţile lipsite de viaţă. Încă o singură clipă şi iată… Am reuşit! Am reuşit!!! E El. E tocmai El. E Isus. (Pauză prelungă). Apoi au venit ei şi m-au luat. Mi l-au luat. Nu ştiu ce au făcut cu exemplarul… Cum? Unde anume? La Nazaret? Şi ce mai face?.. Da. Acum e destul de clar. Îl folosesc pe post de intermediar. Îl trimit dincolo cu un ţel precis. Nu doar dincolo de acest spaţiu, dar şi dincolo de prezent. Se folosesc de el în scopuri clare… Da. Cred că e vorba de aceeaşi persoană. Nu pot să mă înşel. Au uitat să-mi spele şi intuiţia. Sunt sigur că e El… Sper. Cred că într-o bună zi va reveni… Am să-ncerc să-L aştept. Am să rabd. Am să tac… Nu. N-ar trebui să te îngrijorezi. Nu-i nu ştiu ce. Uneori devine chiar plăcut. Mai ales în momentele de tăcere. Amintirile se întorc cu precizia şi claritatea realului. Mă copleşesc… Fac un pas. Încă unul. Ultimul pas. Aprind o lumânare. Focul mistuie răul extern. Îl limpezeşte transformându-l în cenuşă. E un purificator ideal. (Pauză). Ştiu. Nu! Da! Am uitat. Nu pot. Doar câteva secunde şi scrisa se va împlini. Momentul hotărâtor. Reîncarnarea? De ce? Nu! Mai precis: destinul neîmplinit. Da!..Nu. Ultimul pas? În care direcţie?… Unde spuneai că e răsăritul? De ce tocmai acolo? E greu de precizat dar nu şi imposibil. Câteva încercări, o eroare de calcul, un nou început… Aşteptarea. Nici într-un caz o altă încercare. Finalitatea experimentului constă în râvna desăvârşirii. Sunt sigur. Sunt atât de sigur că încep să şi cred. Nu! Nici într-un caz. Atunci, da! Tocmai atunci. La timpul potrivit. E destul de bine. Aproape ideal. Şi nu trebuie să faci nici un pas ca să poţi să aştepţi. Ai nevoie doar de o simplă prezenţă, câteva clipe de tăcere, un drum sigur şi o piatră. Chiar şi funerară… Locul crucii e situat la răscrucea celor trei cărări. E o cruce de eucalipt. Eucaliptul rezistă. Poate forma cel mai perpendicular unghi posibil. Indică cu exactitate. Nici o deviere de la axa simetriei… Sigur! Rămân doar câteva flori ornamentale. Nu contează nuanţa. În conul umbrei petalele îşi însuşesc siniliul ploii. E util pentru lacrimi… Evident! Cu atât mai mult. Trebuie doar să speri. În rest totul, cel puţin totul, atinge cotele aşteptate… Drumul induce refluxul de zbor. Duce în gol; în golul deşertului situat la periferia vidului. Drumul e drum şi nici un drumeţ nu-l poate ignora…Da! Dacă spui că ai să revii… Nu-mi rămâne decât să te aştept. Cu o nouă izbândă în pofida umanităţii. Altă decoraţie şi altă alungare. Mă rog… Mă rog, dacă se poate spune că ceea ce fac eu se numeşte rugăciune, atunci mă rog. Mă rog în şoaptă… Nu ştiu de ce. Nici nu pot să-ţi explic. Cuvintele mele sunt simple. Atât de banale încât alţii mă cataloghează drept un (caută cuvântul corespunzător)… drept un altfel. Îmi administrează supradoze. Mă aşează pe scaun şi-mi verifică genunchiul drept. Spun că-mi lipsesc reflexele esenţiale. Mă obligă să înghit tot felul de tablete cu cele mai ciudate denumiri. Pur şi simplu: mă ostenesc… Prefer să tac. N-am nici un răspuns la întrebări gen interogatoriu… Şi ei nici măcar nu pricep că rodul experimentului meu n-a fost unul voit. Nu ştiam că aşa va ieşi. De unde să ştiu că acel fir de păr din care am extras ADN-ul aparţinea tocmai Mântuitorului? L-am găsit într-o Biblie ancestrală. O carte care nici măcar nu era scrisă într-o limbă cunoscută. Cartea cărţilor scrisă în arameică. Am găsit-o întâmplător. La Institutul de Cercetări Periodice… Un simplu fir de păr. De o nuanţă stacojie. Am extras seva şi am purces la… creaţie. Creaţie în simplul sens al cuvântului. O simplă eroare de calcul matricial fondat pe sistemul binar şi… Dar să nu ne impacientăm. Mai avem timp… Deja?… Pleci? Dar cum rămâne cu…? Nu! Dacă pleci, am să te aştept… Cu proxima ocazie.

            Pirlius Psyhon îşi conduce oaspetele imaginar spre uşa pe care acesta intrase. O deschide. Pe aceeaşi uşă intră Santos Sanatos.

SANTOS SANATOS: (Aşezându-se pe un taburet). Cred că v-am văzut dar nu ştiu unde ne-am întâlnit. Nu pot să-mi amintesc. Dacă ne-am întâlnit, chiar şi spontan, e extrem de posibil să ne fi cunoscut.

PIRLIUS PSYHON: E foarte posibil să ne fi cunoscut dacă nu cumva ne-am şi uitat.

SANTOS SANATOS: Simţiţi-vă… singur. Luaţi loc. Nu vă osteniţi. După drum vă recomand puţină odihnă.

