Un simplu nume

                                               de Simona Cratel

Telefonul sună, femeia se ridică, răspunde şi vorbeşte. De la firma de instalatori. Au trimis om pentru problema din bucătărie. Chiuveta nu mai poate fi folosită. O ţeavă s-a spart, apa curge pe podea. Magdalena ascultă răbdătoare, aşteptând ca mama să termine.

Priveşte pe geam. Cândva, afară a început să ningă. Prima ninsoare. O ninsoare cu fulgi uriaşi, care cad încet, încet, plutesc în aer, îşi execută micul lor dans, atât de albi încât par ireali. Căzând de sus, de nicăieri, balansându-şi greutatea derizorie în aerul care opune rezistenţă. Oraşul, o fantomă, în depărtare. Redus la o siluetă incertă.

Prima ninsoare. Altădată, motiv de bucurie. Acum, neobservată, făcându-şi debutul în anonimitate deplină. Neîntâmpinată de agitaţia, de privirea ei fascinată, de nici un semn de bucurie. Fetiţa, cu palmele lipite de masa plină de firmituri şi pete de la nenumărate alte mic-dejunuri, încrâncenată. Stând acolo cu trupul tensionat şi gura strânsă, continuă, fără cuvinte, să-şi susţină cauza.

După ce mama sa aşează receptorul jos, începe:

- Mami...?!

- Ce mai e acum?!

Dar femeia nu s-a răsucit, nu şi-a privit fiica, nu s-a apropiat de masă.

- Mami...?! Îmi vreau numele înapoi!

Răspunsul, ca o strofă des repetată:

- Când o să meriţi.

Rostind aceste cuvinte pe un ton rece, egal, se întoarce brusc, şi după ce aruncă pe masă farfuria cu felii de pâine, se aşează, trăgându-şi scaunul cu zgomot sub fund. Începe să mănânce, ignorându-şi fiica.

- Clara, mănâncă-ţi pâinea! porunceşte femeia.

- Numele meu este Magdalena! Mag-da-le-na! Magdalena!

Femeia mestecă cu o privire absentă, de parcă n-ar fi auzit. Pe geamul întredeschis pătrunde un aer rece, tăios. Este desculţă pe gresie, în pantalonii de pijama şi o bluză pătată. Şi-ar dori s-o pocnească pe Mag-da-le-na. Se controlează, îşi controlează mâinile, îşi aminteşte ce şi-a propus. Mestecă. Măselele scrâşnesc.

Fetiţa începe din nou, cu vocea sa obraznică:

- Carmen zice că n-a mai auzit de aşa ceva! Că mama ei nu o pedepseşte, că mama ei e bună cu ea! Şi că oricum n-a mai auzit de o asemenea pedeapsă! Îmi vreau numele înapoi!

- Carmen are o mamă care stă acasă cu ea, nu-i aşa?! Parcă aşa e, sau nu?! Nu e nevoită să muncească să-şi întreţină fetele! Carmen are cumva tată?! Care vine acasă în fiecare seară şi o ajută pe maică-sa, aşa e?! Carmen n-are o soră bolnavă, din câte ştiu, adevărat?!

- Dar_

- Nu! Gata! Să n-aud o vorbă! Când o să meriţi! Când n-o să mă mai sfidezi întreaga zi! Când o să faci ceva din ce îţi zic! Când o să mă asculţi! Când o să mă ajuţi!

- Am să fac asta, mami, o să fac asta începând de acum. Dar îmi vreau numele înapoi.

- Okay, n-am nimic împotrivă.

Văzându-şi mama dispusă să-i dea o şansă, Magdalena se agită pe scaun. Nu numai Carmen, dar toate prietenele ei au doar un singur nume, numele lor, şi nu în fiecare zi altul, fără să mai ştie uneori care. Gândeşte că o poate scoate la capăt, că n-are cum să fie aşa greu, poate şi mama sa a obosit jucând jocul ăsta absurd. E în stare să facă totul perfect.

