|
Sharon Mesmer
Deocamdată
Conecții siameze. Fantome în sutiene. Unități temporale totemice găzduite înăuntrul zgârâie norilor. Mintea cunoscându-se, în fine- Atât Marea, Imensa Minte cât și Mintea Mititică- Acela va fi apocalipsul. O bubă pe apocalipsă.
Noaptea îmi vin aceste lucruri- intuiții extrem de întunecate, abundente peste un orizont șleampăt, visele mele de rezervă țâșnind stângaci ca o inundație care strică ușița cățelului. Huliganii ăștia psihici îmi strică crinolina. Caută ăăă ușurare spune ajutorul meu dement. La fel ca Bartelby prefer să nu, dar am un motiv clar: Sunt Americancă! Hei,tu, cu micromanagementul: micromanajeaz-o și p-asta. Dacă mă port aiurea astă seară este pentru că m-ai azvârlit afară și nenorocitul ăsta de podium e făcut din placaj! Oh, voi excentrice și curajoase batalioane ale barurilor- Sclipirea voastră distantă și disprețuitoare întruchipează toată tâmpenia din univers. Umezeala băuturilor voastre vărsate îmi va trezi din când în când luciditatea. O cană de apă caldă va costa cincizeci de cenți începând cu începutul anului-vă mulțumesc, mi s-a spus, apoi m-am aplecat către părul femeii din fața mea; briza serii se întețea de mirosul șamponului ei.
Ezitarea mea din vestibul e datorată faptului că încă mai sunt suicidară după vara asta. Nu pot să scap de anumite amintiri, și gândurile mi se mișcă, trecători frenetici pe o stradă orbitor de luminoasă, Ca niște broaște care scot capul din capul unei broaște mai mari. Sunt bântuită de mitologia familiei mele, panteonul patologiilor printre unchii și mătușile mele, cauzate parțial de omorul accidental al fiului în vârstă de doi ani al bunicii. Vătraiul cu care i-a perforat craniul era destinat lui bunică-miu, beat din nou și când a ieșit din spital le-a spus copiilor care văzuseră totul să uite că au văzut totul și să nu mai sufle niciodată nici un cuvințel despre asta, și să zică că micul Eugen a murit de rachitism. Câțiva epileptici, schizofrenici și gemeni lobotomizați mai încolo, până la urmă situația s-a clarificat. Nu e nevoie decât de câteva generații pentru ca o familie ca asta să producă un poet.
La început, totul era mai greu, și acum: am revenit la poliester. Tinerele din ziua de azi, fără sâni și grăsime mă fac să mă simt nervoasă. Simt că ar trebui să le previn: Hei, fetelor, toată viața asta este ca o moarte clinică trebuie să vă depilați entuziaste chiar când sunteți sub ea. Dar de ce să le fac o favoare? Chiar și salvatorii de sub podul Manhattan au devenit brusc swedenborgieni, doar ca să negocieze amețeala vieții devenind insuportabil de frumoasă și apoi din nou de căcat. Nu trebuie să fi casă ca să fii bântuită. Fată cu luxație congenitală de șold, ai purtat flamura disprețului până acum, de ce să devii brusc binevoitoare? Locuiește-ți crepusculul personal cu tandrețe. Coctailuri nu vor fi servite dar vei supraviețui. Mult timp te-ai dus devreme la culcare, erai o luminiță de fetiță aprinsă pentru lume, dar acum nu te mai culci, nu te mai culci, iad viu de femeie, Nemesis, prietena mea, numele real, Kitty Ritalină. Totul începe cu acea senzație de primăvară în iarnă: Un bec luminos pe tavan într-un dormitor dezordonat. Fesul de iarnă ieftin al Destinului Este foarte Ochi dulci când eusunt altul, Și în dihotomia fabulei și incunabulei, eu este poetul pe care l-ai expectorat. O energie de mărimea unui copil a creat Nilul, și l-a inspirat pe un poet japonez să scrie Pentru a da naștere unui poem trebuie să ucidem lucrurile pe care le iubim. Cel mai greu este să înveți să onorezi oroarea anilor de frumusețe dificilă, să stai pe spate și să-ți amintești, barul acela de pe colț după Parada Sirenelor jukeboxul cântând Frank Sinatra Summer Wind și mai târziu în vara aceea, în grădina botanică orhideele din Pavilionul Temperat.
