Puterea Cuvintelor

        (fragment)

                                                                  de Carmen Firan

Când am ajuns în America m-am simţit Magellan. Fusesem cucerită şi cuceream la rândul meu. New Yorkul era locul potrivit pentru scufundări la mare înlţime. Am început prin a-mi plăcea totul de-a valma.  Scaunele albe din Bryant Park, scările de incendiu din Soho, veveriţele şi dansatorul Thoth din Central Pak, primarul, oţelul şi sticla, steagurile din jurul patinoarului la Rockefeller Center, paharul cu şampanie băut în pauză pe terasa Operei metropolitane privind peste fântâna de la Lincol Center până la restaurantul Fiorello şi la cinematograful de artă de vis a vis, gurile de metrou şi grătarele la suprafaţă prin care iarna ieşeau aburi călduţi şi miros stătut de carton mototolit, sirenele maşinilor de poliţie şi scheunatul lugubru al celor de pompieri, taxiurile galbene şi tavanul din Grand Central de sărbători pe care steluţele artificiale zburdau în cercuri turcoise, vibraţia asfaltului sub străzile încinse de trupuri năpustindu-se în intersecţii cu telefonul mobil atârnat de ureche, unghiile vişinii şi numeroasele brăţări de aur zumzăitor ale casieriţelor din supermaket, vitrinele extravagante din Village şi fabricile transformate în galerii de artă din Soho, iubeam totul fără discernământ cu bucuria începutului şi cu sentimentul celui care se ştie ales şi îşi poate permite să iubească generic.

Aproape doi ani m-am dedicat descoperii şi n-am putut scrie nimic în afară de articole patetice glorificând lumea nouă în care învăţam să trăiesc, pentru revistele din ţara mea natală unde oricui îi devenise clar că nu mă voi mai întoarce. Venisem la New York ca diplomat, director de programe la Centrul Cultural Român şi ideea emigrării mele nu suna prea bine acolo. Doar că oraşul acesta m-a posedat din prima zi, şi deşi strivită de energia lui, îi urmăream toate sugestiile ca într-o transă din care nu voiam să ies. Îmi construisem deja imaginar un loc în pântecul lui devorator.

După un timp m-am liniştit şi am început să privesc de aproape, mai ales că de-acum mă atârnasem şi eu de bună voie de roata morii şi învârteam odată cu toţi ceilalţi, cu cardul de social security închis pe un fund de sertar. Am deschis ochii şi am ciulit urechile cum faci când te trezeşti în întuneric într-un loc străin, după ce petrecerea s-a terminat, s-au stins luminile şi ultimul a tras uşa după el. Nu mă simţeam dislocată, nu încercam nici crize de identitate, nici nostalgii, eram cu toate simţurile încordate intens şi viu aici, îmi trăgeam pe cap noua mea viaţă ca pe o cămaşă de care eram convinsă că fusese croită pe mine, odată ce chiar eu îi conturasem atentă tiparul. Cel puţin nu am perfidia de a mă lăsa dezamăgită de visurile împlinite. Din burta balenei în care mă instalasem cât de cât confortabil, am început explorarea inversă, de data asta pe dinăuntru.

*

Când vii dintr-o altă cultură, ai dezinhibiţia de a observa distanţat ce se întâmplă în lumea în care vrei să intri. Comparând, cântărind nuanţe şi diferenţe, particularităţi şi similitudini, poţi să te situezi într-o poziţie favorabilă, liber aleasă, de arbitru care vrea să prevină erorile fără a le amenda, măcar să fluiere când i se pare că jocul poate aluneca în hărmălaie sau haos. Nu-ţi e indiferent ce se petrece cu spectacolul în care tocmai te-ai pregătit să joci, indiferent de atitudinea pasivă sau alertă a spectatorilor obişnuiţi cu rutina regulilor jocului.

Trăisem peste treizeci de ani în lumea opacă a comunismului pentru care timpul nu mai avea valoare. În lipsa dialogului real cu structurile sociale şi politice, nu ne rămânea decât să vorbim între noi. Şi conversaţiile noastre în acea atmosferă balcanică prin care fantoma unui Paris decăzut fulgera uneori sclipitor pe cerul mucegăit, erau savuroase, baroce, un taifas interminabil, spectaculos şi inutil, peste scrumiere pline şi pahare cu alcool ieftin, nopţi de discuţii şi dimineţi mahmure în care mulţi o luau de la capăt. Nu ne grăbeam niciunde şi nici nu aveam unde să ajungem.