Îşi apucă felia de pâine şi muşcă din ea.

Vântul împinge fulgi de zăpadă înăuntru, iar aceştia plutesc în aerul cald, apoi se topesc printre plantele de apartament ale mamei sale.

Ajunsă în baie, grăbeşte procesul pe cât poate.

Îşi aşează pe periuţa de dinţi un bob mic bleu-transparent de pastă, apoi îşi depărtează buzele cu dinţii rânjiţi, aşa cum i s-a spus, apoi începe să frece: sus-jos, sus-jos. Odată treaba terminată, escaladează cada, în timp ce-o aude pe maică-sa pregătind-o pe Ana pe hol. Dar nu poate face tranziţia de la apa de la robinet pe funcţia duş, aşa că se spală cum poate, luând apă în palme şi udându-şi corpul. Se şterge, se duce în cameră, caută înfierbântată prin sertare după haine. Trebuie să dovedească! Îşi alege o pereche de chiloţi cu inimioare roşii, ciorapii lungi.

Tocmai îşi îmbracă pantalonii, când aude vocea mamei sale:

- Hai, Clara, treci să te spăl pe dinţi!

Habar n-are ea ce surpriză o aşteaptă! Cu bluza băgată pe cap şi un braţ deja strecurat în mâneca îngustă, ţâşneşte în hol, nerăbdătoare să-i spună: "Mami, dar m-am spălat pe dinţi, m-am spălat şi la fund, şi deja m-am şi îmbrăcat!".

Dar cum iese în viteză pe uşa camerei, are parte de o cu totul altă surpriză. Se izbeşte de mama sa. Una în cealaltă, oprite din cursele lor individuale. Impactul, brutal. Întreaga ceaşcă de cafea din mâna mamei se varsă peste ea, udându-i părul, bluza cu ponei roz şi chiar şi pantalonii.

După ce trupurile lor iau distanţă, mama o apucă de braţ într-o strânsoare de cleşte.

- De-acu' te cheamă Iulia! urlă femeia.

Apoi dă drumul.

Înapoi în cameră, aşezată în fund pe mochetă, cu vorbele mamei bubuind în minte, îşi piaptănă părul ud de cafea cu degetele. Apoi se ridică, se îndreaptă spre tabla mică din colţul camerei, şterge "Clara", şi scrie Iulia, dar e doar în clasa întâi, aşa că scrie I-U-I-A.

Se decide să meargă să vadă ce face mami.

Se strecoară în bucătărie, în spatele ei. Aceasta stă pe scaun şi plânge, cum a bănuit. Mama plânge foarte des. Uneori e de ajuns să-i arăţi un deget, sau doar s-o priveşti, ca să plângă. Magdalena stă acolo, nemişcată, roşie la faţă.

- Hainele jos, porunceşte femeia dintr-o dată.

Magdalena începe să se dezbrace.

- Sper că măcar o să te dezbraci singură de data asta, nu?! întreabă femeia.

Magdalena nu răspunde, nu era o întrebare, iar ea ştie. Doar îşi dă silinţa şi face mai departe ceea ce e de presupus să facă. Ceea ce-şi doreşte mama să facă. Deşi e nedrept, sora sa e îmbrăcată şi dezbrăcată de mama, este hrănită de mama, este spălată de mama, pieptănată de mama. În timp ce Magdalena trebuie să le facă singură pe toate. "Tu nu eşti un copil handicapat" i-a zis mama ei odată "tu eşti un copil normal care poate să facă totul de unul singur. Şi trebuie să facă toate de unul singur". Şi cu toate acestea, Magdalenei nu i se pare corect. Ar vrea ca mama să facă pentru ea tot ce face pentru sora ei. Pentru că aşa e drept. Să fie tratate identic. Vrea ca mama s-o iubească la fel cum o iubeşte pe sora ei geamănă, Ana. Dar să-şi obţină numele înapoi, va renunţa să pretindă asta. Se mulţumeşte cu numele. Numele e de ajuns. Şi o să se poartă ca un copil normal. Tranzacţia i se pare corectă.