Nu înceta niciodată să te minunezi
Un căprior pe pajiște ne strică weekendul Când o să vină maică-sa? Sau va trebui să-l ducem la azil? Aici pe Aleea Vrăbiilor nu e nici o vrabie Și totul este opusul Brooklynului: Gaițele albastre sunt timide, Porumbei matinali se ciondănesc cu prihorii prin curte Și un pițigoi țopăie pe lângă o cinteză. Putem să chemăm poliția pentru ciorile alea? Aș vrea să spun unei ospătărițe: Hei, aș vrea să mănânc ceva, Dar nu e nici o ospătăriță pe aici, doar arderea și topirea Tuturor anticipărilor în calm și cântece de păsări ca niște picături de apă. Acum vreau mâncare indiană și șansa de a gusta un grapefruit interzis. Ah, cum persită această anxietate în contemplarea tăcută a unui lac. Se spune că soarele este o sursă bună de vitamina D, dacă nu iei în considerație cancerul de piele. Însă prefer paloarea mea când stau închisă în casă, ruminațiile mele solitare despre artă ca entitate sensibilă (în ciuda unei întregi păduri de entități sensibile care mă înconjoară aici) și cum îmi arată și mi se comportă degetele diferit când îmi vopsesc unghile. Ceva mai delicate.
Când sunt în oraș uite la ce mă gândesc: dacă reușesc să închid fereastra înainte să înceapă să duduie compresorul totul va fi în regulă. Dacă voi putea mirosi liliacul din fața casei înainte de a închide fereastra înainte de a începe compresorul totul va fi în regulă. Dacă liliacul încă nu a murit și mai pot să-l miros înainte să închid fereastra și înainte să înceapă compresorul Atunci totul va fi în regulă. Aici, la țară, gândurile îmi spiralează; Diferența este că nu se întorc. Se tot duc, fără ecou. Lucruri ca: Ciocan și bolnav Un țambal trist Variațiile cărnii Dar asta e cam tot: Doar o listă non-sequitur care știm că e deja un poem. Să-ți auzi numele rostit într-o ușă turnantă Este unul dintre marile mistere ale orașului. Dar ce înseamnă asta? Nu contează; nu vei afla răspunsul niciodată. Ei nu-ți pot comunica nimic direct: regula este: trebuie să întrebi și pentru asta trebuie să cunoști întrebările. De exemplu: Este posibilă navigația prin magnetism? sau De ce până la urmă Springsteen nu a devenit viitorul rockului? Ei bine, este un început O modalitate de a auzi Speranța vorbind. sau poate ascultând.
Îmi place mirosul de lemn ars vara, un punct de rouă tremurând un spectru întreg de culori. Dar îmi lipsesc tarabele de pe malul mării, dineurile cu bancheri vulgari, dolarii mei munciți, râvniți. Sunt aici pentru că uneori străzile din oraș așteaptă prea mult de la mine. Nu pot îndeplini promisiunile strălucitoarelor bulevarde. Oh, Mister, de ce nu pot fi simultan trei oameni care bat orezul, O surpriză de fluturi, Bogată? Gurul meu îmi spune că am pierdut o imensă moștenire în Eternitate în schimbul abilității de a scrie poezie. Tot ce știu este că dacă încep să beau acum, până la Crăciun voi fi inconștientă. Și că veni vorba de băutură, am nevoie de ceai. Ceai chinezesc din secolul trecut într-o cană bine clătită. Oh, sunt prea consumatoare pentru tine? Întreb vreun fost iubit critic și imaginar. Ok: și pentru a înțelege cu adevărat frumusețea unui robinet stricat care curge seara. Și da, da-pentru a povesti triumful uni fete fără prieteni împotriva celor mai puternice corporații. Dar nu voi obține niciodată nimic din toate astea. Sunt prea preocupată de comfort, prea atașată de ordine. Uram să ajung în toate locurile alea străine Fără să am unde să stau. Chiar și în vis, curăț obsesiv.