PIRLIUS PSYHON: (Aşezându-se pe podea). Mulţumesc pentru ospitalitate dar prefer să stau în picioare. Nu pot să gândesc în altă poziţie. Am şi eu propriile ticuri statice de care nu pot să mă scap nicidecum. Mai ales că veni vorba de vorbe, cuvinte, gânduri rostite pentru a umple acest timp ce ne induce prezentul. Mai ales că veni vorba de drum, iarbă, frunze şi crengi din pieptul pădurii de piatră.

SANTOS SANATOS: Chiar dacă ne-am văzut e foarte posibil să ne fi întâlnit într-un loc special. Să zicem: undeva la o margine de drum. Sau la liziera Carpaţilor.

PIRLIUS PSYHON: …a Alpilor.

SANTOS SANATOS: …a Alpilor albi.

PIRLIUS PSYHON: …acoperiţi cu arama albastrului autumnal.

SANTOS SANATOS: …cu zarea zăpezii revărsate din zenit.

PIRLIUS PSYHON: Ne-am văzut în apropierea arborilor de calcar. Acolo unde stâncile îşi lepădau straiele de nisip.

SANTOS SANATOS: Păsările plecau înspre ţinuturile boreale. Ne spintecau privirile cu traiecte de zboruri şi pene.

PIRLIUS PSYHON: Şi era atât de cald în acel con de umbră că… alte aripi mistuiau căderea în golul adâncului.

SANTOS SANATOS: Scoateţi-vă şiretul de la pantoful stâng!

            Pirlius Psyhon îşi scoate şiretul. În depărtare un clopot nevăzut bate de treisprezece ori.

PIRLIUS PSYHON: Chiar dacă nu ne-am văzut niciodată, să presupunem că ne cunoaştem. Ne ştim de o viaţă de om. De o eternitate întreagă din care lipsesc câteva zile neînsemnate. Îndeosebi: clipele de repaus.

SANTOS SANATOS: Şi ne permitem să ne şi amintim. Gândim timpul trecut ca şi cum am trăi ceea ce putea fi.

PIRLIUS PSYHON: Locuim în apropierea bazilicii.

SANTOS SANATOS: Locuim în apropierea bazilicii luterane.

PIRLIUS PSYHON: Locuim în apropierea bazilicii luterane construite în secolul XIII.

SANTOS SANATOS: Locuim în apropierea bazilicii luterane construite în secolul XIII şi dărâmate de oastea imperiului fanariot.

PIRLIUS PSYHON: Locuim în apropierea bazilicii luterane construite în secolul XIII şi dărâmate de oastea imperiului fanariot la începutul mileniului.

SANTOS SANATOS: Locuim în apropierea bazilicii luterane construite în secolul XIII şi dărâmate de oastea imperiului fanariot la începutul mileniului trecut.

PIRLIUS PSYHON: După naşterea Mântuitorului?

SANTOS SANATOS: Înainte căci încă Îl aşteptăm.

PIRLIUS PSYHON: Locuim în apropiere bazilicii şi nu ne cunoaştem. Nu ne vedem şi nu ne privim.

SANTOS SANATOS: Nici măcar nu ne spunem pe nume. Nu vrem să spulberăm străinătatea ce ne aparţine.

PIRLIUS PSYHON: Ne vedem şi nu ne recunoaştem.

SANTOS SANATOS: Ne privim să ne putem da seama dacă ne-am mai văzut.

PIRLIUS PSYHON: Ne privim să ne putem da seama dacă ne-am mai văzut şi altă dată.

SANTOS SANATOS: Ne privim să ne putem da seama dacă ne-am mai văzut. Ne vedem ca să ne putem privi.

PIRLIUS PSYHON: Nu exageraţi.

SANTOS SANATOS: Nu exageraţi în cuvinte.

PIRLIUS PSYHON: Nu exageraţi în cuvintele născând alte idei.

SANTOS SANATOS: Ne cunoaştem?

PIRLIUS PSYHON: Ne ştim ca să ne putem aminti.

SANTOS SANATOS: Ne amintim cu exactitatea detaliului. (Pauză). Locuim la periferia cartierului luteran.

PIRLIUS PSYHON: În cartierul în care nici măcar nu există vreun templu luteran. Sunt doar câteva sinagogi, un Spital Municipal, o gară părăsită de toţi călătorii şi…

SANTOS SANATOS: …un grup compact de oameni ce aşteaptă metroul periferic.

PIRLIUS PSYHON: Calea ferată duce în toamnă.

SANTOS SANATOS: E o toamnă pustie, lipsită de orice fel de cruce. Un octombrie situat la răscrucea altor anotimpuri. Şi prin acest timp trece un simplu om.

PIRLIUS PSYHON: Un om traversează tărâmul istoriei. Îmi bate la uşă şi cere o bucată de pâine. Îi ofer apă. N-am pâine. Îmi cere un foc în schimbul unui fir de păr găsit într-o carte sacră.

SANTOS SANATOS: E o toamnă de noiembrie dintr-un început de rugăciune.

PIRLIUS PSYHON: …şi iată că amintirile noastre încep să se contopească.

SANTOS SANATOS: Înaintăm. Treptat şi sigur. Pas cu pas; clipă de clipă. Tot mai aproape de alte depărtări.

PIRLIUS PSYHON: Dacă ne vedem, cred că ne recunoaştem. Ne ghicim. Ne presupunem. Ne inventăm.

SANTOS SANATOS: Ne spunem pe nume …numele inventate; presupuse că ar putea aparţine unuia dintre noi.