Mama anunţă cu răceală:

- Mă duc jos în pivniţă la maşina de spălat. Dacă începe să plângă Ana, să mă chemi.

O vede cum îi aruncă hainele în hol, într-un maldăr deja existent, şi cum intră apoi în sufragerie. Acolo doarme mama, din cauză că nu-şi permit un apartament mai mare. Magdalena, urmând-o, o priveşte pe ascuns cum se dezbracă. Îi priveşte tatuajul uriaş în partea de jos a spatelui. Un tigru care pare să urmărească o pradă şi e gata de atac. Încordat, gata de reuşită, gata să sfâşie. Apoi tatuajul dispare sub bluză. Mama îşi scoate de la gât lanţul cu pandantiv cu diamant pe care-l are de la mama ei, şi-l bagă în cutia cu bijuterii. Cele rămase, care nu au fost deja vândute pentru a achita diferite note de plată. Cutia de bijuterii e o bijuterie în sine, acum imperfectă, de când Magdalena a smuls o parte din paiete şi din petrele semi-preţioase. E ciudat că mama a considerat potrivit să poarte lanţul când o însoţea la şcoală, dar pentru pivniţă e total deplasat.

Lângă canapea, Ana stă în scaunul cu rotile, privind în tavan, mişcându-şi limba printre buzele întredeschise, iar saliva, adunată sub formă de spumă în jurul gurii, a rămas neştearsă şi începe să alunece spre bărbie. Magdalena o priveşte cu invidie.

- Stai aici şi uită-te la desene animate! îi porunceşte femeia.

Magdalena ia telecomanda şi se conformează. Butonând de pe un post pe altul, alege Sponge Bob şi începe să se uite. Uşa de la intrare. Pac! Apoi, linişte. Doar vocile din televizor, şi Ana respirând zgomotos, dar calm. Plămânii ei, ca nişte foale. Inspiră, expiră.

Iar afară ninge cu furie.

Doar un sfert de oră mai târziu, Ana începe să se agite, iar Magdalena nu ştie ce să facă. Încearcă s-o hrănească cu biberonul, dar sora sa nu vrea. Magdalena nu ştie ce ar putea să vrea. Ana începe să se zvârcolească, apoi, în final, să urle. Magdalena deschide uşa şi începe să coboare scările. Din apartamente, se aud voci. Doar din câteva liniştea răzbate ciudată, ca un gol în spaţiu. Ca o gaură neagră gata s-o absoarbă. Se teme de apartamentele de unde nu se aude nimic.

Când ajunge la parter şi se pregăteşte să coboare la subsol, vede pe cineva la uşa blocului. Individul stă acolo o vreme, apoi ridică braţul, îl îndreaptă spre panoul cu sonerii, şi sună. Nu-i răspunde nimeni. Magdalena se întoarce din drum. Instalatorul. Mama o să fie fericită. Magdalena ajută. Magdalena e o fată care o ajută pe mama. O fată care-şi merită numele înapoi.

Câteva secunde mai târziu, dând buzna în pivniţă, agitată, îi dă de ştire cu mândrie mamei:

- I-am dat drumul instalatorului înăuntru!

- Cui?!

- Instalatorului!

Femeia se ridică şi îşi priveşte ceasul.

- Dar trebuia să vină abia la douăsprezece... Eşti sigură că nu era vreun vecin?!

- Nu, era un necunoscut.

- Era tânăr sau bătrân?

- Un om bun era, nu ştiu. Arăta simpatic.

