Vitali

de Adrian Sângeorzan

(fragment de roman)

America stătea întinsă în faţa mea gata să mă primească.

-S-a rezolvat şi cu viza ta Vitali. Luni începe şcoala şi trebuie să-ţi i-au de-acolo o groază de hârţoage. Nu te speria că nu trebuie să te mai duci. Gata cu educaţia rusească. Din toamnă o să treci pe engleză şi nu cred c-o să ai probleme. Copiii emigranţilor se descurcă cel mai bine. Cred că motivaţia îi împinge înainte. E plin la Harvard şi la Yale de ruşi şi chinezi. Cu engleza cum stai? How is your English baby?

-Mă descurc.

Cea mai multă din engleza pe care-o ştiam se lipise de mine jucându-mă pe computer. Visam să am unul. Când făceam rost de bani mă îngropam în câte o Internet cafe cu orele. Cel mai mult îmi plăcea un joc nou numit „Heroes of might and magic” în care cafteala era mai complicată şi unde îi băteam pe toţi. Era mai interesant decât alergatul cu un pistol sau automat în mână, jocuri simpluţe în care trebuia doar să apeşi pe mouse când duşmanul îţi ieşea în cale. Cu „might and magic” trebuia să gândeşti, să ai imaginaţie să te prinzi cum lucrează problema asta a magicului. Am încercat s-o corup pe Tamara care înota în magic de dimineaţa  până seara însă nu a înţeles nimic pentru că generaţia asta a lor trebuie să atingă totul cu mâinile, să palpeze, să vadă, să se convingă cu toate simţurile că lucrurile există. Cu imaginaţie stau foarte prost. Am împrumutat de la o colegă o carte în engleză, „The lord of the rings”, din care am citit continuu o săptămână. Nici nu prea dormeam. Îmi plăcuse atât de mult încât foloseam dicţionarul ca să fiu sigur că pricep totul. Intrasem dintr-o dată într-o cu totul altă lume, în care totul era posibil iar realitatea devenea moale şi uşor de manipulat ca plastilina. Singura carte din care am citit vreodată şi pe care au făcut-o să dispară hoţeşte pentru că îi speriasem că voi deprinde prea tare acest obicei ciudat al cititului.

Făcusem ore de engleză cu o profesoară care trăise în Anglia. Doamna Mihailovna nu părea nici c-ar fi pensionată nici c-ar fi lucrat cu adevărat undeva. Putea avea orice vărstă între 40 şi 60 de ani, nu avea copii sau bărbat şi purta mereu un fel de sacou care părea mai mult bărbătesc şi-n spatele căruia eram convins că are cel puţin un pistol. Eu şi cei doi fraţi evrei care urmau să plece în Israel o bănuiam că fusese spioană, un agent al KGB-ului şi care fusese scoasă pe linie moartă de când cu căderea comunismului. Ne atrăgea şi ne înfricoşa pe toţi trei cu privirea ei misterioasă care părea să bată departe, într-o lume în care probabil că nu se mai putea întoarce fără să fie arestată, schingiuită, turnată în beton pentru ceea ce făcuse cândva pentru marea putere sovietică. O lume pentru care noi ne pregăteam relaxaţi, nişte pezevenghi care nu puteam nici pe „the” să-l pronunţăm ca lumea. Aş fi vrut să ştiu ce făcuse doamna Mihailovna în viaţa ei  pentru că nu părea a fi din lumea noastră. Când se lansa în explicaţii cred că uita cu cine vorbeşte. Îşi imagina probabil că eram nişte subordonaţi, nişte agenţi minori ai prostiei care habar n-au încă pe ce lume sunt.

-You are in a railroad station. The ticket...Când îl pronunţa pe „THE” îşi apropia foarte mult gura de feţele noastre chinuite ca să-i vedeam bine limba lipindu-i-se de cerul gurii şi buzele cărnoase printre care cuvintele nu ieşeau întâmplător aşa cum ieşeau. Ne stropea cu puţină salivă dar noi nu ne ştergeam pentru că mirosea bine şi pentru că era încă frumoasă. Avea un strat gros de machiaj pe obraz iar în gură nişte plombe care nu puteau fi puse decât în vest. Vorbea alte trei patru limbi, chiar şi puţină ebraică. Se mirase că cei doi băieţi, care aveau valizele gata făcute de vreo doi ani, vor să înveţe numai engleza. Mi-au mărturisit că visul lor şi al părinţilor e să ajungă tot în America. Mă priveau cu mare invidie. Ebraica, dacă era cazul, urmau s-o înveţe în Israel, o limbă de care nici unul nu era sigur că există cu adevărat aşa cum nici de existenţa Israelului nu erau absolut convinşi. Sperau ca escala lor acolo să fie cât mai scurtă.

