Yoyo

(fragment de roman)

de George Vasilievici

-unde eşti?

-aici! şi aici!

Azi

Ochii se deschid. Mâinile se întind în sus şi gura cască. Este trecut de trei după amiază. Limba alunecând pe lipiciul foiţei. Tăierea moţului cu dinţii. Flacăra brichetei. Pereţii barului învârtindu-se din ce în ce mai repede. Leşinul. Primul fum este ultimul lucru pe care mi-l amintesc. În drumul spre baie încerc să rememorez ce a urmat. Degeaba. Blocaj total. Nici în oglinda dulăpiorului atârnat deasupra chiuvetei nu se vede nimic. Nici o urmă din ruperea de noaptea trecută. Mă întorc liniştit în cameră. Ecranul telefonului mobil se opreşte din clipit exact când mă hotărăsc să răspund. Când am minciuna gata pregătită. Finisată perfect. Am 42 de apeluri pierdute. Toate de la servici. În timp ce mă gândesc la cea mai plauzibilă scuză, la cea mai sfruntată minciună care să îmi justifice lipsa neanunţată din ultimele trei zile, mâna caută blisterul ascuns sub salteaua patului. Nu am nici o scuză. De fapt m-am săturat până peste cap să mă gândesc la asta. Scot zece pastile. Le înghit cu un pahar de cola răsuflată ce stă de câteva zile la capul patului. Îmi trag în grabă pantalonii scurţi. Tricoul. Bascheţii. Ochelarii de soare. Rucsacul în spate. Uşa trântindu-se cu zgomot în urma mea. Pe scări mă gândesc ca în fiecare zi că ar fi cazul să trec totuşi pe la birou însă pe zi ce trece încep să cred că în ciuda tuturor eforturilor nu voi mai ajunge niciodată acolo ca şi cum nişte forţe nebănuite lucrează în permanenţă, urzind tot felul de planuri prin care să îmi blocheze accesul în aceea parte a oraşului. 

Azi

A fost prima dată când am ridicat privirea spre norii bulbucaţi. Sunt cu Luşu în Damas. Nu mă interesează unde mergem. Lumina este dură, ascuţită. Îmi este teamă să nu se prăbuşească peste mine cu colţurile ei. Îmi aminteşte de munte. Ultima dată am fost acolo cu Ela. Încercam să mă las de amfetamine şi de iarbă. Nu pentru mine. Pentru ea. Am ales un leac simplu. Şase zile de futai salbatic în care am scăpat din ghearele pizdei sale doar pentru vizionarea a două filme. I-am dat-o peste tot. O găseam trează în fiecare dimineaţă. Somul ei nu supravieţuia niciodată difuzoarelor unităţii militare în care eram cazaţi. Eu mă trezeam târziu şi ieşeam pe balcon. De câteva ori s-a întâmplat să mă scol pentru că ea mi-o lua în gură direct din vis. Stăteam pe balcon şi priveam muntele din faţă, bându-mi cafeaua, pe care ea o pregătea, şi ascultând păsările. Îmi imaginam. De fapt nu puteam să îmi imaginez nimic. Stăteam tăcut fără să îmi imaginez nimic. Sau altfel spus îmi imaginam nişte chestii ce depăşeau limitele imaginaţiei ca formă de abstractizare a sa în limbaj şi transformare în mesaj. Altfel spus era linişte şi întuneric de staniol. Acolo pe muntele din faţă se antrenau soldaţii. Acest sejur, acest futai de şase zile, această puţăreală, fusese pusă la cale de mama iubitei mele care lucra în armată. Era contabila unei unităţi militare din Constanţa. Tot aşa speram să scap şi de recrutare. Nu aveam nici un chef să mă ating de vreo armă. După prima dimineaţă în care trebuie să recunosc că imnul spart m-a trezit brusc, mai mai să mă scol şi cu mâna pe inimă, m-am pişat pe spiritul lor naţional. Îmi pierdusem de mult conceptul de patrie şi oricum nimic nu putea concura la vremea aceea cu visul. Nici măcar felul în care mi-o lua în gură. Cei care se trezesc dimineaţa în aceste condiţii ştiu perfect despre ce vorbesc. Buimac am deschis ochii la nouă. Cineva bătuse la uşă. I-am răspuns. I-am dat drumu în casă. M-am băgat în pat şi am adormit la loc. Am făcut asta în lipsa mea. Nu îmi amintesc de nimic. Doar că acum, acel cineva, se dezbrăcase şi lipindu-se cu sânii de tibiile mele, cu sfârcurile pipăind osul, îmi sugea pula. Am deschis ochii. Nouă fix. Nu eram în camera mea. Îmi amintesc totul. Suntem la munte. Eu încerc să mă las de droguri. Ştiu că nu o să ţină. Dar fie. Am sosit ieri. Nu a ciocănit nimeni. Nu am răspuns la uşă. Nu am deschis. Nu am deschis nici măcar ochii. Nu am uitat. Crezusem că am uitat. Capul galben se ridică şi se apleacă în ritmul de hiphap al felaţiei. Este jumătate acoperită de cearceaf. Nu îi văd curu în oglinda din faţa mea. Geme. Totul trece prin mine. Nimic nu mă ocoleşte. Când o pizdă îşi pierde poetica, devine pornografică. În acele zile, pizda ei a devenit pornografică, adică a intrat în mecanismele pieţei concurând cu toate celelalte chestii. La început am dominat cu succes situaţia. Apoi a devenit hrăpăreaţă. Ori făceam rost mai repede de televizor ori mă aşezam cu calm şi stoicism şi o futeam să-i sară capacele. Aveam nevoie de imagini. De culori. Rozul este insuficient pentru un dependent de droguri. Chiar în amestec cu verdele pădurii. Paleta de griuri a unui televizor alb negru. Măcar atât. M-aş fi mulţumit şi cu o astfel de complexitate. Cărasem după mine degeaba două cărţi. De citit, nici nu putea fi vorba. Ea nu citea. Deşi îi făcusem cadou atâtea şi atâtea cărţi. Nu aveam nici un pretext. Trebuia să i-o dau non stop. Altfel se supăra şi punea botul. Era totul prea păpuşăreşte deja. Prea plastificat. Nici un vis frumos nu îi curgea din pizda aia excitată care totuşi lăcrima. Numai coşmarul. Unul şi acelaşi coşmar. Lacrimi de praf. Se scurgeau fără întrerupere umezindu-mi pula cu vaporii gândurilor ei îngrămădite în pizdă. Toate. Altceva nu am reuşit să aflu. Decât o simplă dorinţă de a fi futută. La sfârşitul sejurului, chiar în ultima zi, am văzut-o tristă şi îndurerată. Când m-am întors în cameră, de la chioşcul de unde îmi cumpărasem ţigări, stătea pe marginea patului şi se ţinea cu mâinile de burtă. Am întrebat-o ce are. Speram să fie vorba despre orice în afară de mine. M-a privit cu ochii ei mari şi albaştri. Ela se uită la mine cu ochii. Eu mă uit la Ela. Îmi va spune adevărul. Îmi spune adevărul.