Dictatura părea instaurată pe vecie şi salvarea erau cuvintele, limba, fantasmele imaginaţiei, critica existenţială rânjită, fabulaţia, despicarea firului în patru. Idei strălucite sau banalităţi şuierate. Supravieţuirea. Cuvintele erau neputinciose în a ne schimba destinul dar terapeutice în a ne păstra întregi la minte. Sufletul? Nimeni nu vorbea despre asta dar era el acolo tot timpul, în arabescul lamentaţiilor noastre, în ultimul chiştoc strivit odată cu răsăritul soarelui pe silueta unei fabrici hidoase fumegând la marginea oraşului.

În America timpul e tot. Se vinde în pilule la fiecare Deli şi cărucior cu hot dogs, la televizor şi în birourile companiilor de asigurări, la slot-machines şi în biletele feryboatului de Staten Island, în urarea Have a nice day! pe care o rostesc toţi automat doar ca să scape cât mai repede de tine. Economia de cuvinte şi formulele concentrate de limbaj convenţional nu vin aici din goliciune ci din spaima de a nu întârzia prea mult într-o sintagmă care nu ar aduce nimic în plus faţă de Have a nice day! Time is money. Sufletul? Zace pe un scaun de shrink sau într-o benzinărie. În New York fumatul e interzis oriunde.

Din burta balenei am schiţat rapid treptele singurătăţii: de la izolarea aleasă în care ai revelaţia propriei tale frumuseţi interioare la solitudinea impusă în care priveşti spre vîrful clădirilor şi nu mai vezi stelele de acoperiş; de la însingurare, când câte o carte bună încă mai ţine de cald, la înstrăinarea în care limba devine un animal neputincios, înghiţit de prima floare carnivoră; şi mai departe alienarea unde cuvintele îşi pierd sensul şi greutatea, efortul dumnezeiesc eşuează într-un ecran de computer sau într-un telefon celular la care vorbeşti doar dacă sunt oameni în jur care să te audă.

Nu din goliciune esenţialul comunicării alunecă aici în derizoriu, ci din spaima de a face ceva nepermis, întârziind pe câte o silabă, rotind cuvântul dragoste- love în gură până ce pieptul ţi se umflă şi nările ţi se dilată, o pagină din Henry Miller ţi se  lipeşte de ochi şi ajungi chiar să simţi dragostea sfredelindu-te pe dinăuntru cu mirosuri şi senzaţii tactile. Nu e mai simplu să te uiţi la Sex and the City sau, dacă eşti mai subtil, la dr. Phill care are soluţii la toate?

Să luăm cel mai uzat dintre cuvinte în America: love, repetat până n-a mai rămas din el decât acea falangă albă de os îndreptată către abis. Toată lumea iubeşte aici de dimineaţa până seara şi nimeni nu se sfieşte să-şi facă publică dragostea. Înainte să închizi receptorul, fie că vorbeşti cu soţul, copilul, prietena din copilărie sau o colegă de pe serviciu, vei spune automat „love you”, un fel de Să trăieşti şi la revedere! dar cu pretenţii afectuoase. Iubirea se extinde la obiecte, feluri de mâncare, peisaje şi situaţii. Poţi auzi fără încetare: I love this car. I love this place. I love the way she is. Oh, my God, I love this, I love that...fără nuanţe, ignorând existenţa sinonimelor (între a plăcea, a preţui, a fi atras de, şi a iubi este o diferenţă nu doar de intensitate, ci şi una temporală). Şi în timp ce gura se umple de vocala o, cuvântul dispare, greutatea lui e anulată, sensul se pierde şi iubirea invocată neatent pe toate drumurile nu mai face doi bani. Tolstoi s-ar răsuci în mormânt şi ar renunţa s-o mai arunce pe Karenina în faţa trenului, ar trimite-o poate la shrink şi s-ar lansa apoi în lungi tirade despre armonia mind, body and soul în căutarea copilului interior (inner child).