Eram convins că nu merita să-mi bat bat prea mult capul cu noua limbă şi că odată ce voi ajunge acolo engleza se va depune pe mine automat, ca praful.  Mama îmi trimitea bani pentru orele de engleză deşi îmi spunea că în New York e destul dacă ştii la început atâta cât să poţi comanda un taxi de pe aeroport. Plus că şansa ca şoferul să fie rus e fifty-fifty. Educaţia pentru ea avea aceeaşi importanţă ca şi hainele. Le pui pe tine pentru ca să arăţi bine şi ca să nu umbli gol pe stradă. Din câte povesta ea, America era treptat invadată de ruşi. O invazie uşor perversă, după expresia feţei ei atunci când ne povestea  cât de departe au ajuns acolo ruşii. Chiar şi în Alaska, care aşa cum învăţasem la istorie, fusese teritoriu rus până când ţarul o vânduse pe nimic americanilor. Nu se ştia dacă emigrau din răzbunare, pentru că pierduseră războiul rece, sau din disperare. Oricum era clar că viitorul încă-şi avea sălaşul acolo.

Câna am început să-mi iau rămas bun de la oameni n-a mai fost atât de uşor. Pe unii i-am sărit pur şi simplu pentru că ştiam că mă voi întoarce să-i văd. Am hotărât să iau totul ca pe o plecare într-o vacanţă mai lungă, deşi încă nu plecasem mai departe de Klin. Oricum noi nu plecam ca evreii. Evreii pleacă cu toţii, ca băieţii cu care mă prefăceam că învăţ engleza. Dacă aveau bunici şi străbunici îi luau şi pe ei aşa bolnavi şi hodorogiţi cum erau. La ei plecarea era ca un fel de retragere.

Doar bunicul Ahmatov nu voise să plece. Soţia lui, bunica mea, fusese o femeie retrasă, foarte tăcută, care suferise toată viaţa de artrită. Ştia că Israelul ar fi mult mai potrivit pentru oasele ei însă a prefarat să şi le lase în Rusia. A iubit Moscova ca pe un cimitir de care se ataşase prea tare. A murit cu câţiva ani în urmă, după tata, şi tot ce-mi amintesc despre ea e că îi tremura vocea când vorbea şi că avea mîinile strâmbe ca nişte furculiţe care nu mai puteau fi îndreptate. Îi era frică să mă mângâie cu ele. Citea mereu câte o carte groasă şi bătea la maşină cu un singur deget. Fusese profesoară la Universitatea de Istorie şi era specializată în egiptologie.

Visul ei fusese să vadă Egiptul înainte de-a muri. Cum au văzut ea şi bunicul Egiptul ştie toată lumea pentru că bunica, care după  pensie s-a apucat de scris, a publicat povestea întâmplării lor într-o revistă de mare circulaţie. Ceea ce ştiu eu e că se întorceau de la tata din Israel şi trecând prin Cairo ca să vadă piramidele au fost jefuiţi, sau şi-au pierdut banii şi erau să moară pe-acolo. Tamara şi bunica Natalia spuneau că ar fi făcut mai bine să tacă decât să facă publică păţania lor.

 Bunicul Ahmatov locuia într-un apartament mare aproape de centru. Deşi se născuse în locul acela nimeni nu-şi putea explica de ce nu era şi proprietarul lui. Amănunt care îi îngrozea pe toţi ai mei, oameni mai de mahala care nu ştiau cum să scape din Lianozovo. Să trăieşti într-o casă trei generaţii, să treci între pereţii ei prin trei orânduiri istorice şi la sfârşit să n-o posezi era de neconceput pentru nişte minţi care se modelau după vremuri ca nişte forme moi de argilă. Pentru ai mei mai rău era că nimeni nu va moşteni acel superb spaţiu aflat la doi paşi de Piaţa Roşie. Acel nimeni fiind eu pentru că bunicul nu mai avea alte rude înafara mea. Ce mai conta. Plecam în America.