PIRLIUS PSYHON: E prea târziu pentru asemenea supoziţii.

SANTOS SANATOS: Suntem mult prea străini.

PIRLIUS PSYHON: Pentru amândoi – suntem doar nişte necunoscuţi.

SANTOS SANATOS: Ne privim ca să ne putem vedea.

PIRLIUS PSYHON: Îmi amintesc cu exactitatea detaliului. (Pauză prelungă). Ştiu cine eşti.

SANTOS SANATOS: Cine?

PIRLIUS PSYHON: Eşti Santos Sanatos. Sluga mea de o viaţă. Te-am angajat să ai grijă de mine.

SANTOS SANATOS: (ca în transă). Sunt Santos. Sunt Santos Sanatos. Santos Sanatos. Sunt sluga dumitale de o viaţă. De o viaţă întreagă.

PIRLIUS PSYHON: Şi mai mult. Să fiu mai exact: mă slujeşti de aproape treisprezece decenii. Te-am angajat ca să ai grijă de mine.

SANTOS SANATOS: Ca să am grijă de dumneavoastră.

PIRLIUS PSYHON:(Ridicându-se în picioare). Ca nu cumva să mă aşez.

SANTOS SANATOS: Să nu vă aşezaţi.

PIRLIUS PSYHON: Un gest extrem de banal dar foarte util cu toate că cei mai mulţi medici îmi recomandă foarte multă mişcare. Efortul fizic, zic ei, e benefic în special la menţinerea echilibrului vital. Un efort stabil asigură necesarul supravieţuirii.

SANTOS SANATOS: Am grijă să staţi cât mai mult posibil numai şi numai în picioare. Să nu vă aşezaţi, un gest pe cât de banal pe atât şi de riscant dacă luăm în considerare starea actuală. Trebuie să staţi numai şi numai în picioare.

PIRLIUS PSYHON: Dacă se poate, chiar şi permanent. Nu trebuie să mă aşez. N-aş dori să declanşez o nouă convulsie ori vreun alt tip de reacţii adverse.

SANTOS SANATOS: În cazul în care nu e contraindicată mişcarea… degetelor.

PIRLIUS PSYHON: Degete…(Numărându-şi degetele).Unu… doi… unu… trei… unu… patru… unu…

SANTOS SANATOS: Degetele acelei mâini induc indigestie.

PIRLIUS PSYHON: Dacă mi-e foame, îmi aduci ceva de mâncare.

SANTOS SANATOS: Ceaiul vă ajută la digestie. E indicat în perioadele de convalescenţă. Ceai de crengi.

PIRLIUS PSYHON: Cu un dram de apă.

SANTOS SANATOS: Şi un strop de aromă.

PIRLIUS PSYHON: Nu contează nuanţa.

SANTOS SANATOS: Nici compoziţia.

PIRLIUS PSYHON: Mi s-au prescris ceaiuri georgiene.

SANTOS SANATOS: Din Georgia de Est. Ceaiuri speciale. Ceaiuri negre şi verzi. Şi albastre. Şi acre. Şi sinilii.

PIRLIUS PSYHON: Cât mai lichide cu putinţă.

SANTOS SANATOS: Ceaiuri fierte în ceaunul de ceară.

PIRLIUS PSYHON: Sunt indicate contra insomniilor.

SANTOS SANATOS: Se recomandă citirea cu atenţie a prospectului. În cazul reacţiilor adverse consultaţi-vă medicul, dulgherul ori persoana care va nichelat recipientul în care se prepară produsul menţionat pe etichetă. Data expirării… Nu scrie. Pentru că acest produs nu expiră niciodată. Şi totuşi se recomandă să fie ţinut în locul ferit de umezeală şi lumină. (Pauză prelungă. Se aud trei bătăi de clopot. Încă trei. Trei bătăi în ecou).

PIRLIUS PSYHON: Nu există nici o reacţie adversă cu excepţia câtorva amalgame de amintiri.

SANTOS SANATOS: Aici pot fi incluse şi amintiri false.

PIRLIUS PSYHON: Amintirile unui trecut inexistent.

SANTOS SANATOS: Trecutul trecut în uitare.

PIRLIUS PSYHON: În uitarea unora. În uitarea celor ce în prezent asistă de slujba de pomenire.

SANTOS SANATOS: Se pomenesc ceilalţi.

PIRLIUS PSYHON: Cei necunoscuţi. Şi străini. Şi rupţi din paginile unor manuscrise îngălbenite.

SANTOS SANATOS: Chiar şi noi.

PIRLIUS PSYHON: (Uimit). Noi?

SANTOS SANATOS: Fiindcă am fost izgoniţi din rândul celorlalţi. Am fost daţi uitării.

PIRLIUS PSYHON: Păcat de o asemenea întoarcere de situaţie. Dacă mă gândesc mai bine, pot să admit că, în fapt, nici nu mă interesează prezenţa altcuiva. Cu excepţia celor cunoscuţi, ceilalţi nu au nici o importanţă. Principal e să ne ţinem cumpătul treaz. Să nu ne lăsăm duşi de val. În special în asemenea momente hotărâtoare. Nu trebuie să cedăm în faţa ursitei ce ne întoarce refuzul. Cel puţin avem ce să ne mai amintim. Avem neamuri şi oaspeţi. Avem nume şi umbre. Avem spaţiul comun şi atât de compact că îmi vine să mai fac ultimul pas. Un pas. Un pas spre vid.