Îmi amintesc cât erau de greu de rostit cuvintele de dragoste în adolescenţa mea, ce piruete nebuneşti făceau frazele, cum le cântăream intensitatea, cum le mai gradam emoţia, folosind un întreg arsenal lingvistic aluziv, convinşi că inhibiţia noastră ţine de educaţie şi că ar fi indecent să evaporăm misterul şi forţa celui mai puternic cuvânt prin rostirea lui la întâmplare sau că odată rostit, ne-am trezi descoperiţi şi vulnerabili, ori am atinge coarde patetice. Şi dacă odată spuse, cuvintele de dragoste s-ar lovi de un zid? Dintre toate câte ne pot umili, ridicolul e cel mai ruşinos.

În plus, trăiam într-o societate închisă unde viaţa sexuală era un subiect tabu, contracepţia interzisă iar dragostea se confunda în mintea ideologilor comunişti fie cu partidul, fie cu reproducerea.  Am senzaţia că toate astea s-au petrecut acum o sută de ani...

Ce simplu se poate tranşa azi o partidă de sex şi ce prăpastie desparte totuşi sexele în marile oraşe americane unde cariera şi statutul de single par să fie la mare preţ. Femei independente şi emancipate, bărbaţi de succes castraţi la timp de spaima hărţuirii sexuale, se adulmecă în baruri rupţi de oboseală după orele de program, beau cocktailuri şi bere, râd zgomotos, şi a doua zi o iau de la capăt. Se vorbeşte tare, nu contează ce spui ci să te faci auzit, lăsând impresia detaşării, suficienţei, siguranţei de sine înăuntrul unui sistem sigur. Dacă priveşti mai atent şi îţi lipeşti urechea de cuvintele mitraliate de la unul la altul sub presiunea comunicării cu orice preţ, singurătatea e copleşitoare, străluceşte doar învelişul motivaţiilor, îţi ia ochii doar poleiala.

Relaţia în cuplu e şi ea pândită de înstrăinare, oscilând între noţiunea de contract şi cea de competiţie. Un joc al orgoliului şi rivalităţii în tinereţe, o luptă pentru stabilirea supremaţiei (în pat, în educaţia copilului, în luarea deciziilor et), cuplul se îndreaptă mai târziu spre o relaţie plictisitoare şi prafuită în care fiecare va contabiliza în minte erorile, vina, eşecurile celuilalt, îl va considera vinovat şi îşi va purta în tăcere statutul de victimă. Comunicarea reală, ani de zile evitată, amânată, compromisă, nu mai are puterea să se instaureze sau să mai salveze ceva. Partenerii îşi cunosc şi îşi respectă îndatoririle în cadrul familiei, faţă de copii, dar fiecare se simte frustrat că nu e înţeles, că nu i se acordă suficient timp, răbdare şi interes, că nu e ascultat, compătimit sau, după caz, admirat cât ar merita. Emoţia şi afectivitatea sunt filtrate de comunicarea formală în care civilitatea şi corectitudinea trec pe primul loc, în detrimentul stărilor explozive. Partenerii se respectă sau îşi joacă respectul, suprimându-şi expresiile comunicării naturale, autentice, necenzurate, care chiar dacă ar contrazice sobrietatea convenţională a aparenţelor, i-ar elibera şi i-ar apropia, contribuind la crearea unui spaţiu al intimitaţii, în care ar funcţiona coduri, subînţelesuri, gesturi şi cuvinte cheie, doar ale lor.

În lipsa comunicării reale, în care fiecare partener rosteşte ce se cuvine dar nu îndrăzneşte să atingă subiecte dureroase, incomode sau umilitoare – văzute din perspectiva relaţiiilor fals sănătoase – amândoi acumulează sentimente înăbuşite, cuvinte nerostite, inhibiţii şi frustări care vor măcina relaţia în profunzime. Dragostea se reduce la un automatism de limbaj sterp, incapabil să susţină înălţimea cuvântului divin. A iubi devine un verb comun rostit fără participare emoţională specială.  Un ingredient expirat aruncat la întâmplare printre formulări banale fără savoare.