– Mă doare burta.

– Să mă duc la farmacie să îţi iau ceva?

– Nu, nu-i asta, nu am ieşit afară de când am plecat din Constanţa. Ştii că nu pot decât acasă.

Am futut un sac de căcat, a fost singur gând care m-a traversat. Sunt absent. Mă pierde iar. Ca în fiecare zi. Mă gândesc la ale mele. Am crezut că şi tu te gândeai la aceleaşi lucruri. M-am înşelat. De ce tăceai? Nu auzeam nimic dinspre tine. Luşu tace. Se gândeşte şi el la ale sale.

– Ne-am iubit mai simplu de atât.

Căcat. Pur şi simplu ne-am iubit.

Azi

Am ieşit toţi trei. Urs, Preotul şi eu. Ela a rămas acasă ca de fiecare dată.

– Nu ies eu cu drogaţii tăi să vă ascult toate aberaţiile. Mi-a spus când am sunat-o s-o întreb dacă nu vrea să vină şi ea.

Noi ne-am întâlnit pe terasă. Am băut trei beri până a venit Bunicuţa. L-am văzut de la distanţă. Stăteam cu ochii lipiţi de orizont în toate direcţiile. A parcat maşina pe cealaltă parte a străzii, lângă biserică. În mai puţin de zece secunde am fost acolo şi am bătut în geam. Mă întâlnisem cu el pe la patru şi îi dădusem banii. Urma să ne vedem iar pe la nouă şi să îmi aducă marfa. Era nouă fără cinci.

– În piaţa din Tomis Nord sunt telefoanele alea publice, le ştii?

M-a întrebat el imediat ce am urcat în maşină.

– Astea de aici, de după curbă?

– Da. Vezi că acolo este o cabină pentru handicapaţi. Caută în spatele ei.

– Ok, merci, hai că mă duc.

– Aşteaptă să plec eu mai întâi.

Era cu siguranţă destul de departe când am scos ţipla din spatele cabinei telefonice şi am băgat-o în buzunar. Apoi m-am întors pe terasă. Urs doar ce sosise din Bucureşti unde scria discursuri electorale pentru partidul aflat la guvernare şi nu îl mai văzusem de câteva luni. M-am apucat discret să rulez ceva pe sub masă, făcând tot posibilul ca ei să nu mă vadă. Vroiam să le fac o surpriză. Ospătarul ne-a întrebat dacă mai vrem ceva pentru că tre’ să închidă şi asta e ultima comandă. Am mai luat şase beri. Terasa s-a închis la zece. Am plecat în parc, în Tăbăcăriei. În timp ce ne plimbăm pe alei scot jointul şi îl aprind fără să spun nimic. Preotul face cercetări, mergând pe urma fumului aromat, direct la sursă. Când ajunge acolo dă cap în cap cu mine. Urs este reticent şi nu vrea să fumeze. Este convins că există un soi de organizaţii specializate în monitorizarea celor implicaţi sub o formă sau alta în politică dar, mai ales, că sunt toate pe urmele lui, gata să se năpustească oricând şi să îl sfâşie în bucăţi. În jur este însă pustiu. Terminăm de fumat şi ne hotărâm să intrăm în Ţara Piticilor. Prima dată ne uităm la tobogan. Urc spre capătul de sus al conductei metalice. Preotul şi Urs rămân jos. Nici nu se mai văd. Locul este amenajat pentru copii. Interzis datul în căluşei şi în leagăne celor trecuţi de doişpe ani. Căluţii pe arcuri sunt însă mult prea ispititori pentru a ţine cont de asta. Urs încalecă pe armăsarul de lângă mine şi plecăm împreună, la pas pentru început după care ne trezim în goana de neoprit a cailor. Ne balansăm foarte tare din spate în faţă şi invers.

– Hai să vedem dacă putem să atingem pământul cu fruntea! rage Urs dornic de o aventură teribilă, dar mie îmi zboară ceva prin dreptul capului, milimetric aş putea spune. Mă opresc şi ridic de jos obiectul criminal ce se dovedeşte a fi o agendă neagră. Cineva aleargă spre noi. Îl aud. Vine din spate şi e aproape. Chiar lângă noi. Pune mâna pe Urs şi îl opreşte. El se sperie foarte tare, se dezechilibrează la coborâre şi e gata, gata să cadă. Reacţia este normală. În realitatea copilăriei nu există gardieni publici care să urle că îţi bagă pistolul în gură dacă nu opreşti calul aflat în galop. Se pare că l-am scos din minţi după cum face. Nu gândeşte limpede.

– Huliganilor! Vandalilor! Ăştia ca voi merită împuşcaţi. Ce aveţi, mă, cu jucăriile copiilor? De ce vreţi, mă, să le distrugeţi? Ce v-au făcut?

Urs este încă în stare de şoc şi nu ştie cum să riposteze. Eu nu mă pot gândi prea mult în aceeaşi direcţie şi nu cred că incoerenţa ne-ar fi de folos. Dar Urs nu este bun la matematica acestor situaţii.

– Ne scuzaţi, zice el cu emoţie.

– Ce să te scuz, mă, nu te uiţi la tine, ditamai hăndrălăul, păi cum crezi tu, mă, că ţin astea unul ca tine.

– Vă rog să ne vorbiţi frumos atâta vreme cât şi noi vorbim frumos, continuă el.

– Ce frumos, mă, ce frumos? Păi tu eşti om să i se vorbească frumos, eşti un derbedeu ordinar asta eşti, ia, buletinele la control.