SANTOS SANATOS: Nici să nu vă gândiţi. În situaţia în care vă aflaţi e contraindicată orice fel de mişcare.

PIRLIUS PSYHON: Stau. Stau în picioare şi-mi amintesc zilele în care învăţam să fac primii paşi. Cineva mă ţinea de umeri şi-mi zicea să nu mă aplec. Să nu mă aplec mult prea mult în afară.

SANTOS SANATOS: Vă trasam drumul.

PIRLIUS PSYHON: Mă obliga să suport şerpuirile.

SANTOS SANATOS: Iarba era mult prea înaltă şi atât de verde că părea mătrăgună.

PIRLIUS PSYHON: Găseam frunze de ceai în coroane de spini.

SANTOS SANATOS: Erau cuiburi împletite din rădăcinile trandafirilor sălbatici.

PIRLIUS PSYHON: Un străin îmi intersecta paşii.

SANTOS SANATOS: O diademă de măslin îi ilumina sufletul desprins.

PIRLIUS PSYHON: Păşea sacadat. Aproape că nici nu mergea. Mai degrabă, zbura lăsând în urmă dâre de fum şi lumină. Paşii lui îmi umpleau paşii.

SANTOS SANATOS: Mai apoi învăţam să urcăm şi să coborâm treptele.

PIRLIUS PSYHON: Trepte ce ducea spre Biserica Mântuirii.

SANTOS SANATOS: Erau trepte sigure. Clare şi precise.

PIRLIUS PSYHON: Trepte de piatră adusă din râu.

SANTOS SANATOS: Urcau şi coborau cu aceeaşi precizie.

PIRLIUS PSYHON: În prima zi erau doar trei. Apoi patru. Ori cinci.

SANTOS SANATOS: Trei trepte urcau spre Biserica Mântuirii.

PIRLIUS PSYHON: Dacă nu erau trei, trebuia, pricepi, trebuia să fi fost cel puţin două trepte. În realitate erau chiar patru. Uneori cinci. Alteori mult mai mult decât trei. De două, de trei şi de patru ori mai multe.

SANTOS SANATOS: Trei trepte coborau din Biserică.

PIRLIUS PSYHON: La urcare numărul lor rămânea constant. Trei trepte, în fapt, erau patru. Nici cinci şi nici şase, ci patru. Exact patru trepte de piatră adusă din râu.

SANTOS SANATOS: Trei trepte spre templul închinării.

PIRLIUS PSYHON: La coborâre numărul lor varia în funcţie de ziua în care învăţam cum se păşeşte pe trepte.

SANTOS SANATOS: La început vă ţineam de mâna stângă.

PIRLIUS PSYHON: Şapte trepte erau extrem de necesare pentru ca pasul să nu se abată de la traiectoria oblică. Se năştea impresia că nici nu păşeşti, ci, mai degrabă, pluteşti. Zbori. Planezi deasupra valului de piatră înrădăcinat în lutul moale de sub picioarele tale. Şase trepte erau destul de îndestulătoare ca să poţi coborî până la drum.

SANTOS SANATOS: Mai apoi vă sprijineam de umărul drept.

PIRLIUS PSYHON: Realizez că noapte de noapte cineva încerca să-mi schimbe treptele. Aducea altă piatră şi alt lut din râul ce separa hotarele cerului.

SANTOS SANATOS: Vă urmăream traiectoria umbrei.

PIRLIUS PSYHON: Urcam într-un ritm constant.

SANTOS SANATOS: N-aş fi vrut să vă abateţi de la zbor.

PIRLIUS PSYHON: Cinci trepte… ajungeau şase trepte ca să poţi să pătrunzi în lăcaş. La întoarcere era puţin mai complicat.

SANTOS SANATOS: Ulterior încercam să învăţ cum se trasează traiectoria.

PIRLIUS PSYHON: Coboram constant. Simţeam însă că undeva, într-un loc indefinibil, lipsea o singură treaptă.

SANTOS SANATOS: Era un gol de stâncă. Un gol adânc cât cerul.

PIRLIUS PSYHON: Dacă număram doar până la trei, întotdeauna îmi rămânea o unitate, sau două, sau patru în plus. Niciodată acel trei nu se repeta de două, de patru sau de cinci ori. Unităţile rămase în plus le păstram pentru zilele ce urmau să sosească. Astfel, în acest mod, învăţam să induc în eroare chiar şi timpul. Păstram unităţile rămase pentru un viitor mai puţin cert.

SANTOS SANATOS: Trei trepte…

PIRLIUS PSYHON: Numărul treptelor îmi umplea golul din amintiri… Şapte trepte; cinci; treisprezece. Cineva încerca să mă înveţe cum se însuşeşte aritmetica realului. Îmi fura sau îmi împrumuta un număr indefinibil de trepte. Mai ales, la coborâre.

SANTOS SANATOS: Urcarea era sigură fiindcă unghiul dintre umbră şi trup era net inferior unghiului crucii.

PIRLIUS PSYHON: Şapte trepte… încă trei; un pas… doi paşi… trei paşi. Ultimii paşi… şi o treaptă în minus în amintirea repetată până la epuizare.

SANTOS SANATOS: Vă schiţam traiectoria mersului.

PIRLIUS PSYHON: Număram urme străine rămase între treptele lipsă.

SANTOS SANATOS: Se auzea timpul ce trecea pe alături. Nu era vremea noastră. (Pauză prelungă. Se aude o  bătaie de clopot. Încă una. O bătaie în ecou).

PIRLIUS PSYHON: Străinul îmi studia întoarcerile.