Din categoria cuvintelor abuzate face parte şi fericirea. Toată naţia e pe urmele ei, ceea ce nu ar fi tocmai absurd, dacă nu ar pretinde că ar şi găsi-o de câteva ori pe zi, în cele mai neaşteptate situaţii. Aici oamenii par să nu mai aibă bucurii moderate, mulţumiri relative, satisfacţii mărunte, când ceva e „de bine”, când ceva e „amuzant”, ei sunt de-a dreptul fericiţi, de una şi de alta şi de toate la un loc. Totul se roteşte aici în jurul unei fericiri de afiş, enunţată, o falsă euforie în masă în lipsa sentimentului visceral. Cuvânt de categorie grea, încărcat de magic şi de experienţe revelatoare, fericirea ar trebui să facă să-ţi crească aripi, să te ridice în al nouălea cer sau să-ţi dea lacrimi. La întrebarea „când aţi fost cel mai fericit în viaţă?” oamenii de obicei se opresc, se gândesc bine şi aleg momente care li se par de intensitate maximă. Pentru o clipă le revine responsabilitatea pentru puterea cuvântului. În viaţa alertă de fiecare zi însă, rostirea cotidiană cedează obişnuiţei de a pretinde şi a brava, afişând un optimism forţat.

Nuanţele fericirii oscilează între entertainment, having fun şi enjoying, obsesii refulatoare şi paleative pentru a te autoconvinge că faci ceva cu viaţa ta. Vocabularul asociat acestei ambiţii este marcat de superlative şi exagerări care vor sa susţină entuziasmul care automat trebuie să însoţească experienţele. Reacţiile sunt şi ele disproporţionate. În sălile teatrelor de pe Broadway comicul este vânat în fiecare gest şi cuvânt, urmate de cascade de râs care nu vin neapărat de la turiştii care bifează un musical sau un show doar pentru a-şi întregi experienţa newyorkeză şi care de multe ori nici nu pot depista toate referirile specifice culturale care intervin în producţiile scenice, multe dintre ele reluări (revival) de succes...

Şi chiar dacă umorul autentic e tot mai rar în producţiile americane de teatru sau televiziune, râsetele spectatorilor dornici de distracţie cu orice preţ, sunt tot mai stridente. Există în industria de entertainment americană de azi (de la desene animate la stand-up-comedy trecând prin toată gama) o anumită doză de isterie întreţinută de nevoia disperată de marketing pentru o piaţă tot mai disperată în căutare de repere culturale sau mai bine zis în lipsa lor. Metafora artistică este o transcriere tehnică a unui univers spiritual liniar, uniformizat de grila comercială, în care falsitatea triumfalistă este amestecată cu kitchul grosolan care răspund nevoii de raportare a majorităţii la grandios, cu iluzia că fericirea se trage din măreţie şi putere şi se traduce în comfortul serviciilor şi în satisfacerea dorinţei de consum.

În ciuda fericirii obsesiv căutate în bani şi în comoditatea vieţii în interiorul unui sistem reglat, există în America şi multă tristeţe şi sărăcie. Uneori ele ies la suprafaţă ca semnale tragice de alarmă, cum s-a întâmplat în cazul uraganului Katrina. Marea putere colonizatoare afişa lumii întregi imagini devastatoare scoase la iveală de apele tulburi care au înghiţit New Orleansul. O altă Americă decât cea de afiş, ţinută sub tăcere, ascunsă sub preş, proiectând o realitate incomodă, în contradicţie scandaloasă cu valorile visului american - un vis din în ce mai pragmatic de altfel, fără poezie şi idealism, dar regizat să fie tot mai profitabil.

*

            În limba fiecărui popor pot fi depistate formule şi expresii de rutină folosite pe scară largă şi care îi caracterizează mentalitatea la un moment dat. În ţara de unde vin, de exemplu, limbajul operează mult cu diminutive: ţărişoară, ciorbiţă, etc., semn al unei familiarităţi a comunicării, o formă a intimităţii dar şi vulgarizarea prin coborârea în derizoriu sau băşcălie. În America, abundă superlativul absolut care serveste nevoia de grandios si suprematie, totul e supradimensionat si vizeaza eternitatea, iar daca sunt intrebati ce mai fac, oamenii vor raspunde automat „great”.