Între timp Preotul s-a apropiat şi el de noi şi priveşte spectacolul alături de mine. Când razele lunii adoptă poziţia corectă, se vede extrem de limpede cum lui Urs îi răsar nervii pe faţă. Nu are buletinul la el şi nici vreo legitimaţie. Agitaţia atinge punctul culminant. Gardianul vorbeşte în timp ce Urs vorbeşte căutându-se inutil prin buzunare. O voce se ridică deasupra altei voci pe care o trage în jos, punându-şi picioarele pe umerii ei şi aceasta la rândul său face la fel. Nu se mai înţelege nimic. Urs ameninţă cu un scandal în presă, că i se încalcă drepturile şi alte chestii din astea. Gardianul ameninţă cu poliţia. Preotul e varză şi probabil se amuză teribil, iar eu mă gândesc numai la cum aş putea evita cât mai precis vreo percheziţie corporală. Ceva trebuie făcut imediat. În stilul ăsta ne vom trezi după gratii. Soluţia vine pe neaşteptate, repede şi de la sine. Este blondă şi albastrul din ochii ei învinge întunericul paranoic din capetele noastre. Ca şi gardianul, poartă uniformă şi vine tot din spate. Este partenera lui şi mai mult de atât, este portiţa noastră de scăpare. Nu participă la evenimente şi nu pare afectată de acţiunile noastre. Această apariţie schimbă radical datele problemei. Ca în orice situaţie în care sunt implicaţi mai mulţi bărbaţi, apariţia femeii frumoase şi singure, pune sângele în mişcare. Şi sângele nu curge prin nici un costum de gabor, prin nici o legitimaţie de ziarist, prin nici o legislaţie minoră privind parcurile amenajate. Ca să fiu sincer nu prea înţelesesem de unde îşi extrăgea curajul nebun acest gardian mărunţel, aflat pe punctul de a ne lua la bătaie. Pot să jur că ştiu în ce film joacă, el cu partenera lui ce îl acoperă când năvăleşte vitejeşte în mijlocul pericolului. Mereu ei doi, gata să înfrunte orice. Mereu ei doi neobosiţi pe urmele criminalilor. Mereu ei doi în această lume abdjectă. Atraşi nebuneşte unul de celălalt. Scully şi Mulder. Numai că odată cu apariţia femeii în lumina reflectoarelor, acesta este alt film. Filmul în care el va fi trădat şi eliminat. Nu trebuie decât să ajung la femeie şi pentru asta îmi pregătesc terenul. Chipul ei este suficient de frumos pentru a-mi ţine strâns logica într-o singură direcţie. Urs mai are foarte puţin şi cedează. I s-au umflat toate venele. Îl trag de o parte şi îl ascund la spate în timp ce îi iau locul în faţa gardianului. Eu sunt duşmanul acum. Un inamic nou care însă nu luptă cu arme convenţionale. Un terorist adevărat ce îi va pune bombe în inimă şi îi va arunca în aer orgoliul. Pentru o clipă mi-am dorit cu înverşunare să îl fac să se dea cu noi în căluţi şi să încerce să atingă pământul cu fruntea. Dar nu ar fi rezistat unei asemenea bucurii.

– Nu cred că este cazul să facem atâta tărăboi pentru nimic...

– Pentru nimic? Adică ce credeţi voi că noi suntem aici degeaba la ora asta, că suntem proştii voştrii?

– Nu, nici vorbă de aşa ceva, numai că nu cred că am făcut ceva atât de grav ca să ne vorbiţi ca unor infractori şi să ne ameninţaţi. Ne dădeam în căluţii aştia şi ne-a luat valul, atâta tot, ne pare rău.

– Vă pare rău... asta nu mă încălzeşte cu nimic, în fiecare noapte este aceeaşi poveste, uitaţi-vă la leagănele alea în ce hal sunt, cum crezi că au ajuns aşa?

– Dar noi nu avem nici o treabă cu asta, nu am stricat nimic.

– Da, da, nu aţi stricat nimic... asta pentru că am fugit eu de mi-a sărit sufletul şi v-am oprit la timp.

– Nu, chiar nu intenţionam să stricăm ceva.

– Dar atunci ce căutaţi aici?

– Nimic, ne plimbam şi am văzut căluţii ăştia. Am fost şi noi copii şi nu am avut aşa ceva când eram mici, ştiu că asta nu este o scuză, erau alte vremuri, dar noi ne-am bucurat şi nu ne-am putut abţine. Adică, hai să fim serioşi, uitaţi-vă şi dumneavoastră la căluţii ăştia, ce frumos sunt coloraţi, nu sunt minunaţi? Şi cum străluceşte toboganul ăla de acolo sub razele lunii. Priviţi ce culori sunt aici. Despre asta este vorba, nu ne judecaţi greşit. Suntem oameni serioşi care plătesc impozite la stat.

– Şi ce? Eu nu sunt? Dar eu nu fac aşa ceva, am şi eu familie şi copii, dar nici ei nu se poartă aşa.

– Vă spun cu mâna pe inimă că este doar o neînţelegere, ce rost are să stricăm noaptea asta superbă din atât? Dacă nu mă credeţi o putem întreba şi pe domnişoara.

Acesta este atacul surpriză. Al meu iubit Pearl Harbour. Blonda cască ochii.

– Domnişoară, spuneţi drept, când aţi văzut prima oară căluţii ăştia nu v-a venit să vă daţi în ei? Lăsaţi că nu v-aţi dat, că nu se face şi altele... v-a venit sau nu?

Femeia este vizibil încurcată şi tace mâlc. Îşi tine privirea în pământ. Gardianul nu îşi mai ia ochii de la ea, strivind-o cu privirea.

– Haide, domnişoară, că nu este nimic de care să vă fie ruşine în asta, toţi am fost copii şi nu există vârstă mai frumoasă, de ce să nu o retrăim ori de câte ori avem ocazia? Nu vă vine uneori aşa să vă urcaţi în balansoarul ăla? Să vă daţi pe tobogan? Să vă legănaţi?

– Ba da, îmi vine, dar există un regulament.

– Da, există un regulament atâta timp cât există şi cei însărcinaţi cu respectarea lui. Ei sunt singurii preocupaţi de asta. Nici cei ce l-au întocmit nu mai dau doi bani pe el, ei sunt interesaţi doar de regulamentul pe care îl concep în prezent. Dar ce fel de regulă este asta care îţi interzice să mai fii copil după ce ai fost cândva şi nimic nu a egalat asta până acum? Sincer să fiu, cred că şi dumneavoastră vă daţi în căluţi când nu vă vede nimeni.

Gardianul a amuţit, blonda s-a înroşit. Nu minte nimeni în legătură cu asta. Sunt sigur. Oricine eşti, orice ziar ai în spate, orice instituţie reprezinţi, orice armă ai în buzunar, altfel spus, orice atac pe calea ierarhiilor sociale, este o invitaţie la contraatac. Nu şi când ai vreo douăzeci de grame de iarbă la tine. Atunci este cu totul şi cu totul altă situaţie. Atunci cauţi fondul comun, acolo unde inamicul nu mai există pentru că îţi seamănă perfect. Ameninţă-l cu copilăria şi veţi călări tovărăşeşte, umăr la umăr spre bârlogul balaurului. Vă veţi face loc cu sabia spre turnul în care este ţinută prinţesa cu părul bălai. Femeia trebuie să vorbească. Ea este aparatul lui auditiv, fără de care nu mai poate auzi ce i se spune.

– Vă invidiez, domnişoară, că lucraţi într-un loc ca ăsta şi să ştiţi că ne pare sincer rău dacă v-am cauzat probleme.

– Pe tine cum te cheamă? mă întreabă pistolarul fără să îmi ceară însă buletinul. George? Şi dumneata cu ce te ocupi?

– Lucrez la o revistă, inofensiv.

– Domnule, dumneata nu înţelegi... în fiecare noapte locul ăsta este vandalizat.

– Vă cred, dar noi nu am stricat nimic, domnişoara este martor. Înţelegeţi şi dumneavoastră, a fost o prostie copilărească şi aţi făcut bine că ne-aţi oprit la timp, înainte să se producă vreo catastrofă.

Vorbesc cu blonda, de fapt. El nu mai există. Partenera l-a trădat aici, într-una din cele mai aprige bătălii din Ţara Piticilor, trecând de partea copiilor.