După ce îşi priveşte fiica nedumerită preţ de câteva secunde, începe să considere toate variantele, cu suspiciune. Nu-i place ce aude. Ştie că nu poate avea încredere în Magdalena, aceasta i-a dovedit cu vârf şi îndesat, fata nu a fost niciodată decât o sursă de probleme şi neplăceri, aşa că începe să urce scările cu un presentiment neplăcut. Şi într-adevăr, la etajul unu trece pe lângă un bărbat îmbrăcat în pantaloni de piele, haină de piele, cu plete slinoase care-i atârnă asimetric de-a lungul feţei, cercei in nas, urechi, bărbie, sprâncene. Nesigur pe picioare, palid, murdar, trece pe lângă ea grăbit spre ieşire. În mână are o pungă de stofă, iar ei i se pare că recunoaşte punga. Că petele de murdărie de pe ea sunt într-o configuraţie cunoscută, că e punga ei. Iar inima, bum-bum, bum-bum.

Aşa că începe să alerge, disperată. Cele trei etaje par milioane de etaje. Dintr-o dată, prea multe trepte.

Uşa de la apartament, deschisă, cum probabil că a lăsat-o însăşi Magdalena, iar ea se repede împiedicându-se parcă de propriul corp ca de o maşinărie ineficientă, spre sufragerie, iar holul pare cumplit de lung. Să se mai plângă şi altă dată de dimensiunile apartamentului! Cu faţa răvăşită, îşi cercetează fiica, s-o găsească neatinsă. Şi într-adevăr, nimic neobişnuit cu ea. Ana, în scaunul ei cu rotile, făcând bule de salivă. De pe măsuţa de la geam, de lângă cactus, cutia cu bijuterii, absentă. Nu ştie ce să facă, dacă să se bucure sau să se întristeze. Nici una nu pare bine. Nimic nu pare bine. Nimic nu e aşa cum ar trebui.

Plimbându-şi palmele peste trupul Anei, ca să se convingă şi prin simţul tactil că fata e întreagă. Depăşită de situaţie, depăşită de tot. Singură.

- Mami...?!

Magdalena lângă ea, cu lacrimi în ochi.

- Mami...?! Pot să te ajut cu ceva?!

- Nu mă poţi ajuta, nu mă poţi ajuta deloc, încetează să încerci să mă ajuţi, nu poţi ajuta, mai bine nu m-ai ajuta! Tot ce faci e un dezastru, tot ce încerci să faci!

Apoi stau în tăcere. Până şi liniştea pare ostilă. Într-o lume ostilă, totul pare atins. Femeia începe să fumeze, fără să-i mai pese că fumează în sufragerie. Nu i se mai pare un amănunt important în situaţia de faţă. Ceea ce i se pare cu mult mai important decât probabilitatea unui cancer undeva în viitor, este întrebarea imediată dacă ele trei vor supravieţui, dacă se vor descurca, dacă vor reuşi de unele singure. Fiica sa, lângă ea, fără să îndrăznească să plece, bălăngănindu-se încolo şi-ncoace, făcând numai boacăne, de parcă geamăna sa din căruţul cu rotile n-ar fi destul. Iar afară, cea mai albă ninsoare posibilă se aşterne peste oraşul îndepărtat. Oraşul ostil.

Soneria le întrerupe liniştea, tăind adânc în şuvoiul amar de gânduri, culmea, asemeni unei alarme de incendiu. Vieţile lor o luaseră prea abrupt în jos înainte de a le invada auzul, aşa că mamă şi fiică tresar la unison, de parcă nu mai auziseră în viaţa lor acest sunet.

- Grozav, zice femeia, exact acum a venit instalatorul!

Face eforturi să se ridice, să se recompună. În drum spre uşă, ridică o statuetă evaluată de hoţ şi abandonată din lipsă de valoare, şi o reaşează în picioare pe măsuţă. Gestul ei pare jalnic. Inutil.

Deschide uşa. Uneori, să deschizi uşa, cere o reacţie. Dar ea stă acolo, inertă, amorţită. Apoi aude:

- Vă aparţine cumva asta?

Femeia priveşte cu indiferenţă lucrul care îi este arătat. Apoi privirea i se ridică automat înapoi spre chipul cel nou. Ochi albastru deschis, prietenoşi, zâmbet cald.

- Vecina de jos zice că aveţi o fetiţă cu părul blond până la fund. De la vecini nu lipseşte oricum nimic. Am sunat la toate uşile până am ajuns aici...