SANTOS SANATOS: Trasa semne de şerpi pe nisipul fierbinte.

            Pauză prelungă. Ecoul bătăilor de clopot se intensifică. Preţ de câteva secunde Pirlius Psyhon rămâne înmărmurit. Nici un gest. Santos Sanatos şopteşte ceva ininteligibil. Ceva ce seamănă a rugăciune.

PIRLIUS PSYHON: Am uitat în care direcţie mă uit.

SANTOS SANATOS: Priviţi răsăritul, domnule!

PIRLIUS PSYHON: Zici că privesc răsăritul? Tocmai acum? Acum, când poate că începe să se întunece?

SANTOS SANATOS: Da, domnule. Acum… tocmai acum scrutaţi ultimele pâlpâiri de răsărit. Poate…

PIRLIUS PSYHON: (Spontan şi poruncitor). Vreau să-mi văd Şarpele!

            Santos Sanatos se apropie de coşciug. Îl deschide. Din interior iese un bărbat îmbrăcat în haine de piele. E nebărbierit. Poartă plete. Oarecum seamănă cu Mântuitorul.

ŞARPELE: Către Pirlius. Mai vreau un măr. Încă un măr. Ultimul măr. Mărul meu…

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Mai dă-i un măr. Mărul lui… Adu-i mărul!

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Nu mai sunt mere. S-au terminat toate fructele. Chiar şi cele uscate.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe.  Nu mai sunt fructe. S-au terminat toate merele. Chiar şi cele puse la uscat.

ŞARPELE: Mărul meu e albastru.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Mărul lui e albastru.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Nu există mere albastre!

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Nu există mere albastre!

ŞARPELE: Dacă nu există mere albastre, atunci vreau unul verde.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Dacă nu există mere albastre, adu-i un măr verde!

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Nu există nici mere verzi.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Nici mere verzi nu există.

ŞARPELE: Există!!!

PIRLIUS PSYHON: Există!

SANTOS SANATOS: Nu există!!!

PIRLIUS PSYHON: Nu există!

ŞARPELE: Există!!

PIRLIUS PSYHON: Există!

SANTOS SANATOS: Nu există!!

PIRLIUS PSYHON: Nu există!

ŞARPELE: Există! Dacă spun că există, atunci sigur există. Sunt sigur că… există.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Dacă spune că există, atunci există mai mult ca sigur.

SANTOS SANATOS: În bucătăria noastră nu mai există nici un măr. Nici verde, nici albastru, nici roşu, nici acru. Nu există nici măcar un simplu măr ce ar semăna a fruct. Asta să-i spuneţi!

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Spune că nu mai avem ce să mai spunem despre astfel de mere. Şi mai spune că nu mai putem să mai spunem nimic nici măcar de fructe ce ar semăna cu mere. Asta se spune că spune.

ŞARPELE: Către Psyhon. Orice pădure, privită de la o distanţă oarecare, capătă nuanţe albăstrii.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Zice că văzută de departe, orice pădure devine albastră.

ŞARPELE: Către Psyhon. Prin urmare…

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Astfel…

ŞARPELE: Deci…

PIRLIUS PSYHON: Atunci…

ŞARPELE: Rezultă că…

PIRLIUS PSYHON: Se poate spune că…

ŞARPELE: Dacă există mere verzi, pot exista şi mere albastre.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Dacă există mere verzi, se poate admite existenţa merelor albastre.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Spuneţi-i că nu există nici o logică în ceea ce spune.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Nu există nici o logică.

ŞARPELE: De ce?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. De ce?

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Deoarece distanţele nu coincid.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Distanţele sunt diferite.

ŞARPELE: Către Pirlius. Diferenţele de distanţe sunt mereu altele.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Ce zice?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Ne ignoră. Încearcă să ne inducă în eroare.

ŞARPELE: Dacă nu-mi aduceţi mărul, veţi duce lipsă de spaţiu.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Ce zice?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Ne şantajează.

ŞARPELE: Mai vreau un măr. Mărul meu…

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Adu-i mărul!

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Nu mai sunt mere. S-au terminat toate merele.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe.  Nu mai sunt mere. S-au terminat toate merele.

ŞARPELE: În acest caz o să vă lipsească toate treptele. Şi cele ce urcă; şi cele ce coboară. Mai ales ultimele. În lipsa treptelor veţi duce lipsă de paşi. Stând şi aşteptând, veţi duce lipsă de drum. Nici o treaptă şi nici un pas, nici măcar urmă de pas nu vor mai urca şi nu vor coborî înspre şi dinspre Templul Mântuirii. Iar aşteptarea, aşteptarea voastră, la un moment dat, se va scurge şi ea în afara oricărui tip de percepere. Astfel, nimeni din cei dragi nu va mai reveni în acest loc în care treptat-treptat îşi va face simţită absenţa însuşi spaţiul. Simt cum spaţiul vi se va retrage în interiorul vidului dacă nu-mi aduceţi mărul promis. Astfel, în absenţa oricărei prezenţe, ceea ce pare posibilul tangibil se va subţia până la propria sa negare. (Într-un ritm alert). Orice om, copac, măr, frunză, drum, pas, treaptă, templu, tăcere, stare de trecere, locuitorul călător, călătorul în aşteptare, ins, arbore, fruct, frunză, cale, gest, scară, bazilică, linişte, trecere spre o altă stare, călătorul locuitor, aşteptarea oricărui călător, etc. şi altele; orice ce intră în conturarea atingerii, auzului, vederii, imaginării ori altui tip de percepere; astfel, orice se va reduce la aceeaşi noţiune pentru care nici măcar nu s-a inventat vreun cuvânt inteligibil.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Ce zice?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Nu pricep. Zice ceva de măr şi de spaţiu, şi de drum, de trepte, de imaginaţie şi tăcere, de stări de trecere, de aşteptare şi frunze, de paşi întorşi în alte priviri, de tot felul de lucruri şi lipse de lucruri… dar nu pot să pricep ce vrea să zică cu exactitate.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Încercaţi măcar să prindeţi esenţa.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Spune ceva de spaţiu şi de trepte; de mere promise, de călători şi bazilici, de trecere în stări, de negări de imaginar, arbori şi alte prezenţe; de lipsa acestora. Vorbeşte de substituiri. Spune că vidul ne va umple până la epuizare dacă nu-şi va primi fructul promis.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Obligaţi-l să creadă că nu mai avem nici un fel de măr.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Ne lipseşte spaţiul necesar pentru depozitarea merelor.