Casele astea vechi au un miros al lor. Igrasia e intrată adânc în pereţii lor amestecată cu straturile de istorie şi împreună dau un iz rânced, răcoros pe care-l simţi de cum intri pe scară. Te înfioară ca intrările în mausoleuri. Simţi că ceva, cineva, zace acolo. N-aş fi fost prea innebunit de-o aşa moştenire, decât ca s-o vând. Bunicul stătea la etajul patru şi până ajungeam acolo simţeam că sunt privit prin vizoarele apartamentelor. Începuseră să vopsească pereţii scări şi mai nou aveau un portar care fuma ţigară de la ţigară şi se uita la un televizor alb-negru. Bunicul mă îmbrăţişă ca pe un supravieţuitor şi mă invită direct în sufragerie.

-Am tras o spaimă mare Vitali. S-a întâmplat la doi paşi de voi. Maya Ahmatova, bunica ta, spunea că tu te-ai născut într-o zodie norocoasă.

Dincolo de uşă, în bucătărie, cineva mişca farfurii şi pahare. Bunicul nu era în apele lui pentru că-şi freca mâinile şi îşi trosnea degetele nervos. Tuşea sacadat părând că vrea să-şi dreagă vocea înaintea unui recital.

-Fumezi cumva? Hai, spune, nu-ţi fie teamă. Niciodată nu-mi fusese teamă de el. Putea  cel mult să  mă inhibe, pentru că vorbea altfel decât ceilalţi.

-Mai trag câte-o ţigară, rar...Avea pe masă un pachet de Marlboro şi mă servi simplu ca şi cum aş fi fost un adult.

-Şi noi ne vedem rar... Am luat o ţigară şovăielnic pentru că am simţit că încalc un fel de cod. Noi copiii făceam prostii şi adulţii ştiau de ele, dar nu le puteam face în faţa lor pentru că am fi încălcat codul acela şi ar fi fost o sfidare periculoasă. Adulţii făceau şi ei tâmpenii ascunse, şi noi copiii ştiam de ele, dar lor nu le păsa. Bunicul Ahmatov m-a tratat totdeauna ca pe un adult însă era pentru prima dată când mă invita să fumez. Probabil că bănuia el ceva

-Deci pleci în America Vitali! Am dat din cap. Nu te întreb dacă pleci definitiv, sau cum zic alţii de tot, pentru că nu mai există aşa ceva. Am dat din cap din nou ca şi cum aş fi înţeles.

-De tot au plecat doar tatăl tău şi bunica ta...spuse cu voce joasă, ca să clarifice într-un fel ideea de plecare.

-Mă bucur că pleci din lumea asta şi mai ales că pleci în America. E bine să ştiu că am o rudă acolo...

 -Când am să fiu pe picioarele mele tu vei fi primul pe care am să-l invit. Nu ştiu ce mi-a venit aşa dintr-odată să-i spun asta. Nu rumegasem de loc asupra ideii de a-l aduce tocmai pe el în America. Fumam amândoi nervos şi aproape că ne suflam fumul unul în faţa celuilat. A fost ca un reflex pentru că privindu-l cum vorbea liniştit  prin norul nostru comun de fum, am simţit c-o să-mi lipsească bătrânul. Îl vedeam destul de regulat, cam în fiecare lună deşi nimeni nu mă împingea spre el. Uneori treceam pe la el neanunţat şi se  bucura să mă vadă.. Era veşnic îngropat între cărţi, cu televizorul dat tare, ca să nu piardă contactul cu lumea. Încă mai preda sociologie la Universitate şi era foarte mândru că nu fusese scos complet pe tuşă. Într-o noapte l-am văzut la televizor într-un un talk-show la care fusese invitat. Când tatăl meu trăia şi veneam la ei în casă el era cel de care mă simţeam cel mai atras. Chiar şi atunci când nu vorbea cu mine simţiam că într-un fel mi se adresează. Tata şi bunica erau amândoi concentraţi pe mine, îmi vorbeau, le răspundeam, dar dialogul adevărat îl aveam totdeauna cu bătrânul. Îi spun bătrânul dar nu pare bătrân. E mai înalt decât era tata, subţire, vioi şi dacă n-ar fi chel şi alb la tâmple n-ai zice că-i pensionat de câţiva ani. El zicea că de când se pensionase e mai ocupat decât înainte.

Se deschise uşa de la bucătărie şi intră o femeie tânără cu o tavă cu ceai şi dulceţuri.