– Nu o să se mai întâmple, de fapt vom pleca chiar acum şi nu ne veţi mai vedea niciodată.

– Nu pot să vă las să plecaţi, aţi încălcat legea şi trebuie să vă amendez.

– De ce să ne amendaţi? Prietenul nostru nu a făcut nimic, zic arătând spre Preot, eu m-am oprit înainte să ajungeţi aici aşa că mai rămâne el, dar el nu are buletinul. Nu are rost să ne facem probleme şi să ne stricăm seara. Ne cerem încă o dată scuze.

L-am luat pe Urs de braţ şi tocmai când am dat să plecăm, gardianul cu faţă de copil, ne-a întins mâna. Aş fi preferat să o facă femeia, dar nu a făcut-o. Mi-ar fi plăcut s-o ating dar, în schimb, a trebuit să mă mulţumesc cu un zâmbet. Când am ajuns la ieşire s-a auzit fluierul gardianului. Era deja în celălalt capăt al parcului şi ne făcea cu mâna. Ne-am întors toţi trei şi l-am salutat şi noi la rândul nostru. La fel de vehement. Când am ieşit pe bulevard, ne-a bufnit râsul. Am luat-o încet spre Mamaia analizând situaţia, comentând personajele şi interpretările. Pe drum ne-am întâlnit cu Mădălin care se plimba liniştit cu iubita şi i-am povestit totul. Apoi ne-am văzut fiecare de drumul nostru convinşi că totul s-a terminat. Ne-am oprit pe plajă şi ne-am tolănit pe şezloange cu faţa spre mare. Urs a dispărut şi s-a întors peste câteva minute cu o sticlă de cogniac. Am băut repede jumătate din ea, dând-o aşa, din mână în mână, în timp ce am mai băgat un cui, bineînţeles fără Urs. Am ascuns iarba în nisip, într-un loc recognoscibil, şi am intrat în clubul din spatele nostru printr-o spărtură din gard. Înăuntru este suficient de aglomerat pentru a putea să bem în linişte băutura adusă de afară. Însă lucrurile au scăpat iar de sub control. Urs este rupt şi dansează ca nebunul pe ritmuri de hiphap. Îşi scoate tricoul de pe el şi dispare în mulţime. Badigarzii pornesc în echipă spre el imediat ce intră în câmpul lor vizual. De această dată, situaţia este gravă. Cineva o să fie rănit şi în nici un caz ei. Ajung acolo cu Preotul prea târziu. Urs ţipă iar despre drepturile lui, în vreme ce două namile îl târăsc afară din club. Al treilea îl loveşte cu pumnul în faţă înainte ca cei doi să îl arunce pe nisipul de la intrare. Nu ai ce să vorbeşti cu ei. Nu există înţelegeri. Dar Urs ameninţă în continuare şi mă văd nevoit să îl imobilizez cu ajutorul Preotului. Aşa că tăbărâm pe el şi îl scoatem de acolo. Plecăm spre alt club. Pe drum, Urs se tot opreşte şi îşi cercetează ochiul lovit în oglinzile maşinilor parcate pe trotuar. Rămâne mult în spate şi la un moment dat dispare. Nu durează mult până să îl găsim împrăştiat pe jos cu mâinile încleşate în jurul gleznei. Nu se poate ridica.

– Ce dracu faci aici? Ce ai păţit?

– Am căzut de pe zid.

Zidul din spatele lui are pe puţin trei metri.

– Ce pula mea căutai pe zid?

– Păi nu vă mai vedeam şi m-am urcat să mă uit după voi. Când v-am văzut am fugit repede să vă prind din urmă. Am uitat că eram pe zid. Cred că mi-am rupt piciorul.

– Cred că şi-a rupt piciorul, ne spune medicul de gardă de la urgenţă. Trebuie să îi facem o radiografie.

L-am ajutat să îşi pună pijamaua şi să se aşeze în scaunul cu rotile. I-au făcut radiografia. I-au pus piciorul în gips şi ne-au trimis acasă. Pe drum am adormit şi tot ce a urmat s-a întâmplat în vis.

Azi

Ela stă pe pat cu picioarele încrucişate şi îmi reproşează chestii. Acum treizeci şi ceva de minute am fost în bucătărie unde am înghiţit pe blat douăzeci de regenoane care au început să îşi facă efectul. Ai mei nu sunt acasă. Sunt la munte de vreo săptămână, aşa că nici o panică. Doar Ela cântă la nervii mei ca la o chitară electrică. Cu degetele goale, fără pană. Nu va mai dura deloc mult până voi ceda.

– Eşti o curvă proastă care suge pula.

– Eşti un labagiu drogat, nu eşti în stare de nimic.

– Nu ştiu care din noi... cel puţin eu fac ceva.

– Faci pe dracu, stai ca momâia toată ziua. Îmi pierd timpul cu tine.

– Nu, eu îmi pierd timpul cu tine. Mă tragi înapoi chiar.

– Tu te iroseşti, asta ai ales. Eu nu am nici o legătură cu asta.

– Eu mă irosesc? Mai bine ai mai pune mâna pe o carte din când în când.

– Mă piş pe cărţile tale.

– Normal, la cultura ta.....

– Degeaba ai citit dacă nu ştii să fii om. Nu te interesează decât să îţi rupi capu.

– Nu-i adevărat. Îmi fac mereu treaba.

– Da, îţi rupi capul şi atât. Nici măcar dragoste nu mai facem ca înainte.

– Dar asta nu-i vina mea. Eu te vreau în fiecare seară.

– Da, da, când ţi se scoală ţie pe la trei noaptea...

– Şi? Care-i problema? Înainte...

– Eu vin ruptă în fiecare seară de la muncă. La ora aia dorm dusă.

– Asta-i problema ta.

– Nu-i problema mea, am alte probleme pe cap, mai grave de atât, dar ce să ştii tu?

– Hai, lasă vrăjeala asta, de fiecare dată când am putut să te ajut, te-am ajutat.

– Şi ce? Eu nu te-am ajutat?

– Nu am zis asta.

– De fiecare dată când ai avut nevoie de ajutor, am fost acolo.

– Da, ce să-ţi povestesc, de fiecare dată. Nici măcar o minge de fotbal nu ai fost în stare să-mi cumperi.

– Cum poţi să spui una ca asta, cine a fost lângă tine când ai fost în puşcărie? Şi pe lângă astea, tu nu joci fotbal.

– Pentru că nu am minge.

– Şi oricum nu meriţi nimic. În cinci ani, nu m-ai scos nici la un suc măcar.

– Mă cac în el de suc, dacă despre asta-i vorba.

– Nu-i vorba de asta. Pot să-mi cumpăr şi singură.

– Atunci despre ce este vorba?

– Asta nu-i iubire. Despre asta-i vorba.

– Dar ce e?

– Dacă mă iubeai, se vedea. Dar numai gura-i de tine.

– Nu-i adevărat! Unde ai fost aseară, când am citit la cenaclu?

– Lasă că nu-i vorba de asta. E vorba de viaţa de zi cu zi.