ŞARPELE: În general, alimentele cel mai bine se păstrează în vid; într-un vid ermetic vreau să zic. Nu se alterează. Pe deasupra îşi păstrează prospeţimea caracteristică. (Pauză). Dacă aţi încerca să scotociţi în vidul din bucătărie, poate aţi găsi cel puţin un măr.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Zice să încerci să cauţi în vidul din bucătărie. Poate mai găseşti cel puţin un simplu măr. (Pauză). Du-te, Santos! Du-te şi caută! Îţi ordon să te duci şi să cauţi.

SANTOS SANATOS: Către Psyhon. Spuneţi-i că vidul din bucătărie e mult prea ermetic.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Acel vid e mult prea ermetic.

ŞARPELE: În acest caz ar trebui să existe cel puţin un măr.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. În acest caz trebuie să existe cel puţin un măr.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Nu mai sunt mere. S-au epuizat.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Nu mai sunt mere. S-au epuizat.

ŞARPELE: Vreau un măr străveziu! Cel puţin pentru alimentarea amintirii, vreau să mi se aducă un măr străveziu.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Vrea un măr străveziu.

ŞARPELE: Străveziu, transparent şi siniliu. Accept şi mere de nuanţa sticlei.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Chiar şi merele de nuanţa sticlei cu o singură condiţie: să fie sinilii, transparente şi străvezii.

ŞARPELE: Merele sticloase provoacă respiraţii ritmice.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Merele sticloase induc ritmuri de respiraţii.

ŞARPELE: Dacă sunt destul de proaspete pot substitui diferite soiuri de ceaiuri; chiar şi pe cele gruzine. Dacă sunt păstrate în locuri ferite de lumină şi umezeală, ajută la buna circulaţie a sevei sufleteşti. Se recomandă chiar şi în cazul unor devieri de abateri.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Ce spune?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Zice ceva de abateri de la devieri; în rest nu pricep nici o iotă.

ŞARPELE: Merele sinilii!!! Mere străvezii! Vreau un măr transparent! Transparent şi diafan!

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Adu-i un măr străveziu!

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. E prea complicat.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Treburile se cam complică.

ŞARPELE: De ce?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. De ce?

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Fiindcă avem diferite soiuri de mere sinilii.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Deoarece avem multe soiuri de acest gen de mere.

ŞARPELE: Ce fel de soiuri?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Ce fel de soiuri?

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Avem mere sinilii de Sicilia, Neapole, Polinezia, Afganistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Pakistan, Kirghistan, Romanistan, Ucrainistan, Serbistan, Rusistan, Bangladeş, Creta, Corintias, Belarus, Negrorus, Insule Sinilius, Arhipelagul Transparandis, Peninsula Stravos-Vedius; mere de Maroc, de Marsilia, de Maiorca; mere transparente din Transcaucazia, Tunis şi Timiş; mere străvezii aduse special din Sevastopol, Sarmisegetuza şi Sardinia.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Spune că…

ŞARPELE: Întrerupându-l. Ajunge! Ajunge! Mi-am imaginat ce a spus. Spune-i că merele de Sardinia au gust de peşte.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Spune că merele de Sardinia au gust de peşte.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Nu şi în cazul nostru.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Nu şi în cazul nostru.

ŞARPELE: De ce?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. De ce?

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Deoarece merele de Sardinia din bucătăria noastră au fost culese din acei meri de Sardinia care cresc la treisprezece metri deasupra Mării Sardonice.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Fiindcă merele de Sardinia din bucătăria noastră au fost culese din acei meri de Sardinia ce cresc la o înălţime respectabilă faţă de nivelul Mării Sardonice.

ŞARPELE: Îngândurat. Mie să-mi aduceţi mere transparente din Insulele Nazaritene!

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Vrea mere transparente din Insule Nazaritene.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Nu avem mere transparente de pe aceste insule.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Nu avem mere transparente de pe aceste insule. Poate că nici nu am avut.

ŞARPELE: De ce?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. De ce?

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Deoarece pe Insule Nazaritene nu cresc mere.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Deoarece pe Insule Nazaritene nu cresc mere.

ŞARPELE: De ce?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. De ce?

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Fiindcă nici nu există Insule Nazaritene.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Fiindcă nici nu există aceste insule. Poate că nici n-au existat.

ŞARPELE: Şi dacă vor exista?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Şi dacă vor exista?

SANTOS SANATOS: După un moment de meditaţie; către Pirlius. Atunci să aştepte. N-are decât să mai rabde.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. Atunci: să aştepţi.