-Dacă-ai să mă inviţi Vitali am să vin. Poate că n-am să vin singur. Ea e Helena, prietena mea. Helena era o femeie cam de vîrsta mamei mele, ceva mai plinuţă în mijloc, mîini şi picioare, aşa cum arată multe rusoaice frumoase după ce se mărită, fac un copil şi-şi găsesc o slujbuliţă care le face să se simtă importante. Nu mă aşteptasem să găsesc în casa bunicului o femeie.

-Helena s-a mutat la mine de curând. Are o fată puţin mai mică decât tine.

Bunicul avea deci o amantă tânără pe care o scosese la lumină cu ocazia plecării mele. Nu l-aş fi crezut în stare de aşa ceva, dar în loc să mă înfurii îmi devenii şi mai simpatic. Mă simţeam mai bine, mai egalul lui aşa cu ţigara în mână. Mi se păru mai tânăr dintr-o dată. Helena mi-a zîmbit destul de cuminte, ca o femeie simplă şi aşezată care-şi cunoaşte locul pe lumea asta. Ne-am privit preţ de cîteva secunde şi n-am văzut nimic prefăcut în ochii ei. Doar o mică sclipire şmecherescă de camaraderie. A dispărut în bucătărie la fel de discret de cum intrase şi în momentul următor nici nu mai eram sigur că există cu adevărat. A lăsat în urmă un miros puternic de femeie adevărată.

-E greu să trăieşti singur, Vitali. A vrut să-şi mai aprindă o ţigară şi atunci i-am întins eu pachetul de Salem şterpelit de la mama. Şi-a luat una.

-Povesteşte-mi de tatăl tău, căpitanul Andrei Ahmatov. E adevărat că a cucerit Kremlinul?

-E adevărat. Datorită lui stau în apartamentul ăsta şi pot să văd de pe fereastră o bucată din Kremlin. Avea însă un dispreţ pentru ideea de proprietatea privată şi poate de asta nu-i acum al meu. Oricum nu mă mai poate scoate nimeni din el şi aici vreau să mor.

Vorbea liniştit fără patimă ca întotdeauna, însă de data asta avea un ton special. Ştiam că are un album vechi de familie şi c-o să mi-l arate acum că eram pus pe plecat. Nu-l scotea prea des. Avea coperţile vechi din piele tocită, cariată pe alocuri de timpul care zăcea cuibărit între filele lui ca o molie.

-Asta-i soţia lui şi familia ei. A adus-o din Chişinău dintr-o familie de evrei cam ortodocşi, care habar n-aveau cui îşi dau fata. Şti ce înseamnă evrei ortodoşi?

-Nu ştiu.

-Nu-i nimic, ai să-i vezi în New York. Pe maică-mea a adus-o la Moscova înainte de revoluţie şi-a făcut într-un an din ea o adevărtă liberală, o socialistă. El era ofiţer de carieră dar se descurca bine şi fără uniformă. Când a început circul au trebuit să fugă tot mai spre est. Au trecut Urali şi-au ajuns cu revoluţionarii în spate până la Vladivostok unde s-au îmbarcat pe un vapor spre Japonia. De ce fugeau să nu mă întrebi. De-acolo în China unde el nu se ştie cu ce s-a ocupat însă ea a jucat un an la teatrul evreiesc din Shanghai. Uite pozele astea care au fost ascunse atâţia ani. Uite şi tu ce ţinută. Mama avea o voce superbă, mai greu era până îşi dădea drumul. Urechea muzicală de la ea ţi se trage. Mai are în familia ta cineva vreo relaţie cu muzica?

-Nu prea...

-Avea un corp superb şi chiar ţinută, aş zice. La mama ta mă refer. Igor s-a îndrăgostit lulea de ea de cum a văzut-o...Nu l-am conadamnat de loc...dar nu despre

asta-i vorba. Helena, adu-ne te rog nişte îngheţată.

Până a apărut Helena cu tava ne-am privit ca doi jucători de poker care joacă pe aceeaşi mână. Nu trebuia să tragem în piept pe nimeni dar ne simţeam bine aşa.

-Şi ea cred că l-a iubit altfel poate că eu...