La început spiritul pozitiv american m-a entuziasmat. După mentalitatea catastrofică a lumii din care veneam, conform căreia „oricând se poate şi mai rău”, în sfârşit dădusem peste o abordare senină şi optimistă, gen: „don’t worry, be happy” sau altfel spus „e loc şi de mai bine.” Imi plăcea candoarea noilor mei prieteni sau relaţii conjuncturale când îmi puneau întrebări naive şi sincere, în afară oricărei geografii sau istorii, despre dictatura în care trăisem, sau exersându-şi ceva cunoştinţe sportive legate de spaţiul meu cultural, îmi ascultau relatările cu uimire nedisimulată, privindu-mă cum mă rostogolesc ca un bob de mazăre pe o tavă goală de argint.

Mă emoţionase la început acel „how are you” cu care eram întâmpinată peste tot, de cunoscuţi şi necunoscuţi. Aş fi putut dezvolta chiar o paranoie vanitoasă în urma senzaţiei că toţi voiau să afle ce mai fac şi tuturor le păsa de mine. Până să răspund însă interlocutorul meu era de mult dispărut, time is money,  cu acelaşi zâmbet de afiş, graţie obsedantei preocupări pentru faţadă care face ca în New York toţi să aibă dinţii albi şi tonusul aparent ridicat.

În ţara mea natală ajunsesem să fiu saturată de eterna lamentaţie a oamenilor despre orice. Nu încetau să se plângă ori de câte ori aveau ocazia. Se simţeau aproape vinovaţi dacă le mergea bine şi jenaţi s-o recunoască. Şi dacă le făceai un compliment, erai imediat contrazis cu explicaţii pe larg despre cum aparenţele înşeală şi cum starea lor reală e cu totul alta de fapt, fireşte deloc pozitivă... Se voiau sortiţi compasiunii şi nefericirii. Un newyorkez chiar dacă ar fi cu un picior în groapă, dacă îl întrebi ce mai face îţi va răspunde automat mulţumesc, bine, great şi formula dincolo de formalismul ei, presupune decenţa de a nu te face părtaş la neliniştile sau problemele lui. E adevărat că din această economie de limbaj se trag însă înstrăinarea în comunicare, însingurarea şi superficialitatea relaţiilor.

Paradoxal, utilizarea excesivă de cuvinte puternice (dragoste, fericire, Dumnezeu etc) sunt pretexte pentru a evita să le trăieşti sensul în profunzime. Limbajul este folosit în sens invers, nu pentru a te desface şi comunica, ci pentru a te ascunde în spatele cuvintelor golite şi a te închide în tine însuţi. O izolare impusă de indiferenţă şi standardizare. Cu cât înţelegeam mai bine spiritul locului, cu atât aş fi introdus, măcar pentru o vreme, o carantină a cuvintelor demonetizate, obosite, repetate până la disiparea sensului, când clişeul ia locul unicităţii, standardizarea sugrumă spiritul proaspăt, enigmatic, dilematic,  pur. Dacă ar fi lăsat să trăiască la intensitatea şi profunzimea lui, cuvântul ar răsturna ordinea şi ar deregla societatea. Nu e de mirare ca discursul oficial mediatizat are ca prim scop ştergerea subliminală a oricărei metafizici şi filosofii din subconştientul colectiv. Cum să tragi un cuvânt în piept şi cum să te umpli de semnificaţia lui când performanţa acestei lumi constă în alinierea disciplinată (şi nedisimulată) în faţa mass mediei, a politicianului abil, a reclamelor bine alese, a predicatorului evanghelist care ştiu totdeauna mai bine şi îţi spun exact ce trebuie să simţi şi cum să gândeşti când rosteşti şi auzi fiecare cuvânt.

Comunicarea e supravegheată aici din alte raţiuni, ale eficienţei, competiţiei şi supremaţiei. E patriotic să aluneci în derizoriu şi să rămâi la suprafaţa cuvintelor, e spre binele tău să alegi superficialitatea dialogului, nu e timp pentru despicarea firului în patru, pentru elucubraţii fanteziste care te pot deturna şi deruta spiritual. Şi dacă eşuezi epuizat, există un mecanism bine pus la punct care funcţionează perfect, gata să-ţi sară în ajutor.

