Fakes

(fragment)

de Ana Maria Sandu

Anunţul pe care îl alesese n-avea nimic special: „Estet, clinică de chirurgie plastică şi estetică, Dr. Octavian Turcu: remodelarea sînilor (mamoplastie cu implant, micşorare şi lifting sîni), mărirea buzelor, lipoaspiraţie fără spitalizare, corecţia nasului, pleoapelor şi urechilor, implant de păr, ştergerea ridurilor, epilare definitivă (cu cea mai nouă tehnologie – lumină intensă pulsată)”.

Mai citeşte o dată toate informaţiile şi urmăreşte cu degetul rîndurile bolduite. Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi dus, totuşi, un medic femeie, ca să poată vorbi deschis despre dorinţa ei de a avea o pereche de sîni perfecţi. Care să nu se clintească nici cînd se aşează pe spate, nici cînd îşi face exerciţiile de gimnastică. Sigur, nu s-ar fi apucat să trăncănească despre cum îi visa noaptea că ies la suprafaţă, cresc şi se rotunjesc, după ce îi străpung dureros sfîrcurile minuscule. Nici că, uneori, în somnul de dimineaţă, auzea cum îi plesneşte pielea şi i se franjurează ca o bucată de pînză maronie. Butaforia asta mentală dura de mai bine de doi ani, mai precis din seara în care a împlinit, destul de discret, 28 de ani. Răbdare a avut, a sperat că îşi va găsi pe cineva care s-o iubească așa cum e. După ce a văzut că visele nu duc la nimic concret și că sînii de peste noapte se-ntorc de unde au venit, la fel ca și iubiții ei nehotărîți și complet abulici, a luat în calcul și ideea de a apela la un medic estetician.

Teancurile de reviste, pe care le-a cumpărat în fiecare lună cu gîndul să se informeze, au tot crescut, i s-a umplut garsoniera de coperte lucioase. N-o lasă inima să le-arunce. Le-a așezat pe parchetul asimetric, le șterge cu o cîrpă de praf și le mișcă doar cînd dă cu aspiratorul. 

Visul ei de perfecțiune o ține mereu în priză, într-o stare de surescitare maximă de cînd se trezește dimineața, pînă ajunge acasă. Abia seara, cînd deschide ușa de la lift, începe să se moleșească. Mai are de trecut prin dreptul etajelor 5 și 6 și după aia, gata, vine momentul ăla călduț, cînd scotocește în geanta mare după chei, găsește brelocul verde și țepos, bagă cheia în yală și intră în casă. Voința i s-a tocit, își permite să clacheze, să se desumfle ca un cozonac scos de curînd din cuptor. Ochii îi sînt atît de vărzuiți că nici nu-și mai aprinde lumina în baie, se mulțumește cu becul de pe hol și cu lumina chioară și gălbuie care intră prin geamul ușii.      

A scăpat de toată forfota de la ziar și de mîinile alea răsfirate, smucite, care flutură în jurul ei și îi arată ce să facă, unde trebuie să așeze poza, lîngă ce articol. Toți țipă, n-au răbdare deloc, de multe ori are senzația că nici n-o văd, că au în față un scaun tapițat, căruia i-au crescut niște mîini care se mișcă rapid pe o tastatură de computer. Știe shortcut-urile, poate să le ghicească gîndurile, dar pentru cine contează?

- Mai la stînga, Maria, vezi că nu se termină textul ăla de jos, fă-l să intre dracu’ în pagină că le-am spus să scrie fix, dar ce, bagă vreunul la cap?

Îi știu numele, asta da, dar dacă i-ai întreba cum arată, ce culoare de păr are, cum se îmbracă, unde stă, n-ar ști să-ți răspundă nici unul. Ar ridica din umeri și și-ar relua cursele lor contracronometru dintr-un birou în altul, cu fețele alea preocupate și asudate.

-Hai, mișcă, dă-mi materialul, ziarul trebuie încheiat înainte de ora 6. Morți copți, asta e situația, cui îi place, arătațimi-l mie pe ăla fericit și-l înghit fără să-l mestec. Să mor eu!.

Ăsta e Vasi, secretarul general de redacție, vocea lui e ca o minge de tenis, trece dintr-un perete în altul, ricoșează în cîte un monitor, dacă se apropie prea tare de el. Nici după ce pleacă de la serviciu nu scapă, i se întîmplă de multe ori Mariei să i se lipească de creier niște replici de-ale lui de peste zi, să i se strecoare în geantă așa cum pățește cu cîte o brichetă străină, pe care se trezește că a luat-o fără să vrea de pe o masă. Nu au legătură cu nimic, nu-l place pe Vasi, nu speră la nici un gest neregulamentar. Cîteodată, cînd mai au de paginat cîte un supliment și rămîn în redacție pînă seara tîrziu, el îi vorbește de fetițele lui. Cu atîta drăgălășenie că Mariei îi pare rău că nu-și dorește cu adevărat un copil, că n-are date suficiente să înțeleagă pe ce pedale apasă omuleții ăia de fac din niște tipi afurisiți niște mielușei. Cît e Vasi de uscat și de pleșuv și îi hingherește pe toți cît e ziua de lungă, cînd vorbește de alea mici începe să pună carne pe el și să se facă atît de pufos, că e din ce în ce mai greu de recunoscut.