Încercam să-i iau apărarea mamei deşi nu ştiam dacă am dreptate. Auzisem deja destule ca să fi priceput că eu nu sunt decât o întâmplare în carne şi oase. Rezultatul câtorva nopţi albe la Leningrad, unde părinţii mei s-au întâlnit într-o  vacanţă scurtă în care soarele se încăpăţâna să apună peste pădurile de mesteceni. Mama de-abia terminase liceul iar tata n-avea cum să ştie cum se corupe o minoră până la capăt. N-au stat nici un an împreună.

-Poate că eu nici nu trebuia să exist. I-am încurcat pe amândoi...

-Acum ai spus o mare prostie Vitali. Eşti prea mic ca să-nţelegi...Eu am venit pe lume târziu, mult după terminarea revoluţiei, atunci când nimeni nu se mai aştepta la mine. Toţi suntem o întâmplare...

Pauză de îngheţată. Helena sunt sigur că trăgea cu urechea din bucătărie, dar nu mă deranja. Era îngheţata mea preferată. Vanilie.

-Şi după China?

-După China au dat înconjurul lumii. Au stat o lună în India, au sărit Africa, s-au oprit în Spania puţin şi au ajuns în plină revoluţie la Odessa. N-aveau de unde să ştie ce se întâmplase între timp în Rusia. Nici ruşii nu erau siguri. Tata a fost arestat de cum a coborât de pe vapor şi au vrut să-l execute a doua zi. Nici măcar nu ştia exact în mâinile cui căzuse, dar nici ei nu ştiau pe cine prinseseră. Mama a rezolvat totul peste noapte, nimeni nu ştie cum, iar a doua zi l-au eliberat şi erau pe tren spre Moscova cu nişte scrisori tari de acreditare în mână, pe care ulterior a trebuit să le ardă. Erau vremuri tulburi...ceva tot aţi învăţat la şcoală. Ce-ţi veni să mă întrebi de el?

-Vreau să ştiu, atâta tot.

-A ajuns repede maior în armata roşie, a fost rănit şi decorat de căteva ori şi întâmplarea a făcut ca el şi cu soldaţii lui să fi intrat primii în Kremlin. Faimoasele poze cu Lenin. Ajunge. Astea le ştii.

S-a dus la toaletă şi m-a lăsat cu albumul în braţe. Tatăl meu cînd era mic, încă în alb-negru. Spre sfărşitul albumului apare prima poză color, cu părinţii mei la Leningrad în vara aceea când s-au cunoscut. Tata semăna cu un actor american de comedie a cărui nume îmi scăpa iar mama arăta ca o elevă fugită de acasă. Zâmbeau palid dar păreau fericiţi. Apoi urmam eu, progresiv, în creştere, ca într-o scară a măgarilor, hlizit şi insuportabil cu acele două gropiţe în obraji pe care toţi le adorau iar eu le uram. Dacă te uitai repede prin album vedeai cum feţele oamenilor se schimbau cam la zece ani. La începutul secolului încruntaţi şi serioşi, apoi doar serioşi, dar trişti, foarte trişti, îngrijoraţi, speriaţi de război, de Stalin, de Siberia, de ce-a urmat. Le-a fost frică să zâmbească cu adevărat câteva zeci de ani. Şi la urmă veneam eu cu gropiţele mele ridicole.

Mă simţeam ca hipnotizat. Ochii celor din album desigur, orbitele lor plecate de mult pe lumea cealaltă, privirile lor sfredelitoare în sepia, sângele meu poate că-i sepia şi el şi eu nu ştiu, rudele mele, umbre ale trecutului. I-am simţit pentru o clipă pe toţi umblându-mi pe sub piele ca o hoardă de termite care vor să mă încerce. Mi s-a făcut pielea găinii şi-am închis albumul trântindu-i coperţile ca pe nişte uşi de fier care mă separau de lumea întunecată şi sepia a trecutului.

-Mai vrei o ţigară? Mama ta cred că s-ar supăra să ştie că-ţi încurajez viciile şi-ţi arăt strămoşii evrei.

-Nu cred că...

-În America sunt mulţi evrei. Poate că acolo n-o să te mai fereşti...

-Nu mă feresc să şti...

-Nu-i vina ta. Uite, asta e baioneta tatălui meu. Ţi-o dau ţie. Să nu uiţi s-o pui la bagajele de cală iar dacă vameşii te întreabă ce-i cu ea să le spui că-i o simplă amintire de familie. Suntem un popor foarte sentimental.