Când scriu aceste rânduri e perioada sărbătorilor şi la Ştirile de pe CNN o crainică blondă anunţă victorios că ultima cercetare ştiinţifică arată că shopingul este terapeutic, vindecă nevrozele şi uşurează depresia, te poate face chiar fericit, mai ales dacă plăteşti cash şi nu cu credit card. E adus un psihiatru, distins universitar, care confirmă binefacerile shopingului pentru spiritul în derivă. Reportajul se încheie pe cuvintele unui bătrân împărtăşindu-ne fericirea de a rătăci prin Mall-uri cumpărând ce nu-i trebuie. Zâmbeşte şăgalnic la urmă şi nu ştii dacă o face din ironie sau din nevroză.

*

Există totuşi aici şi un subiect dureros: bătrâneţea şi moartea, ambele privite ca o înfrângere. Şi e de înţeles pentru o civilizaţie rapidă de campioni care nu are timp de pierdut, căreia i s-a inoculat conştiinţa că ar fi colonizatoare de valori, pentru care planeta Marte pare mai apropiată decât Europa şi ai cărei lideri politici pretind că ar avea fir direct cu Dumnezeu. E umilitor să mori când te ştii printre cei  mai puternici, tocmai când ar trebui să te bucuri de toate cuceririle, personale, naţionale, interplanetare. Nu e mai puţin adevărat că fie din spaimă, fie din vanitate şi datorită ambiţiilor de nemurire s-au făcut însemnate progrese în sănătate şi longevitate. Paralel, o întreagă industrie care garantează tinereţea veşnică s-a pus la punct, bazată pe negarea bătrâneţii şi trecerea morţii sub tăcere.

În societatea americană obsedată de aparenţa triumfătoare, preocuparea pentru trup depăşeşte însă pregătirea spirituală. Şi asta în ciuda unei literaturi esoterice vaste care nu se sfieşte să amestece concepte asiatice cu diete şi ghiduri practice de prelungire a tinereţii şi amânare a morţii. Disperarea dispariţiei se poate însă extinde de la clinicile de întinerire (prezidate de autorităţi în domeniu care pretind că deţin cheia imortalităţii) şi nevinovate tehnici producătoare de iluzii artificiale, la folosirea decodificării genomului în procese de clonare contra naturii cu efecte incalculabile.

Ceea ce aici se trăieşte ca un sindrom, eu am cunoscut sub formă de basm în copilărie. Cea mai frumoasă poveste care ceream să-mi fie citită mereu era „Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, în care un Făt Frumos, spre a-şi salva viaţa, trebuia să aducă unui împărat trufaş ce se voia nemuritor, elixirul miraculos. Grele erau încercările prin care avea să treacă eroul, la fel de grele ca spiritul în călătoria lui spre perfecţiune. Mitologiile toate au o origine comună. Nevoia persistenţei şi eterna căutare, triumful binelui şi legile karmice în slujba aspiraţiei de a egala divinitatea.

Ceea ce scriu acum s-ar putea să nu fie chiar basmul care mi-era citit la culcare, ci propria mea poveste scrisă câţiva ani mai târziu, când copilăria se străduia sa rămână la mine şi primele semne de adolescenţă o tot împingeau pe uşă afară. După multe şi curajoase aventuri, întorcându-se victorios la împărat, zburând pe calul lui de foc ca vântul şi ca gândul, Făt Frumos scapă din neatenţie cupa şi elixirul tămăduitor se evaporă cât ai clipi. Şi Făt Frumos o ia de la capăt. Dar de fiecare dată, după ce găseşte miraculoasa tinctură, ceva se întâmplă şi o pierde. Între timp trufaşul împărat murise de mult. Dar Făt Frumos, la fel de tânăr ca la început, continuă şi azi să înfrunte primejdii, să lupte cu Gaia şi femeia deşirată cu coasa pe umăr, cu spiritele întunecate ale pădurilor şi munţilor, fără odihnă şi renunţare. El cunoaşte prin această permanentă şi neobosită căutare, nemurirea. O idee abstractă grandioasă pe care istoria omenirii şi-a brodat devenirea. S-au născut religii, au înflorit arte, iar filosofiile s-au întrecut în analize al căror rezultat nu face decât să adâncească misterul.