În afară de Vasi, Maria nu prea vorbește cu nimeni, nu are ce să le povestească despre ea. Le citește din cînd în cînd textele atunci cînd le pune în pagină, dar n-o interesează cu adevărat nici un subiect. Rar de tot, cînd se mai întîmplă cîte un atentat cu mai mulți morți devine un pic mai atentă și se gîndește că viața e cumplit de nedreaptă și că totul ține, de fapt, în lumea asta de destinul fiecăruia.

Dacă ea, de exemplu, ar fi avut niște sîni ok, nu s-ar fi considerat acum o persoană norocoasă? N-ar mai fi trebuit să-și bată capul cu atîtea, pur și simplu ar fi putut trăi bine mersi, mulțumită și liniștită, pînă la sfîrșitul vieții. Și ce dacă nu și-ar mai dori mare lucru, ce, ar fi un păcat?

Maria a consultat toate anunțurile publicitare publicate vreodată pe această temă, stă cu telefonul în mînă și repetă în gînd ce-ar trebui să-i spună secretarei care o să-i răspundă. Știe și ea atîta lucru: tonul trebuie să fie unul dezinvolt, ce dracu, doar e o femeie tînără, care s-a hotărît să facă o schimbare majoră în viața ei. N-are de ce să fie stresată, doar n-o să-și dea nimeni seama că n-are în geantă cei aproape 2.000 de Euro necesari pentru o astfel de operație. După aia o să facă și sacrificii și-o să poată strînge banii pentru intervenția chirurgicală.

Cît să pună deoparte pentru niște sîni nici prea mari, nici prea mici? Ar trebui să economisească 100 de Euro în fiecare lună, timp de doi ani.

Fix la 30 de ani, poate chiar cu puțin înainte de ziua ei, niște asistente drăguțe îi vor deschide ușile glasvant ale unui cabinet, iar una dintre ele o va întreba:

-Vai, domnișoară, vă e cumva frică? Liniștiți-vă, n-aveți de ce să vă temeți, domnul doctor a operat o grămadă de femei cunoscute și toate au plecat supermulțumite.

Mai bine ar forma numărul ăla odată, s-ar duce la o consultație și-ar vedea ce se poate face. N-are suma asta, dar și dacă situația ar fi stat altfel, perechea de implanturi mamare i s-ar fi părut, clar, investiția perfectă. O va purta zi și noapte, nu se va plictisi de ea ca de orice altă haină, ca să nu mai punem la socoteală faptul că eșecurile din viața personală le vedea topindu-se ca prin farmec.

Pe ecranul color al telefonului apăruse doar 0721. Cu mare greutate se hotărî să formeze și restul: 887.106. Cînd auzi primul țîrîit deja se panicase, îi venea să renunțe și să se apuce chiar în clipa aia de pus banii deoparte. Să-i ia din portofel și să-i așeze într-un plic pe care să scrie... Hîm, „operație” ar fi sunat îngrozitor, oricum. O să se gîndească la asta altă dată.

Al doilea sunet o găsi deja așezată pe pat și cu o speranța că, poate, n-o să-i raspundă nimeni. Reveria i se făcu țăndări undeva între al doilea și al treilea țîrîit, cînd o voce profi i se înfipse adînc în urechea stîngă:

-Clinica Estetica, bună ziua. Cu ce vă pot fi de folos?

-Bună ziua, mă numesc Constantinescu Maria și aș vrea să mă ajutați... cu niște sîni mai mari...

O mică pauză și reuși să spună, în sfîrșit, chestiile cu care ar fi trebuit să-ncepă:

 - Mă interesează un implant mamar...

 - Am înțeles, spunți-mi, vă rog, ce vîrstă aveți? O să vă programez la o consultație la domnul doctor. Săptămîna viitoare e bine, în ce zi ați prefera?

- Marți dimineața.

- O secundă, să verific. Ora 11 e perfect, vă așteaptă atunci la sediul nostru din Strada...

Maria știa adresa, fusese și-n recunoaștere prin zonă și n-avea de ce s-o mai asculte pe secretara de la celălalt capăt al telefonului recitînd-o conștiincioasă, așa că-și îndepărtă mobilul de la ureche.  

Trecuse prin toate etapele de pregătire, răsfoise tot ce se putuse, se uitase de nenumărate ori la fiecare reclamă în parte și știa exact ce formă și mărime ar mulțumi-o. Înainte și după, ăsta era tipicul tuturor anunțurilor: un sîn nedezvoltat, așa cum avea Maria, lîngă unul trucat, surîzător și puțin obraznic.