– Păi ce-ai vrea să fac?

– Ce faci?

– Mă-ncalţ. Nu se vede?

– Unde te duci? Nu pleci nicăieri, avem de vorbit.

– Mă duc până jos să iau un suc.

– Ia-mi şi mie două eugenii, te rog.

– Dă-mi bani!

– Păi nu mai ai?

– Nu.

– Ce-ai făcut cu ei?

– Mi-am luat pastile.

– Cât îţi trebuie?

– Nu ştiu, dă-mi 50 de mii.

– Sper că nu iei bere?

– Nu, suc şi eugenii.

– Ia o cola.

– Asta şi luam. Trece-mă pe caiet.

– Te treceam oricum. Mai ai să îmi dai patruzeci de mii de azi.

– Da, ştiu. De la ţigări.

– Să vii repede.

– Da, mă duc doar până jos.

– Nu mă pupi?

– Ba da. Lasă uşa deschisă.

– O las.

– O cola şi două eugenii vă rog.

– Cola o să vă rog s-o luaţi dumneavoastră din frigider.

– Nici o problemă. Cât face?

– Patruşopt de mii. Altceva?

– Atât. Săru’mâna.

– Tu eşti?

– Da, da.

– Eşti singur?

– Da’ cu cine?

– Sunt în baie. Ies imediat.

– Îţi pun suc?

– Pune-mi. În ăla mic. Şi uită-te sub capac. Vezi dacă am câştigat ceva.

– Tu tot speri, îî?

– Nu se ştie niciodată. Am câştigat ceva?

– Stai, că nu m-am uitat încă.

– Păi, uită-te, ce faci?

– Îţi căutam paharul ăla mic.

– Lasă că îl cauţi după aia.

– Am câştigat o minge de fotbal.

– Să mori tu?

– Pe bune. Uită-te singură dacă nu crezi.

– Ai grijă să nu piezi dopu la cât de varză eşti.

Azi

Îmi petrec primele două ceasuri ale dimineţii într-un local numit LaTaclale. După doza de dimineaţă nimic nu intră mai bine ca o cafea. Stau singur la masa din colţ şi citesc. În cafenea intră Vanda şi Anda. Vin direct spre mine şi se aşează la masă. Sunt spart şi nu înţeleg prea bine ce îmi povestesc cu atâta înverşunare. Cineva a fost arestat acum două zile. Cineva cunoscut. Nu este recomandat să ascult aşa ceva în această stare. Mi-ar putea arde circuitele. Numai posibilitatea ca această întâmplare să mă pună în pericol mă ţine să nu mă ridic şi să plec. Dar situaţia se limpezeşte cât ai clipi şi aflu că este vorba de Sabin pancăru, Mişa basarabeanul şi încă unul Cezar pe care nu îl cunosc personal. Nu am de ce să îmi fac griji. Gaşca asta este extrem de populară pentru a exista confuzii cu privire la cine face parte din ea şi cine nu. Sunt toţi consumatori de heroină. Vali, unul dintre ei mi-a fost coleg în şcoala generală şi atât. Toată lumea ştie că ciripesc cu toţii şi nu mai umblă nimeni cu ei, despre afaceri nici nu poate fi vorba. Aşa au ajuns să se toarne între ei. În timp ce mă gândesc la asta, fetele discută despre ale lor. Profit de situaţie şi o şterg repede. Afară este o vreme perfectă pentru plimbare. O iau prin parcul de la Primărie şi nici nu apuc să fac prea mulţi paşi, că dau nas în nas cu Vali. Cu siguranţă e mai pleznit ca mine şi după cele auzite de la Anda şi mai ales de la Vanda, sunt surprins să îl văd mergând aşa relaxat prin oraş. Un gras chel mergând prin oraş la bustul gol şi desculţ cu burta revărsată peste miezul dimineţii este perfect vizibil. Când mă vede, ochii îi sclipesc.

– Ce mai zici, Vali? Am auzit nişte chestii cam nasoale, credeam că te-ai dat la fund.

El îmi întinde mâna.

– Hai noroc, îmi zice, prinzându-mă strâns de încheietură.

Mă trage brusc spre el şi îmi dă un cap în gură. Cad pe spate, cu faţa în sus. Cerul profită de această ocazie şi îmi ia mulajul. Mă ridic repede şi fac câţiva paşi în spate. Se năpusteşte asupra mea. Îl prind de mâini. Încearcă să mă doboare iar, cu o lovitură de picior la genunchi. Este prea varză pentru aşa ceva.

– Prietenii mei sunt în pârnaie din cauza ta.

Ratează şi în încercarea de a mă lovi iar cu capul. Nu înţeleg despre ce este vorba.

– Ce-ai, mă? Ţi-ai pierdut minţile.

– Eşti mort bă, auzi? Credeai că nu o să se afle? Uite că s-a aflat. Băieţii sunt pe urmele tale. O să te taie pe faţă, am vorbit deja cu Amiba. Asta le face el la turnătorii ca tine.

– Ce, mă? Ce-i asta? Aveţi şi aşa destule probleme, vă mai trebuie şi altele în plus? Vreţi război aşa din senin?

– Eşti mort, bă, turnătorule. Nu o să mai bagi pe nimeni în pârnaie. Tu cu prietenul ăla al tău, Urs, cu care te fuţi în cur. Dispari din faţa mea şi dacă ţii la viaţa ta, dispari din oraş. Ştiu unde stai, o să vin cu băieţii peste tine.

Mi-am luat telefonul de pe jos şi Plexus-ul lui Miller şi după ce l-am scuturat de praf am plecat cu paşi repezi spre casă. Aş minţi dacă aş nega că în drum nu mi-am făcut planuri de distrugere în masă. Vroiam să mă duc cu băieţii peste el. Aveam cu cine. Planul suna cam aşa: intrăm peste el în casă, şi îl leşinăm cu bătaia, apoi îi punem o căciulă pe ochi şi îl aruncăm în portbagaj. Îl ducem în pădure la Babadag îi spargem dinţii din faţă cu levierul, să nu ne muşte când îi dăm toţi muie, îl futem în cur cu ţeava de eşapament de la maşină şi filmăm toată actiunea, după care îl lăsăm acolo să se descurce cum poate, iar noi mergem acasă, băgăm filmul pe net şi trimitem linkul către toţi cunoscuţii, comuni sau nu. Mi-am făcut şi nu m-am calmat deloc uşor. Peste câteva ore, m-a căutat poliţia. Nu aveau intenţia să mă aresteze, de fapt, dacă ar fi să mă iau după spusele lor, mi se întindea o mână de ajutor. Trebuia să le spun tot ce ştiam şi ei mă vor proteja de astfel de incidente neplăcute.

– Ştim că luai marfă de la rusu ăla, îmi zice Andrei ameninţător, uitându-se în ochii mei în timp ce cu mâna întorcea o foaie pe care erau scrise nişte nume, legate de caz probabil.

– Eu? Nu ştiu cine v-a zis asta, dar nu e adevărat. Nu ştiu nici un rus.