Cultura banului în care ne zbatem astăzi să supravieţuim a transformat însă mitul în afacere profitabilă, i-a deturnat metafora magică în reclamă comercială prin care manipulează spiritele în derivă, nu puţine la număr. Să vinzi iluzii ar putea fi inofensiv dacă rezultatul nu ar fi adâncirea limitelor şi blocarea tentativelor spre cunoaşterea esenţei umane.

Moartea odată percepută ca întrerupere şi nu ca episod al transformării şi devenirii, îşi pune la loc coasa pe umăr şi ne fugăreşte nemiloasă în zâmbetele cinice ale îngerilor cu părul tăiat.

*

În raport cu autoritatea, americanii cred şi se supun, sunt docili şi ascultători, poate aici să fie şi cheia forţei sistemului. Candoarea le e dublată de încredere, de fairness, ceea ce a contribuit la imaginea, şi ea un clişeu, că ar fi copilăroşi sau naivi. Eu tocmai de astea am fost cucerită din prima zi când am ajuns aici.

Veneam dintr-o lume a suspiciunilor, unde ne îndoiam de dimineaţa pînă seara de fiecare cuvânt, mereu la pândă să depistăm minciuna sau capcana. Nu aveam încredere nici în structurile oficiale nici în vecini sau colegi de serviciu. Oricine putea să te toarne sau să te tragă în piept. Dacă la Ştiri ne spuneau că a doua zi o să fie soare, era sănătos să-ţi iei umbrela de ploaie. Cum toată mass-media trâmbiţa despre cuceririle fără precedent ale societăţii comuniste, era clar că ne scufundam fără ieşire în obscurantism şi sărăcie.

Făceam de multe ori un experiment care ajunsese să pară logic într-o lume absurdă şi falsă: citeam pe dos, transformam afirmaţiile în negaţii, acţionam exact opus indicaţiilor şi aşteptărilor. O viaţă obositoare, ca şi cum ai locui într-un subsol prea jos şi îngust, o catacombă unde trebuie să mergi tot timpul aplecat şi unde întorci capul doar ca să te fereşti de picăturile murdare de apă care se preling din tavan.

În New York am preţuit cu atât mai mult înălţimile şi spaţiul deschis. Din subsol am sărit direct la etajele superioare. Chiar ridicată pe vârfuri şi cu mâna întinsă în sus mi se părea că mai e un secol până să ating tavanul. Primeam uneori câte un email din ţara natală unde continuam să public de data asta cu noţiunea distanţelor bine înţeleasă şi cu mândrie de scriitor newyorkez. „Cum poţi trăi în oraşul ăla virtual, unde cerul nu se vede niciodată?!” Ceea ce pentru amicul meu era virtual, la mine avea reprezentări verticale. Cu cerul nu vedeam nici un necaz, odată ce confundam avioanele ziua cu păsăsrile, noaptea cu stelele, şi nici nu credeam că cerul trebuie să fie neapărat deasupra noastră.

În dimineaţa de 11 septembrie 2002 aveam radioul deschis în birou când programul a fost oprit brusc de vocea tremurătoare a unui crainic de pe o altă planetă: „America se afla sub atac”. Cum se întâmplă la primirea unor veşti teribile, pierzi realitatea şi vrei imediat să verifici dacă eşti treaz, în timp ce întrebarea subconştientă „Şi ce-i de făcut?” se poate dezvolta în orice fel de reacţie, de la panică la isterie, de la imobilizare la fugitul nebun pe străzi. Oraşul mi s-a lipit atunci de suflet cu disperare, am resimţit totul ca pe o dramă personală, o durere fizică şi o nesfârşită umilinţă. Legătura mea cu locul acesta s-a pietrificat pentru totdeauna, un cordon ombilical crescuse în dimineaţa aceea între mine şi burta balenei.

Cu câţiva ani în urmă trecusem în ţara mea printr-o revoluţie mai mult sau mai puţin înscenată, dar sângeroasă, o farsă tragică dar care adusese în cele din urmă căderea comunismului. Era ca o ironie a destinului să mă aflu acum în cea mai puternică fortăreaţă a libertăţii şi să văd cum i se prăbuşesc turnurile. Ironiile nu aveau să se oprească însă aici...