Sunetul cuțitului în farfuria cu maioneză în timp ce stau la masă și joc Scrabble, nu se referă la nici o mâncare indiană sau la vreun ceai ci la un mod mai potrivit de a-ți petrece o zi la țară. Ecologii ne spun să ne păstrăm contactul cu sursele de energie, să practicăm umilința radicală și să nu încetăm niciodată să ne minunăm. Zilele jocurilor sub cortul absintului s-au sfârșit, Dar încă mă pot minuna de clepsidra de la marginea pădurii, să ridic laude vaselor de lut din fereastră și să ne rugăm intens ca Soarta să nu fie ticăloasă pentru bietul căprior.
Post universitar cretin
Scolioza ta drăguță, de a mea mi-a fost cândva rușine și de sprâncenele mele unite și de dinții strâmbi, și de părul meu roșu pe care maică-mea nu mă lăsa să-l spăl toată iarna de frică să nu răcesc, nici să fac duș nu mă lăsa ceea ce-mi făcea orele de sport o oroare. M-am crezut năpăstuită până când am întâlnit scoțianul ăla simpatic căruia părinții încercau să-i inducă o combustie internă hrănindu-l cu drob scoțian dat prin praf de pușcă și culcându-l în sobă. În loc de ureche avea o muche strălucitoare de forma unui melc. Se pare că avem cu toții defectele noastre tragice. Al meu este ca acela al omului gol pușcă care ține o pancartă pe care scrie sunt gol pușcă, și aleargă prin parc zbierînd. Antrenorii mei spun că sunt dificilă dar să nu-i credeți. Sufletu-mi încă radiază o intensitate luminoasă în ciuda postului ăsta universitar cretin.
Lonely Tylenol
Întotdeauna greul cade asupra persoanei cel mai puțin capabilă să suporte povara. O imensă cădere. Ca în noaptea când ai venit spre mine pe 8th Avenue ieșind din ceață spunându-mi că te însori. Viața poate fi atât de plăcută, m-am decis după ce ne-am despărțit, dacă fiecare dintre noi s-ar fute în concordanță cu propriile abilități. După două săptămâni am descoperit că la un moment dat Natura își pierde interesul. După ce m-au cusut la loc aveam cicatrice pe limbă și pantalonii descheiați, Și eram nostalgică după ceva la fel de simplu ca părăsirea finală de pe banca din scuarul construit astfel încât să semene cu vechea Andaluzie în vară. Îți amintești de mine la miezul nopții urlând la tine de pe preerie? Din cauza ta mi-am făcut un tatuaj cu o gaiță albastră. S-a infectat. De două ori. Îmi amintesc că ți-am spus că ai o pulă frumoasă dar asta pentru că eram beată și ne futeam pe podeaua unui birou de înălțimea diamantului deasupra Manhattanului. Deasupra noastră se ițeau platouri cu fructe de mare neatinse și mi-ai spus: O să te fac să urli! Sfârcurile nu se ridică când le dai atenție. Nimeni nu a ejaculat venirea împărăției. Ci, în bucățelele fine de ghips de pe jos, mi-ai îndepărtat coapsele cu genunchii și mi-ai zis: Elefantul este în diamant și diamantul este în lotus. Era viziunea ta câștigătoare asupra universului. Dar nu eram nici faimoasă, nici populară, nici frumoasă, nici influentă. Tot ce puteam promite era să încuviințez ca Boris Yeltsin în dormitorul Lincoln. Te așteptasem atât de mult, te așteptasem în mașină să te ling & sărut & să te iubesc, dar când ești singură, așa, în mașină chiar și mașina poate să te facă să simți asta. Dacă femeile și-ar cumpăra mașini pentru sex așa cum și-o doresc, bărbații ar deveni cooperanți. În fine, sânii mi se odihneau în palmele tale ca doi câini mici, și