Ne priveam stânjeniţi dintr-o dată. Mi-a zâmbit şi m-a îmbrăţişat ruseşte desfăcându-şi larg braţele ca o pasăre uriaşă care nu mai poate să zboare. Am plecat făcându-i cu mâna pe scară, luptându-mă cu un nod mare în gât. Ne-am privit îndelung ca doi soldaţi care pleacă fiecare pe un cu totul alt front.

În metrou nu era multă lume şi m-am bucurat că pot să mă aşez. Mi se înmoaie foarte rar genunchii, un simptom ciudat datorat poate faptului că aparţin unui popor prea sentimental, cum zice bunicul meu. Nu era oră de vârf. Până în Lianozovo fac mai mult de o oră. În faţa mea s-a aşezat un bărbat brunet, de undeva din sud. Mă priveşte cu ochi chinuiţi de om care se îndreaptă spre un loc plictisitor de muncă, unde în afară de  tura de noapte nu-l aşteaptă nimeni. Pe genunchi are o geantă de piele neagră unde probabil că-şi ţine sandvişul făcut de nevastă şi sticla de vodcă care-i jumătate plină, sau jumătate goală, după cum vezi lucrurile. N-are figură de terorist deşi cine poate să ştie exact cum arată un terorist gata să se arunce în aer. La televizor ni se spune să fim atenţi la cei care-şi pun sacoşele sub scaun. Nimeni nu cred că poate şti cum arată un sinucigaş din ăştia, pentru că dacă ai ghinionul să stai lângă unul adevărat n-ai prea mult timp să-l priveşti în ochi. Am deschis punga în care bunicul îmi pusese baioneta. Înăuntru mai era o carte subţire scrisă de bunica Ahmatova, care se numea  „Sfinxul ca martor” şi o revistă groasă de cultură cu titluri înfricoşător de complicate din care înţelegeam un cuvânt din două. Unul din articole se numea „Curentul dintre piramide”, jurnal de călătorie, de Irina Ahmatova. Mă apuc să-l răsfoiesc chit că cititul nu-i partea mea cea mai tare

„Mă uit la degetele mele şi nu-mi vine să cred că nu-mi mai sunt umflate. Nu mai iau nici un medicament. Ierusalemul e un loc magic fără îndoială. Igor mă ţine de mână atunci când ne plimbăm pe străzi şi mâinile nu mă mai dor. E clar că ceva special s-a întâmplat cândva aici. Poate că ceea ce ni s-a băgat nouă în cap în Rusia timp de 70 de ani e rezultatul unei adevărate conspiraţii. Toată istoria şi toate religiile ar putea fi interpretate ca o mare conspiraţie, în care toţi conspiră împotriva tuturora. Aici îţi vine să crezi că Biblia însăşi e un jurnal scris alaltăieri.”

„Mâine vom pleca spre Cairo şi Igor e plecat să facă ultimele cumpărături. Vitali vrea un walk-man şi nişte discuri americane care nu-s uşor de găsit. Toate par americane însă sunt făcute în China. Tată lumea vorbeşte şi engleza, dacă nu rusa şi ne întreabă de ce vrem neapărat să trecem prin Egipt. Nu li se pare un moment potrivit. Vremurile au fost totdeauna nepotrivite în partea asta a lumii. Cum să fim la doi paşi de piramide, de Sfinx, şi să nu trecem să le vedem?  Mintea mea a rătăcit în jurul lor de când mă ştiu. Poate că vechiul Egipt a fost refugiul şi paralela mea inconştientă. Piramidele comunismului n-au rezistat pentru că faraonii noştri au vrut să le ridice invers.”

 „ Cairo e un oraş haotic care nu pare să aibă nimic în comun cu vechii egipteni. Nu m-am gândit dacă îmi ve place sau nu oraşul. Nu venisem acolo ca să vedem Cairo. Traficul de aici mă face să cred că Moscova e cel mai liniştit şi sigur loc din lume. Maşinile par să aibă un singur lucru în stare de funcţionare. Claxoanele. Unele n-au uşi altele n-au faruri, ţevi de eşapament şi toate fac un zgomot infernal. Ajungem cu sufletul la gură într-un hotel unde aşternuturile şi prosoapele nu sunt schimbate iar apa de la robinet nu are culoarea obişnuită a apei. O şopârla mică cu ventuze la picioare stă nemişcată pe sticla ferestrei şi ne priveşte. Nu îndrăznim să verificăm dacă e înăuntru sau înafară. Am convenit să nu facem încă nici un comentariu, să nu tragem nici o concluzie, până nu ajungem acasă la Moscova. Peste noapte am zăcut în pat şi am privit amândoi tavanul care spre dimineaţă părea să facă valuri discrete de parcă devenise fluid. Un aer fierbinte învadă camera. Am încercat să dechid ferestra însă lucrurile s-au agravat. Sufla un vânt fierbinte care părea ieşit direct dintr-un cuptor. Nu aveam aer condiţionat.”