ŞARPELE: Aşteptările mele cauzează diminuări de spaţiu. Provoacă chiar şi diluări de vid.

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. Ce zice?

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Ameninţări caracteristice…

SANTOS SANATOS: Către Pirlius. În acest caz îi putem oferi mere ... (Pauză prelungă) …mere ….rotunde. Rotunde şi destul de bine conturate. Mere sferice şi elicoidale.

PIRLIUS PSYHON: Către Şarpe. În acest caz avem mere rotunde, sferice şi elicoidale.

ŞARPELE: Sunt de acord. Vreau să mi se aducă câte un măr din fiecare sortiment anterior menţionat. Chiar şi câte două; câte trei ori câte treisprezece.

PIRLIUS PSYHON: Către Santos. Du-te, Santos! Santos Sanatos, du-te! Du-te! Du-te şi adu-i mere cât mai rotunde! Mere rotunde, elicoidale, sferice şi conturate.

            Santos iese pe uşa din stângă. Scârţâitul acesteia se prelungeşte în două difuzoare situate în dreapta şi în stânga scenei. Aceste difuzoare sunt ferite de ochiul spectatorului. Scârţâitului agasant şi asurzitor îi urmează diferite replici ce se revarsă concomitent din ambele surse.

O voce feminină în difuzorul din stânga: (În ecou)Atenţie! Atenţie!! Atenţie!!! Întrerupem emisiunea Glasul Credinţei pentru un scurt anunţ de ultimă oră. (Sunetul bătăilor de clopot). În urmă cu câteva secunde organizaţia teroristă TRINITA a detonat mari cantităţi de vid în cele mai importante centre culturale, clerice şi comerciale de pe întregul mapamond. În acest moment toate unităţile de ordine publică anunţă alarmă de gradul zero. Locuitorii sunt rugaţi să nu-şi părăsească propriile spaţii, să nu facă gesturi bruşte şi să nu se aplece mult prea mult în afară. Pentru evitarea oricărui tip de pericol, autorităţile recomandă cât mai multe stări de repaus. În cazul în care se observă anumite abateri de la firesc, infestări cu stări străine, primele semne de manifestări deviante, cetăţenii sunt rugaţi să anunţe cele mai apropiate unităţi de intervenţii lente. Până la sosirea echipajelor speciale suferindului se recomandă mici mişcări sacadate de câte trei, doi şi un pas în direcţia celor patru puncte cardinale. (Bătăi de clopot). Atenţie! Maximă atenţie!! Întrerupem emisiunea noastră pentru ultimele precizări şi indicaţii în vederea evitării pericolului rezultat în urma detonărilor de vid. Recomandăm tuturor cetăţenilor cele mai clare abateri de la real. În acest caz se pot exersa variate exerciţii intelectuale axate pe scotociri în propriile amintiri cât şi în amintirile altora. Respiraţi cât mai sacadat pentru a ignora virusul vidonius ce pluteşte în aerul interior. (Bătăi de clopot). Atenţie! Întrerupem anunţul nostru pentru un scurt moment publicitar.

Voci masculine în difuzorul din dreapta: (Întrerupte de sunetul soneriei de telefon). Alo! Alo! Simt un gol în privire… Alo! Cineva îmi taie din umbră… Cer să mi se aducă un flacon cu fum… Greşeală!... Nu! Nu mai am aer… Am nevoie de drum… Îmi lipsesc paşii… Sticla geamului se face tot mai transparentă… Nu, dom’le! Nu-i nici un Centru. Aţi sunat la familia Videscu… Eroare!... De ce-n decembrie?... Îmi migrează pereţii… Scările. Mi se suprapun toate scările… Îmi lipsesc treptele principale… Paşi pe prag… Nu mai am nici un măr… Văd un suflet într-un sfert de cădere în gol… Da!... Alo!? Alo!!!... Ocupat?... Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săriţi de veselie, căci iată, răsplata voastră este tocmai această coborâre de cer printre voi… Ocupat?... Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră; şi vidul nu mai este… Greşeală?... Nu, dom’le, nu! Aţi sunat la Centru Cetăţii Sfinte… Suiţi cât mai des… Cel care va birui va moşteni aceste lucruri… Alo! Alo!!!... Ocupat?

            Tot acest timp Pirlius Psyhon întoarce coşciugul în toate direcţiile. Până la urmă acesta rămâne perpendicular cu rampa scenei. Pirlius se aşează pe coşciug. Şarpele cade în genunchi. Face trei cercuri imaginare.

ŞARPELE: Omul nostru care eşti pe pământ, te-am rugat să fi atent la toate. Paşii trebuie sincronizaţi cu vorbele, precum şi cuvintele de toate zilele. Facă-se voia ta după gândul şi asemuirea semenilor tăi. Timpul tău trebuie cernut prin cele mai clare amintiri. Nu e timp de întoarceri în uitare. Nici paşii nu mai sunt paşi. Sunt pietre aruncate în păcătosul din grădina Ceriului.  Şi atunci te întreb: ce rost are să vorbeşti într-o limbă uitată ce nu-ţi va aduce nici prorocire, nici descoperire, nici tăcere şi nici stări de trecere? Nici un sunet nu e chiar atât de clar pe cât pare. E vibraţie şi e gol; un gol mai adânc decât aerul, mai profund şi mai clar decât toate tăcerile gândite concomitent. Nu e gol trupul meu cât timp sufletul ştie drumul ce duce spre destinaţii precise. Şi nici trepte nu sunt în toate aceste încercări căci în ceasul acesta se face un mare cutremur pe pământ şi se prăbuşeşte a treisprezecea parte din Templu… Şi cineva sună din trâmbiţă. Şi în cer se aud glasuri puternice, ecouri de voci întoarse în vânt. Şi e mult prea pustiu într-un sfert de spaţiu atât de străin că nici numele, nici măcar un simplu nume nu-l mai poate locui. Şi e gol în cuvinte pândite de lei, de vulturi şi fiare cu şapte capete.