În dimineaţa aceea începea cu adevărat secolul 21, al radicalizării conflictelor religioase, al nesiguranţei şi acţiunilor disperate, al revoltei naturii care îşi simte resursele secătuite. E ciudat cum poate o dramă să transforme benefic oamenii, să purifice spiritul unui loc care îşi oferă jertfa. Tot ce aştepţi şi speri vreme îndelungată să se întâmple în condiţii normale, se produce instantaneu, ca o recompensă, ca o compensaţie a nenorocirii, un fel de reechilibrare a energiilor.

În zilele acelea oamenii îşi descoperiseră capacitatea de a comunica profund şi adevărat, îşi găsiseră măsura şi rostul, erau puternici tocmai pentru că îşi acceptau vulnerabilitatea. Totul era intens şi nealterat de disimulări, superficialitate, bravadă. Aveau greutate cuvintele, tăcerile, gesturile. Copilăria fusese întreruptă, rutina spartă, timpul se oprise din spirala lui convenţională făcând loc unei metafizici a timpului care îi bântuia pe fiecare, cu cerul şi cu plafonul lui de zbor.

În golul care se instaurează în urma unei catastrofe lucrurile îşi recapată dimensiunea necenzurată de imaginaţie sau de rigoarea impusă de stadiul civilizaţiei. Se văd clar şi în mărime naturală. Ca şi cum ceaţa care ne abureşte zilnic contactul cu realitatea s-ar da la o parte şi structura iniţială ar izbucni cu frumuseţea ingenuă a simplităţii primare. Există atunci momente de graţie când găsim forţa să ne întoarcem în noi înşine, autentici, ca şi cum ne-am afla din nou la începutul lumii şi de noi ar depinde salvarea paradisului sau recăderea în infern.

Purificarea spirituală prin catastrofă este însă latura tragică a unui catharzis contra naturii, incapabilă să determine transformări esenţiale sau de durată. Întoarcerea la normalitate devine ţelul suprem şi ea nu înseamnă redefinirea sensurilor existenţiale ci reluarea cursei de unde ai lăsat-o, uneori mai încrâncenat şi mai orb, ca o dovadă de sinucigaşă supravieţuire. Comunicarea îşi recapătă norma de conjunctură, cei puternici vor şi mai autoritari, cei slabi îşi vor spori fragilitatea. Istoria mai arată că după dezastre e timp propice pentru încolţirea dictaturilor şi formelor de dominare.

Tocmai pentru că am trăit mulţi ani într-o societate totalitară care ne capitaliza frica şi ne adâncea slăbiciunile, am simţurile la pândă şi pot depista uşor semnele instaurării discrete, treptate dar pe termen lung, a formelor voalate de control, dominaţie şi supremaţie, fie chiar sub motivaţii nobile sau sofisticate ca libertate şi democraţie, sau imperioase ca protecţia naţională, lupta împotriva terorismului şi nevoia de a veghea la securitatea internaţională prin erijarea în supra-putere autoimpusă şi globalizatoare. Discursul oficial capătă patetism, apelează la sentimentul patriotic prin stimularea ideii de responsabilitate şi naţionalism, întreţine starea de alarmă şi teamă luându-şi ca aliat biserica şi exacerbând rolul religiei în susţinerea demersului politic. Limbajul face şi el slalome în slujba puterii, adâncind deruta şi amplificând superficialitatea comunicării, codificată acum la alt nivel, oscilând între a pretinde şi a impune. Totul lin, tacit, aparent neostentativ, disimulat în intenţii benefice dar cu bătaie lungă şi ţinte precise.

Secolul 21 abia început se anunţă însă în ciuda planurilor minuţioase de laborator, imprevizibil, galopant în succesiunea evenimentelor radicale, şi nu tocmai cooperant cu cei care pun viitorul la cale, de la dezastre naturale la focare de tensiuni greu de anihilat. Analiştii îşi freacă mâinile, artiştii îşi ascut creioanele, cinicii râd în barbă: urmează timpuri interesante.