Un bărbat necunoscut, în haine de casă şi papuci, cu cutia ei în braţe. Okay.

- Mă uitam împreună cu băiatul meu cum ninge, şi întâmplător am văzut cum fata dumneavoastră a dat drumul în bloc unui bărbat care părea drogat, ori beat. N-am ştiut ce să fac, mi-am pus papucii şi am ieşit. Nu ştiam dacă locuieşte în bloc sau nu, dar înainte de a ajunge până la scară, l-am văzut fugind cu o pungă pe care înainte n-o avea. Am încercat să vorbesc cu el, l-am întrebat dacă locuieşte în bloc, dar nu mi-a răspuns. Am început să alerg după el. La un moment dat s-a întors, a scos din pungă cutia asta şi a aruncat-o spre mine. Bijuteriile s-au împrăştiat pe jos. Le-am adunat, sper să nu lipsească nimic. Cel mai bine ar fi să verificaţi.

Ridică braţele şi îi întinde cutia. Femeia, înainte de a o primi, îşi compune un zâmbet, încercând să-şi amintească cine era înainte de a avea o familie destrămată şi doi copii, apoi rosteşte cu o voce nouă:

- Mulţumesc, vă mulţumesc foarte mult. Vă mulţumesc.

El îi zâmbeşte înapoi.

- Aveţi timp de o cafea?!... Nu ştiu cum aş putea să vă mulţumesc altfel.

- Îmi pare rău, dar din păcate n-am, băiatul mă aşteaptă. E singur acasă, soţia mea a murit cu mai mulţi ani în urmă şi nu are cu cine să rămână acasă. Nu prea e nimeni care să ne ajute. Şi nici nu e nevoie să-mi mulţumiţi. N-aveţi pentru ce.

Femeia îl priveşte adânc în ochi.

- Ok, atunci...

Apoi dă să-nchidă uşa, obişnuită cu respingerile. Se vor despărţi şi nu se vor mai vedea niciodată. Ca orice doi străini. Poate se vor întâlni în faţa blocului, şi-şi vor da bună-ziua. Atât. La naiba cu senzaţiile adolescentine. E prea bătrână pentru asta.

Dar o voce enervantă, obraznică, întreabă cu impertinenţă:

- Ce vârstă are băiatul tău?

Bărbatul zâmbeşte larg, faţa i se luminează. E fericit că a fost oprit să plece.

- Nouă ani.

- Şi cum îl cheamă?

- Florian.

Femeia râde stânjenită şi încurcată, bărbatul, stângaci şi el, căci nici o altă întrebare nu urmează. Conversaţia nu e punctul lui forte. Se răsuceşte spre scară, oarecum dezamăgit de sine. Oricât s-ar chinui, nu găseşte nimic inteligent de zis. Rânjetul Magdalenei nu ajunge ca să stea.

- Poate vine să se joace cu mine! cere Magdalena aproape ţipând.

Necunoscutul, mulţumit de ajutorul neaşteptat, se răsuceşte înapoi, începe să trăncănească volubil, fericit, trăgând de timp: da, desigur, de-abia ne-am mutat aici, nu cunoaştem pe nimeni, am veni cu plăcere dacă am fi invitaţi, întâlnim cu plăcere oameni noi, şi adevărul este că n-a murit, dar ne-a părăsit pentru alt bărbat... Pentru un bărbat fără chelie poate, gândeşte Magdalena. Şi, rânjind în continuare, întinde mâna şi culcă cu faţa în jos poza tatălui său de pe comoda din hol.

- Pot să-ţi spun tată?! întreabă fetiţa rânjind şi mai larg.

Bărbatul şi femeia râd stânjeniţi, dar râsul aduce mai mult a chicoteală de flirt.

- Ajunge acum, Magdalena, o opreşte mama sa ciupind-o de spate, du-te în cameră, stabilesc eu o întâlnire, lasă-mă să vorbesc. Vezi ce face sora ta!