„Venise pe neaşteptate hamsinul. Acel vânt ciudat care aduce din deşert fierbinţeală, nisip şi o stare de sfârşeală şi dejnădejde pe care numai deşertul poate să le coacă. Şoferul taxiului care trebuia să ne ducă la piramide nu părea dispus să lucreze într-o zi ca aceasta. Totul fusese plătit din Tel Aviv, înafara mâncării. Eram singurii oameni în holul hotelului. Apa curgea pe noi din cauza căldurii însă nu îndrăzneam să ieşim afară în stradă de frică să nu scăpăm taxiul plătit în avans. A apărut după două ore şi singura consolare a fost aerul condiţionat care funcţiona. Şoferul era un bărbat mustăcios care nu părea să ştie decât un singur cuvânt în engleză. „Water, need water, water”. Când ne-a auzit vorbind ne-a salutat într-o rusă inteligibilă şi ne-a spus c-a studiat la Moscova însă n-am înţeles ce anume. Ne-a oferit de câteva ori din sticla lui începută însă l-am refuzat. Pe măsură ce ne afundam în mahalalele de la periferie traficul se rărea şi în locul maşinilor apăreau animalele. Mai ales măgarii şi caprele. Casele, după ce ieşeai din oraş, erau atât de mici încât te aşteptai să vezi ieşind din ele pitici. O gloată de copii ieşiţi din pământ înconjurară maşina din toate părţile. Şoferul a dechis torpedoul şi le-a aruncat bombone. Înăuntru lui avea un pistol. A început să mi se facă frică.

 Văzute de departe piramidele par sânii de piatră ai deşertului. Eram singurii vizitatori. Hamsinul se înteţise şi ne ardea pielea şi mucoasele. Şoferul făcu câţiva paşi cu noi dar nu foarte mulţi. Ne arătă cu mâna piramidele ca şi cum ar fi putut să ne scape vederii şi se întoarse la maşină acoprindu-şi faţa cu o batistă. M-a apucat o ameţeală ciudată ca atunci când iei un somnifer puternic. Aveam nisip în gură, în nas şi asta îmi dădea senzaţia că deşertul e mai aproape decât credeam eu, că mă pătrunde. Totul părea părăsit de mii de ani şi dacă n-ar fi fost resturile sticlelor de apă, Pepsi, şi gume de mestecat lăţite pe pietre te-ai fi aşteptat să vezi stafiile miilor de sclavi care-au pus piatră peste piatră. Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare şi a trebuit să mă aşez. Nici eu nici Arkadi nu am văzut de unde a apărut acel arab bătrân cu măgarul lui încărcat cu sticle de apă. Şi el şi noi păream nişte umbre topite în arşiţă. Arkadi a luat o sticlă din coşul de nuiele iar bătrânul i-a arătat cu degetele că are de plătit doi bani de-ai lor. Nu ştiam nici unul cum se numesc banii egipteni. Omul s-a uitat la hârtia lui Arkadi şi s-a închinat până la pâmânt. Avea o privire stranie şi se uita la bancnotă de parcă i s-ar fi înmânat un manuscris secret. A dispărut mai repede decât apăruse cu măgar cu tot. Arkadi mi-a turnat apă pe faţă. „Rezistă încă puţin, suntem lîngă piramide”. Le-am înconjurat ţinându-ne unul de altul şi în dreptul Sfinxului am băut toată sticla de apă. Era mai mic decât mi-l imaginasem aşa că m-am apropiat de el cât am putut ca să-l fac mai mare. Scrisesem atâta despre el încât crescuse peste măsură în capul meu. Uitându-mă la nasul lui ciobit l-am văzut pe bătrânul cu măgarul dispărând între piramide. Aveai impresia că intrase în una din ele. „Arkadi te rog mai ia-mi puţină apă”.

