Romanian Ghetto

                                                                                 de Simona Dobrescu

Duminică… M-am trezit, ca de obicei, în ritmuri de manele, care-mi intră pe fereastră cu o voioşie ce ar scula şi morţii... Nu mă duc la biserică, pentru că trebuie să fac dezinsecţie urgentă. De câte ori se mută cineva din bloc, toţi carcalacii din apartamentul respectiv iau calea pribegiei către alte apartamente, în căutarea unui El Dorado al mizeriei, unde să se stabilească definitiv şi să-şi perpetueze seminţia. Ieri s-au mutat vecinii de la trei, aşa că m-am trezit peste noapte cu casa invadată de un batalion de insecte maronii... Parcă-i văd : încolonaţi, cu copii şi bătrâni, cu desagile-n spinare ; şi în fruntea lor starostele, adulmecând teritoriul nou şi căutând urme care să-l conducă spre paradisul visat... La mine însă n-au nicio şansă, pentru că între timp am învăţat strategii eficiente de luptă şi de apărare a teritoriului: „Pe-aici nu se trece !”... Pun apă la încălzit ca să mă spăl, pentru că n-avem apă caldă de o săptămână (deh, revizia anuală...) şi mă grăbesc să adun rufele din balcon, înainte ca vecinul de deasupra să mi le afume cu grătarul... În baie mă întâmpină un miros sufocant de tutun amestecat cu umezeală. Vecinul de dedesubt... Stă cu maică-sa, care nu-i dă voie să fumeze decât în baie... şi tot fumul urcă la mine, pe lângă ţevi... S-au oprit manelele... ce bine... am ceva de lucru şi mă grăbesc să mă bucur de linişte, acuma cât e, că pe urmă nu se ştie... Au ieşit copiii pe alee, la joacă... Avem un parc la o sută de metri de bloc, dar nimeni din cartier nu merge cu copiii acolo... E mai simplu să-i lase în stradă; iar mamele şi bunicile stau adunate ciorchine la intrarea în bloc şi bârfesc. Se aud două maşini trecând.... A, nu trec... vin din sensuri opuse; s-au oprit una în faţa celeilalte iar şoferii se înjură prin geamurile deschise. N-au loc să treaca amândoi, pentru că aleea e foarte îngustă; şi niciunul nu vrea să dea înapoi... Vecinele au întrerupt bârfa, se uită la ei şi râd. E şi asta o distracţie... Până să se încheie gâlceava şoferilor, mi-a pierit cheful de lucru... Mai bine încerc să citesc ceva... A ieşit Carolina, o babă din blocul de vis-a-vis, şi zbiară la copii...

N-am auzit în viaţa mea o femeie bătrână să înjure în halul ăsta... „uşa cortului” e puţin spus... Încerc s-o înţeleg... vrea şi ea puţină linişte... Cineva i-a strigat să se mute la locul cu verdeaţă, dacă vrea linişte... hm... glumeţi vecini... O dubiţă apare din capul aleii... E maşina Poliţiei, chemată de Carolina.... e a patra oară în săptămâna asta... Vin, se uită şi pleacă... Nici nu cred că ar putea să facă altceva... Un copil urlă din toţi rărunchii... Un maidanez, dintre cei pripăşiţi de vecinii „cumsecade”, l-a apucat din senin de turul pantalonilor... L-a întărâtat, desigur, că altminteri, câinele e blând; azi încă nu muşcase pe nimeni... Din casa scării îmi intră pe sub uşă miros de peşte prăjit, care mai întâi fusese supus cu simţ de răspundere unei împuţiri serioase. Alături, vecinul care s-a îmbătat (din nou) îi adresează nevestei nişte „binecuvântări” pe care nu pot să le reproduc. Acuma, cineva ascultă house... De ce şi-or fi închipuind unii că muzica lor trebuie s-o audă tot cartierul ?... Melodia asta compusă din trei note, pe un ritm exasperant de repetitiv, aproape că mi-a spălat creierul... De data asta m-am supărat... Mi-am pus şi eu să ascult Beethoven – „Marşul Funebru”... E duminică după-amiază; m-am aşezat pe pat, cu mâinile pe piept şi mă gândesc la cât de minunată e viaţa... Welcome to Romania !