PIRLIUS PSYHON: Facă-se voia ta, Fiule!

ŞARPELE: Dar iată că trec cei ce vieţuiau în sinagoga Fiarei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint. Iată că vin şi se închină la picioarele tale şi ştiu că doar eu te-am iubit. Te-am venerat cât timp ai păzit cuvântul răbdării, glasul tăcerii şi ecoul întors în pieire. Te voi iubi şi te voi sluji chiar şi-n ceasul încercărilor care va veni peste întreaga suflare ca să încerce pe toţi cei ce se-nchină la alte aşteptări. Am să vin să te-ntorc în cuvintele altora. Să rămâi tot aici şi să crezi în cununa aurei ce încă îţi mai pecetluieşte umbra… Cine are timp să rabde. Cine are destulă răbdare să aştepte căci ceasul lui e aproape.

PIRLIUS PSYHON: Pâinea noastră cea de toate zilele…

ŞARPELE: Facă-se voia ta, Fiule! Şi nu ne duce pe noi în ispită după cum te-am rugat la plecarea mea în Macedonia. Tu rămâi în Efes şi învaţă pe toţi cei ce cred, învaţă-i să înveţe pe alţii tăcerile şi aşteptările tale. Învaţă-i cum se ignoră realitatea basmelor şi arborii genealogiilor; cum se rabdă cuvintele gândite în vis; cum se acceptă destinul şi vidul; învaţă-i să uite plămânii pământului.

PIRLIUS PSYHON: Cine este vrednic să deschidă această carte şi să-i rupă peceţile?

ŞARPELE: Un Miel a venit şi mi-a spus să încerc să te caut. A mai spus: (altă voce în ecou) Ia şi muşcă. E fructul distanţelor noastre.

PIRLIUS PSYHON: Mere albe de Albania!

ŞARPELE: N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările mele.

PIRLIUS PSYHON: Era doar un fir de păr…

ŞARPELE: Se satură de vid copacii cerului, cedrii din Liban, pe care i-a sădit el. În ei îşi fac păsările cuiburi. Zborul lor ne întoarce privirea. E un zbor cât o simplă cădere de frunză.

PIRLIUS PSYHON: Un simplu fir de păr…

ŞARPELE: Ia aminte ce scrie în Apocalipsa 23: „Tot ce-i scris, e destin; ce e spus, e tăcere; ce-i gândit, e un vuiet de suflet întors în abis”.

            Pirlius Psyhon se ridică. Deschide coşciugul în care va intra ŞARPELE. Îl închide. Se întoarce Santos Sanatos cu o tavă cu mere. O pune pe masă. Se apropie de coşciug. Îl scoate pe uşa pe care intrase. Sună telefonul. Pirlius Psyhon se apropie de dulap. Deschide uşa acestuia. Scoate de acolo un receptor.

PIRLIUS PSYHON: Da! Alo!? Alo!!!... Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săriţi de veselie, căci iată, răsplata voastră este tocmai această coborâre de cer printre voi… Ocupat?... Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră; şi vidul nu mai este… Greşeală?... Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta, că, dacă va adăuga cineva la ele, Fiul meu îi va adăuga nenorociri, drumuri întunecate şi vidul tăcerii ce pluteşte-n văzduh. Iar dacă va scoate cineva din aceste cuvinte, va pieri de lipsa respiraţiei, de absenţa pasului şi de trepte surpate în bezna Grădinii… Alo! Alo!...

            Pune receptorul în furcă. Închide uşa dulapului. Se îndreaptă spre mijlocul scenei. Se opreşte.

PIRLIUS PSYHON: Un pas… încă un pas. Doi paşi… trei. Îmi lipseşte o treaptă. Drumul e drum şi nici un călător nu-l poate ignora. Dacă fac doar un pas, nu ajung prea departe. Îmi lipseşte o treaptă. E o treaptă esenţială. La urcare numărul treptelor rămâne constant. La coborâre acest număr variază în funcţie de precizia pasului. Uneori scările se suprapun pentru a crea imaginea unui posibil drum. Alteori, se dilată. Pietrele capătă nuanţe ierboase. Sunt lespezi aduse din râul Grădinii. Lipsesc. Tocmai în punctele esenţiale. Acolo unde se produc cele mai importante legături… Întotdeauna la urcare sunt trei trepte. Trei trepte principale. Trei trepte de piatră. Trei trepte spre templu. În realitate sunt chiar şase, sau două, sau nouă. În funcţie de proporţie dintre numărul paşilor şi numărul urmelor lăsate de paşi pe iarba nisipului. Trei trepte ajung ca să poţi urca înspre mântuire. Coborârea e puţin mai confuză. Şapte trepte se repetă până la epuizare. Imită întoarceri de drum şi plecări spre ţinuturile vidului. Imită chiar şi cele mai confuze aşteptări. Numărul treptelor de coborâre variază în funcţie de ziua, clipa şi locul în care are loc această întoarcere… Astfel, mă gândesc că ajunge chiar şi un singur pas ca să pot să ajung în Vidonia.