La capătul unei seri prea mut prelungite pentru ritmul ei interior, Maria se pregătește de culcare. Peste pantalonii de pijama vaporoși își pune un tricou cu mîneci scurte, inscripționat cu tot felul de lucruri. Pe stradă n-ar purta nici moartă o haină brand-uită cu siglele alea tîmpite. Azi i-a venit rîndul să-l ia din raftul în care-și ține și așternuturile, unuia verde brotăcel, primit de la o firmă de cosmeticale. Îl întinde, se uită la el și încearcă să-și amintească de unde îl are. Sigur l-a primit de la una dintre fetele care vinde pe la serviciu tot felul de chestii. La un semn, omenirea femeiască din toate birourile se strînge în aceeași încăpere și vînzătoarea începe să scoată din gențile ei mari cu fermoar cutiuțe cu rujuri, farduri, creme, parfumuri, creioane dermatografe. Sînt de proastă calitate și Maria știe foarte bine lucrul ăsta, dar îngrămădeala de capete curioase o hipnotizează, și se trezește că salivează după fiecare produs:

-Auzi, arată-mi-l, te rog, și pe cel un pic mai închis...

După aia se uită pofticioasă la capacul din mîna unei colege care încearcă pe piele un fard gri. Îi ard obrajii, vrea să se bălăcească în cutiuțele cremoase, să guste din bucățile de ruj, să se dizolve în sticluța grasă de parfum...

Nebunia asta îi trece repede și cînd ajunge acasă își dă seama că iar și-a mai luat un produs pe care nu-l va folosi niciodată și care va ajunge imediat în cutia din dulăpiorul din baie, Maria se enervează. Dar nu se poate abține și basta.

Cînd se întoarce de la serviciu, camera în care locuiește de aproape patru ani i se pare moartă. Are 15 metri pătrați, baie, bucătărie și o debara în care și-a amenajat un dulap cam incomod, dar încăpător. Față de prețul pieței și al zonei e o garsonieră ieftină, iar faptul că a închiriat-o nemobilată îl consideră încă un mare noroc. Sigur că a trebuit dat jos tapetul albastru cu floricele mici de pe pereți și că n-a găsit prea ușor zugravii care să vină și să rîcîie tencuiala pînă la stratul de humă. Dar cînd toate fîșiile îmbîcsite au fost strînse în saci mari de plastic și cărate lîngă ușa metalică de la ghenă, pereții albi, proaspăt zugrăviți, i-au stîrnit fetei un strigăt sincer de bucurie:

-Oau, a avut dreptate agentul imobiliar cînd încă mai stăteam pe gînduri... Parcă e altă casă acum.

După ce au plecat zugravii și a închis ușa în urma lor, Maria s-a învîrtit de cîteva ori prin cameră cu mîinile desfăcute și s-a oprit în dreptul oglinzii lipite de ușă. A stat în fața ei, s-a mai dat cîțiva pași într-o parte, s-a dus în locul unde urma să pună canapeaua portocalie cu flori albastre. Ok, ușa ar fi ținut-o tot timpul lipită de perete ca și cei dinainte care-i și fixaseră un sistem de prindere, astfel încît să nu se izbească la cel mai mic curent de aer. Oglinda sporea senzația de spațiu și în toate revistele de amenajări interioare figura ca o soluție simplă și eficientă. Acum o încerca pe pielea ei, mă rog, pe casa ei și nu mai contenea să se mire cîtă dreptate avuseseră. Închide ușa și se află într-o cameră de bloc normală, confort 1, o deschide și holul năvălește în cameră și o face mult mai amplă. Singura problemă rămîne proiecția ei în oglindă la orice oră din zi și din noapte cînd va sta cocoțată în pat, se va uita la televizor sau va vorbi la telefon.

Îi trece prin cap că:

- De abia n-o să mă mai simt singură, iar cînd voi fi fericita posesoare a unei perechi de sîni perfecți, o să stau turcește pe canapea, dezbrăcată pînă la brîu și-o să-i admir și din față și din profil.

Dar mai e atît de mult pînă atunci. Cînd se pune în pat se gîndește că, dacă adoarme, timpul o să treacă mai repede. Își studiase toate femeile din familie, le dezbrăcase pe rînd,  după ce se uitase pe pozele din punga de plastic de la ai ei de-acasă. Nu i se părea drept, ca la ea să se fi epuizat formele alea pline, aproape planturoase ale bunică-sii. Să nu-i fi rămas nici o speranță...

Dar mîine e joi și o va lua de la capăt, se va trezi la 8 fără un sfert, ca-n fiecare dimineață, iar la 9 fără 5 se va propti în ușa masivă de la ziar. Maria are un fel de superstiție: cînd prima persoană cu care face conversație e cineva mai plinuț, va avea o zi bună, fără prea multe țipete și urlete. Nu le mai aude nici ea ca la început. Cînd lucrezi la tehnoredactarea unui cotidian te călești. Doar zgomotul de fond o mai deranjează uneori, ca și cînd în hala albă ar zbura niște muște bezmetice.