dorințele mele iraționale climaxau global, de la cel mai înalt arbore până la cel mai umil cactus. Eram dădătoarea de viață în templul celor patru anotimpuri, o lagună nocturnă picurând nectare voluptoase din fiecare diametru. Erai ca o echipă de păpuși gonflabile și pitici, seifuri și cești de ceai, toate împachetate într-unul. Insectele și fluidele se reuneau alcătuind o baie cu săruri Calgon în spațiul negativ. Apoi au urmat luptele, bătăile, jupuielile. În cele din urmă, spiralele și sfârâiala. Porumb ai zis, când am mâncat porumb? Știai care îmi erau circumstanțele, tu cel căreia zeii îi dăduseră un apetit amplu. Dar mă găseam pe o treaptă mai jos în viață. Mai aveam multe de învățat. Dacă ai noroc mi-ai zis, poate că într-o zi fanteziile tale solitare vor transforma milioane de realități. Făcând abstracție de tot de acum înainte, am răspuns privind ceața de peste Jersey, am nevoie doar de latura aia nebună de gospodină. Mă numeai crucea ta Dolores; erai pentru mine bătrânul andaluz. Cândva, credeam atunci, vom fi amândoi în Paris când se aprind felinarele. Dar după noaptea aceea nimic. Nimic altceva. Doar zile lungi pe o saltea pătată cu o sâcâială ca o înțepătură de albină și niște pantofi roșii căzând prin spațiu în vis. Mi-era frică să te mai întâlnesc pe stradă. Fiecare ceață deasupra Jerseyului îmi amintește de tine. Asta înseamnă oare să mergi goală prin lume?
Laid
Pentru Charles Borkhuis
Laid ca urât în franceză. Dar de ce urât Când în afara ferestrei din bucătărie un măr înflorește din abundență, Iar înăuntru o pisică neagră pe o masă roșie laminată mestecă o narcisă? Seara trecută ai spus cum de francezii ne înțeleg poeziile? Sunt doar liste de non-sequitur. La readingul de poezie ușa era deschisă ca să lase aerul înăuntru. La ora opt erau 36 de grade înăuntru. Marele Oraș ne făcea semne dar noi am rămas acolo. Ascultam, cu frunțile încrețite, priveam de parcă aveam migrene, Am plecat înainte de a avea șansa să nu fi fost invitați după. Lipsa luminii strălucea nimeni care să ia vreo notiță nimeni care să fure vreun vers. Își amintește cineva frumusețea obișnuită? Mai o onorează cineva pe Mnemosyne? În altă zi de primăvară, în clasa a șaptea, Eddie Boback a venit la banca mea în pauză și mi-a zis: Mesmer, ești așa de urâtă! Asta acum treizeci de ani. Dar îmi amintesc de parcă s-ar fi petrecut azi.
Trei Piete
Pentru Nancy Pinchot
Michelangelo și-a șlefuit piatra în secret, din fața ascunsă a munților. Și-a luat revanșa fiind născut sărac, și având ca doică pe soția unui pietrar, Pentru el sculptura era arta mai nobilă datorită dificultății ei: Ceea ce este sculptat de forța bruscă a ciocanului, a îndepărtării materiei.
Capul Cristului Pietei- cel faimos, primul din cele trei- este lăsat pe spate, departe de privitor: o frumusețe insuportabilă care nu a fost făcută să fie văzută, iar Maria a fost reprezentată tânără special, astfel încât nimic să nu-i tulbure durerea. Dar cât de încântător acel Michelangelo, sculptându-și numele lui în mantia Mariei noaptea, la lumina lămpii, pentru că auzise niște lucrători spunând că Pietà lui ar fi opera unui alt artist. Toată noaptea l-a privit pe cel mort, răsucit la fel ca el și privindu-l pe cel a cărui față trebuia să rămână pentru eternitate un secret.
Traduceri de Paul Doru Mugur
|