– Hai, mă, tu crezi că noi suntem chiar aşa fraieri... noi ştim tot. Ia zi, cine mai lua de la el?

– Nu ştiu frate, crezi ce vrei, fă ce vrei, ţine-mă aici, sau du-mă la analize dacă vrei, ca să vezi că nu am mai tras de un an aproape.

Nu aveau ce să îmi facă. Ştiam asta. Ceva mirosea foarte urât aici şi nu cred că dacă m-aş fi apropiat suficient de mult pentru a afla sursa duhorii mai aveam vreo şansă de supravieţuire. Undeva este o confuzie, sau poate un plan. Oricum ar fi, nu contează în momentul de faţă. Hotărârea de a părăsi oraşul a venit pe neaşteptate.

Azi

Stau în Bucureşti. Pe Victoriei, în mansardă. Este foarte simplu totul. Ca şi cum carnea abia a început. Povestirile pe care le scriu nu îmi ies de nici o culoare. Asta în sensul că după ce efectul narcoticelor se duce în urma unui somn cinstit şi puternic, nu mai sunt de acord cu nimic din cele scrise înainte. E o pendulare între stări. Între timp, mai încerc şi câteva versuri pe care nu am de ales şi trebuie să le strecor în aceleaşi povestiri. Asta nu este o problemă, atâta timp cât sunt generate în întregime de situaţiile nuvelistice pe care maturizarea poveştilor le creşte în mine. În rest nimic. Citesc prima carte a lui Miller sau pasajele porno din biblie. Mă întâlnesc cu Cris şi cu Georgică, bem bere şi jucăm ping-pong într-o bodegă din Mătăsari. Merg pe la galeriile de artă. Fur cărţi din librării. Sănătate curată. Din când în când vine Lorelay şi uneori plec în toiul nopţii la Constanţa să privesc marea. Mă întind pe nisip cu faţa în sus şi mă simt excelent. Ca după o beţie grea, zbrobitoare. Ca după o greaţă tiranică. Aşa că, de fapt, stau în picioare, lipit de peretele de nisip şi mă uit în faţă, urmărind cu privirea jetul de întuneric pe care tocmai l-am vomitat. În el se văd limpede stelele, ca nişte bucăţi de carne pe care stomacul meu nu a apucat să le digere, înotând în noaptea gastrică. Acum este bine iar. Mă urc la Danga în maşină şi mă întorc în Bucureşti pentru că altfel nu aş putea înţelege asemănarea izbitoare dintre stele şi prunele din borcanul cu gem de pe pervazul mansardei.

În cameră e o linişte fierbinte. Fumăm haşiş şi nu vorbim unul cu altul. Danga ascultă cum vecina noastră îşi lustruieşte icoanele. Am ascultat şi eu de multe ori asta. Le freacă bine. Le limpezeşte. Cristal. Apoi le prinde de tavan şi se întinde în pat. Numai prin ele poate privi oile pe care se apucă să le numere. Altfel nu poate să doarmă.

Noi stăm aşa. Nu ne culcăm. Noi nu ne culcăm niciodată de bunăvoie. Somnul ne cotropeşte când ne pierdem atenţia. Şi asta se întâmplă doar pe moale. Numai dacă nu avem în ce să ne rănim. Altfel ne speriem şi ne visăm pe noi de frică. Visul este moale, miroase până departe şi trebuie lăsat mai multe zile la înmuiat cu inimă cu tot. După aia se toarnă înălbitor şi apret de femeie, doar femeia mai scoate în zilele noastre bărbatul din vis. Însă în tot acest timp, noi nu suntem buni de nimic. Nici nu ieşim din casă. Din când în când vine Lorelay cu ceva de mâncare, bere şi nişte bani. Vine aşa. Nici nu ştiu de ce mai vine. Vine pur şi simplu.

Pe Lorelay am cunoscut-o în Constanţa. Eram cu Danga şi cu Preotul. Ne parcasem la o bere într-o ieftineală de bar unde oamenii dădeau din când în când cu mesele în alţi oameni. Podeaua era vopsită total razna în nuanţe de roşu şi de maron astfel încât sângele scurs dintr-un cap sau altul se usca la unison. Danga îmi adusese Momo, cartea lui Ende şi era beat. Îmi povestea acolo în gura mare despre nu ştiu ce hoţi de timp, furându-mi de fapt timpul. Doar urma să o citesc şi eu. Entuziasmul ăsta a lui a fost până la urmă benefic. Aşa am agăţat-o pe Lorelay. De fapt, ne-am trezit aşa din senin cu ea la masă. Era fan Momo şi era isterică. Îmi venea să îi zic „hai fată, pe bune“. Dar nu i-am zis. Nu mi-am dat seama nici până în ziua de azi dacă eram foarte beat sau dacă ea avea un cur ideal. Nu am întâlnit-o niciodată în timpul zilei, înainte de o doză de orice. Prin urmare, curul ei rămâne perfect orice ar fi. Să mergem deci mai departe. Ţipete, isterie, Momo dă autografe.

Şi noi cine suntem?

Dacă se poate să stai şi tu la masa noastră?

Nici o problemă?

Cum mă cheamă pe mine?

Nu ai reţinut?

Nu credeai că există asemenea oameni?

Vrei să ne mai vedem?

Asta e numărul tău de telefon?

Să îţi dau un bip?

De ce tocmai eu?

Acum trebuie să pleci?

Mâine te scoli devreme?

Ne mai vedem, bine?

Bine.

A doua zi m-a sunat. Era în faţa casei mele şi mă aştepta în maşină. Dacă aş spune că femeia asta, oarecare până la urmă, nu a adus nici un fel de lumină în viaţa mea, aş minţi. Lorelay era cheală şi este în continuare. Se rădea în cap cu maşina electrică de când divorţase de unu pe care nu ştiu cum îl cheamă. Oricum nu contează. Nu îi voi scrie şi nu îl voi suna niciodată. Aşa că pentru mine el nu însemna nici măcar explicaţia faptului că ea se rădea în cap. Era cheală şi gata. Am încheiat subiectul. Pentru mine a însemnat altceva. Mai exact lărgirea orizonului de atracţie feminină de la blondul luminos, hiperlucid al iubitelor mele de până atunci, singurele posibile, la negrul visător, la roşul ruginit şi habar nu am ce va mai urma dar asta nu mai contează atâta timp cât este cu putinţă. Eram pe picior de plecare aşa că am ieşit maxim în cinci minute, timp în care mi-am amânat şi întâlnirea cu Luşu din seara aceea. Prin urmare iată-mă în maşină spunând, la întâmplare, ia-o pe aici sau pe aici. Sau, de ce nu, pe aici. Când, de fapt, pe cerul nopţii mele strălucea un cur perfect, hipnotizant şi al ei. Tot ceea ce a urmat nu a avut nici o legătură cu dragostea. Din simplul motiv din care eu consideram că nu mai am ce să îi ofer după ce altul îi dăduse pumni în gură. Femeia nu trebuie să se lase ucisă. Femeia ucide. Femeia trebuie să ucidă de fapt tot ceea ce nu este ea în bărbat fără ca bărbatul să ştie. El trebuie doar să se trezească aşa. Ca şi cum a visat până la ea şi nu este adevărat. Nimic nu este adevărat în afară de ea. Şi crede atât de tare asta încât el devine conştient de faptul că orice s-ar întâmpla, sau oricine ar ameninţa acest tot feminin nu există în realitate. Şi ca orice din ceea ce nu există poate fi ucis fără probleme, fără urmări. Chiar dacă pe ea o îngrozeşte sau o face să plângă. Chiar dacă lacrimile ei sunt uscate. Praf de lacrimă. E doar o fetiţă. Urmează elanul. Cucerirea. Dacă te lupţi pentru femeie şi te doare chiar şi o singură lovitură primită, mai bine bei o bere cu adversarul şi o puneţi de o poştă. Aşa stăteau lucrurile cu Lorelay. Nu era femeie. Era doar o pizdă. Bună, ce-i drept. Vreau să spun că nu m-am complicat niciodată pentru ea. Ba mai mult, ea era cea care îmi făcea viaţa uşoară. Aşa a fost din prima. Nimic cu adevărat important, doar o altă voce în jurul meu pe care am învăţat foarte repede să o integrez în liniştea personală. Rămânea fireşte carnea ei care vorbea cu carnea mea. Transpiraţia ei care îmi seducea transpiraţia. Ne-am zbenguit prin paturi, prin veceuri, prin maşini. Pe plajă. Era cineva acolo când mi se scula. Ela mă părăsise, deşi mai trecea pe la mine destul de des, doar aşa să vadă dacă am vreo şansă să îmi revin sau, mai exact, să devin ce credea ea acum despre bărbat, după cinci ani de demenţă reciprocă. Eram convins că o să se întoarcă la mine şi nu îmi făceam griji. O aşteptam în timp ce o futeam pe Lorelay. Ela nu mă părăsis, de fapt. Încerca doar să mă schimbe cu altcineva.

Apoi, în urma incidentului cu Vali şi cu poliţia, am hotărât să mă mut în Bucureşti. Să dispar din viaţa mea, cu himenul intimităţii personale rupt, pentru o vreme. Ca să nu omor pe nimeni. Am pus-o pe Lorelay să îmi încarce bagajele în maşină, l-am luat pe Luşu şi am plecat toţi trei. Danga stătea într-o mansardă pe Victoriei şi ştiam că pot să stau la el oricât aş fi vrut. Pe drum am dat buzna în farmacii, ne-am rupt minţile şi am vorbit tot felul de lucruri care ne-au făcut să ne simţim bine. Nici o revelaţie însă. Când am ajuns nu era nimeni acasă. L-am sunat pe Danga. Plecase de dimineaţă la Constanţa, dar ne lăsase cheia sub scară. Nu ar fi fost nici o problemă, aveam unde să stăm. Lorelay are un apartament de servici pe aici pe undeva. Dar sincer, eram cam sătul de ea. Mi-am dat seama că trebuie să scap. Îmi venea să fug. Aşa că am început să o ignor. Nu o mai priveam în ochi. Nu mai stăteam lângă ea. Îi răspundeam greu şi uneori deloc. Îmi era dor de Ela. Asta era însă realitatea imediată, aflată în normalitate, în spatele gândurilor despre ce va urma să se întâmple aici. Prima grijă a fost să stabilesc un contact permanent cu un dealer. Am avut noroc. Mi-a ieşit din prima. Am sunat-o pe Iulia s-o întreb dacă poate să ne facă rost de ceva. De iarbă sau haş adică. Restul drogurilor mi le luam din farmacii. Dar iarba este pâinea narcoticelor şi nu poţi mânca nimic fără pâine. M-a pus în legătură cu un băiat dispus să îmi răspundă la telefon oricând şi asta a fost tot. Apoi a trebuit să scap de Lorelay. Nu mai aveam chef să stau după ea. Să o includ în program. Trebuia să apelez la evidenţe. Am plecat să mă întâlnesc cu băiatu’. Ea s-a dus acasă să îşi lase bagajele. L-a luat şi pe Luşu care nu avea chef să mă aştepte singur până mă întorc. Mi-am închis mobilul şi nu i-am mai văzut până a doua zi.

Azi

M-am întâlnit cu băiatul în Romană la coloane. A fost simplu şi scurt. Aveam o recomandare bună. „Poţi să mă suni la orice oră“, mi-a spus, „sunt non stop“ şi a coborât imediat la metrou. Eu am intrat în cabina telefonică şi l-am sunat pe Cris. Am rămas la el peste noapte. Speram din tot sufletul să nu mă creadă că mi s-a descărcat bateria. Despre Lorelay este vorba. Urma să fac scandal, să mă simt jignit de această nedreaptă acuzaţie. Să trântesc, să buşesc şi să nu pot să o iert. Nimic din toate astea însă a doua zi când ne-am întâlnit. Ea a tăcut. Luşu a zâmbit. Eu mi-am aruncat planul pe fereastră. Şi când eram gata gata să îi dau un şut în curul ei ideal, mi-am amintit că nu mai aveam bani. Nu era bine să scap de ea. Adică trebuia să rămână în peisaj. Să fie pe aproape. Să rezolve situaţii. Ştiam că marfa o să se termine la un moment dat şi va trebui să cumpăr alta. Să nu mai vorbim despre diverse. Atunci am decis pe loc că trebuie să rămână. Dar nu oricum. Trebuia ca acolo undeva sub gândurile ei să existe un sentiment de vinovăţie faţă de mine. Unul care să nu se uite uşor. Iar în cazul în care trece lejer peste asta obstacolul să i se ridice mereu şi mereu în faţă până oboseşte. Trebuia încolţită. Trebuia să se fută cu Luşu. Dar nu aşa oricum. Luşu trebuia să i-o dea bine. S-o facă dependentă ca să nu mai poată pleca. Ştiam că el putea să facă asta şi chiar mai mult. Nu era om mai potrivit decât el pentru această slujbă. Şi, cu prima ocazie pe care am avut-o, i-am prezentat noul său loc de muncă, cu tot pachetul oferit: masă, cazare, maşină, droguri, bani, pizdă. Nu trebuia decât să dispar peste noapte, să nu i-o mai trag şi să fac în aşa fel încât să rămână singuri în aceeaşi cameră. Exista bineînţeles riscul ca ea să se sature şi să plece la Constanţa, lăsându-ne cu curul în praf. Aveam însă o cantitate destul de mare de haşiş ca să o menţin destul de obosită să se urce la volan. Imediat am început aplicaţiile. Inutil. În două zile mi s-a terminat marfa şi pe lângă asta, ea a început să facă figuri. Să ridice pretenţii. Să îmi pună botu’. Şi cum stăteam eu aşa întins în patul ce ocupa trei sferturi din mansardă, în timp ce răsfoiam biblia mai mult pentru plăcerea pielii decât pentru orice altceva, am găsit între paginile delicate fotografia ei. Era făcută de mine, pe când ne aflam la munte la Predeal. Ela stătea întinsă în pat peste pătura verde. Nu era goală. Însă chiloţii şi sutienul erau transparenţi pentru mine care le scosesem de mii de ori. Mi-ar fi plăcut să îmi spună ceva. Am privit-o până nu am mai văzut-o, după care am prins-o cu un bold pe carpeta de pe perete, astfel încât să se vadă şi de afară prin gaura cheii. Adică la vedere. Asta m-a salvat. Lorelay a intrat în cameră, eu cu Luşu ne-am apucat de rulat din ceea ce mai rămăsese şi ne-am întins toţi trei pe pat. Ştiam că o să mă întrebe şi m-a întrebat. Cine-i fata? Prietena ta? Nu se putea mai uşor de atât. Sentimentul victoriei m-a copleşit. O prezentasem de câteva ori pe ea, pe Lorelay, în cercuri nesemnificative, ca fiind prietena mea, iar în momentul de faţă acest lucru nu era nimic altceva decât ridicarea piedicii, fixarea ţintei şi a degetului pe trăgaci. Şi foc de voie. Automat. Este iubita mea, am tras eu. S-a auzit foarte clar ecoul acestor rafale în inima ei secată subit. La dracu, am zis atunci, să curgă sânge.

Azi

Pe amfetamină eşti sincer. Deşi nu ar trebui să fac asta, uite că o fac. Fac studii pe mine. Pe amfetamină şi pula e sinceră. Asta m-a surprins. La început nu am înţeles nimic. Am crezut că trebuie să fie o confuzie la mijloc. De fapt, nu înţelegeam cum este posibil să trăiesc pe marginea orgasmului fiecare apropiere de Lorelay, fiecare atingere, fiecare gând în care ea este goală, la discreţia mea şi când ajung în pat, în lift sau oriunde îi pot scoate chiloţii şi frământa flocii, nu se întâmplă nimic. Am crezut că de la asta nu mi se scoală de fapt şi începusem deja să analizez umorul crud al situaţiei. Trebuia să verific. Lorelay nu era o certitudine, adică, până la urmă, ea nu avea cu pula mea genul de relaţie credincioasă care să treacă dincolo de pulă în general. Ea mă făcea să simt că pula este dumnezeu, eu ştiam foarte clar că şi pula are dumnezeul ei care are dumnezeul lui. După asta nu mai contează despre dumnezeul cărui dumnezeu este vorba. Altfel spus nu mi se scula şi nu eram sigur dacă de la narcotice sau de la ea. Aveam nevoie de mai multe dovezi drept pentru care am început să fac muncă de teren. Lorelay era un capitol pe care îl încheiasem cu succes. Îl puteam chiar şi semna. Acum nu mai era problema mea. Se futea cu Luşu şi de fiecare dată când ne întâlneam părea sau chiar era fericită. Fără să ştie că mie nu îmi pasă dacă este sinceră sau nu şi fără ca mie să îmi pese de asta. Începuse să cumpere marfă, să iasă în oraş cu Luşu care nu ieşea fără mine, să îmi dea bani împrumut dacă îi ceream şi asta era tot ce mă interesa. Aşa că am trecut imediat la acţiune. Îl cunoşteam bine pe Luşu. Ştiam că nu trebuia decât să îl întreb dacă nu cumva are chef de o bere şi urma să ne petrecem toată noaptea hoinărind prin cluburi. Cu Lorelay pe post de taximetrist bineînţeles. Unde era ruperea de minţi mai mare acolo eram şi eu, strângând dovezi. În Club A am agăţat-o pe Andreea. În Web pe Dana. În Rodriguez pe Iulia. În Snach pe Oana. În Mătăsari i-am dat muie Corinei. În Grădina Botanică m-am masturbat lângă Alecsandra. Şi azi dimineaţă m-am trezit în centru, pe Magheru în pat cu Elena. Nu mai aveam nici un fel de dubiu. Limbi, mâini, şoapte, mângâieri, gemete, frecţii. Frecţii la picior de lemn. Nu mi s-a sculat de nici o culoare. Degeaba frec ţiparul. Nici o pizdă nu îmi mai trezeşte atenţia pulii. Nu pe amfetamină. Iar fără amfetamină, deja nu mă mai atrage nimeni. Las-o baltă. Aşa că mă relaxez. Stau întins în patul mansardei, ascult Permutation-ul lui Tobin şi mă gândesc la asta. Sunetele sunt luminoase, decupate din pielea femeii care mă preocupă totuşi. Afară bate vântul. O rafală mai puternică îmi umflă poza prinsă cu bold de perete şi o aruncă peste mine. O iau, mă uit la ea şi fără nici un fel de îndoială îmi fut o labă.

A fost un succes memorabil. E tot ce pot spune. Am intrat în fotografie peste Ela care stătea întinsă pe pătura verde şi mi-am pierdut minţile, corpul, idealurile, identitatea, întunericul. Tot ce mă putea ameninţa cu moartea mai devreme sau mai târziu. Din mine a sărit toată lumina şi gata. Mi-am pus şortul şi m-am dus la baie să mă spăl. Apoi am coborât pe stradă. Căutam un internet cafe să îmi verific e-mailul şi să citesc revistele electronice sau site-urile literare. Acum am timp pentru asta.Traversez pe la trecerea de pietoni, mă lovesc de oameni, unora le zâmbesc, mă uit la cer, pun mâna pe blana unui câine vagabond, ocolesc o groapă, calc într-o baltă, deschid uşa, mă duc la bar plătesc pentru o oră, îmi iau o bere, mă aşez la calculator, tastez nick-ul, parola şi ăsta este de fapt tot drumul pe care l-am avut de făcut până la mesajul ce mă informa despre tabăra de creaţie literară de la Chişinău. Sunt invitat. Am două zile să mă pregătesc pentru asta. Mai mult decât suficient, aşa că mă şi înscriu, ca să nu mai pierd vremea. Ies afară şi mă duc la primul telefon public, de unde sun acasă. Vorbesc cu tata să îmi trimită paşaportul şi nişte bani.

Totul s-a rezolvat. Şoferul microbuzului care a venit de la Constanţa, tocmai mi-a dat plicul. În plic este paşaportul şi o sută de euro. Mâine plec şi nu mă pot gândi la altceva. Nici măcar la Ela. Am sunat-o din cu totul alte motive. Numai din cruzime. Şi atât. S-o anunţ că distanţa reală dintre noi va creşte brusc începând de mâine. Ştiu că asta o sperie. Nu este o discuţie reală. Ea încearcă să fie indiferentă, eu sunt indiferent, cu toate că, în realitate, nu sunt indiferent de loc. Cu toate astea, mă trezesc din mansardă direct în autocar, cu căştile pe urechi, citind Fire de Iarbă. Aruncat dintr-o poveste în altă poveste.

(…)