Atunci i-am văzut faţa transfigurată căutându-se prin buzunare. Îi dăduse din greşeală hârtia de două sute de lire englezeşti, singurii noştri bani. Igor ni-i dăduse ca să cumpărăm cadouri pentru cei de-acasă, pentru că în Egipt totul e mai ieftin. Nu şi apa. Dacă taxiul nu ne-ar fi aşteptat probabil c-am fi fost găsiţi după hamsin mumifiaţi între piramide. Am încercat să-i explicăm şoferului că omul cu apa nu ne-a dat restul la două sute de lire englezeşti şi culmea a fost c-a priceput imediat. Ne-a arătat una din bancnotele lor care semăna bine cu ceea ce-i dăduse Arkadi. Ne-a ajutat cât a putut să-l găsim pe omul cu apa care dispăruse fără urmă. Se înnoptase şi ne-am întors la Cairo într-o tăcere de mormânt. La despărţire şoferul ne-a întrebat într-o rusă stricată dacă mai aveam bani. Aştepta un bacşiş. A priceput că eram lefteri şi ne-a întins o sticlă cu apă. „În trei zile vin să vă duc la aeroport. E plătit. Sper să vă găsesc sănătoşi.”

„Scriu în avionul care ne duce spre Moscova. Două stewardese au trebuit să mă ajute ca să intru în avion. Au vrut să mă trimită la infirmeria aeroportului însă am refuzat spunându-le, în timp ce leşinam, că mă simt mai bine ca niciodată. Trebuia să ne urcăm în acel avion. Era plin de muncitori ruşi care lucrau în Egipt şi care comandau vodcă de cum se aşezau. Arkadi mi-a spus după decolare că trebuie să fi fost amândoi cămile într-o altă viaţă. Am cerut apă, multă apă.”

„Prima zi în Cairo n-a fost atât de rea pentru că am avut sticla cu apă iar eu am furat din mers o portocală. Am încercat să intrăm în muzeul de arheologie folosind una din legitimaţiile mele de la Universitatea din Moscova şi ne-au lăsat. Am fost atât de fericiţi încât am uitat de toate. Am stat acolo toată ziua, prizonieri ai unui trecut fascinant din care n-am fi vrut să mai scăpăm. Sunt convinsă că toate statuile acelea, mumiile, comorile care le-au însoţit în moarte adună ceva magic în jurul lor. Simţi cum molecule din sufletele celor plecaţi în căutare de mii de ani plutesc în jurul tău ca un roi de prevestiri ciudate. Citisem nu de mult „Cartea morţilor egipteni” iar mai apoi „Cartea morţilor tibetani” care-mi zdruncinaseră credinţa mea despre moarte. Începeam să cred că nu vom dispărea definitiv, în neant, fără urmă. Într-una din săli erau mii de statui mici, unele viu colorate, care în spatele sticlelor de protecţie, păreau o expoziţie de suflete aflate în tranziţie. Băusem toată apa şi Arkadi reumplea sticla de la unul din robinete. Am zăcut în sala aceea ore întregi.

Noaptea am stat întinşi în pat şi ne auzeam măruntaiele care se luptau cu golul din ele şi cu bacteriile din apa aceea care pentru noi era otravă. Am folosit toaleta cu schimbul. În Egipt i se spune răzbunarea lui Tutankamon, în Mexic răzbunarea lui Montezuma. Ni se spusese să nu bem apă de la robinet. Arătam amândoi ca două stafii întoarse pe dos.

A doua zi ne-am târât înapoi la muzeu şi am rămas ore întregi în sala cu statui mici. Toaleta era la doi paşi. Era foarte puţină lume. Ca să nu leşinăm stăteam aprope de gura aerului condiţionat. Priveam în gol şi la un moment dat între două statui albastre l-am văzut pe Vitali, nepotul nostru. Era la fel de mic ca toate statuile acelea, cred că era făcut din ceramică arsă, şi ne privea zâmbindu-ne cu gropiţele lui inconfundabile din obraji. O aripă nevăzută îmi făcea vânt din spate şi am simţit cum o pasăre mi s-a aşezat pe umăr. Când m-am trezit din leşin eram întinsă pe duşumea şi Arkadi încerca să-mi dea să beau dintr-o sticlă de Pepsi donată de unul din turişti. Am ieşit cu greu din muzeu şi pe drum am avut destulă putere să şterpelesc un baton mic de ciocolată pe care l-am împărţit. Noaptea Arkadi mi-a spus că şi el l-a văzut pe Vitali în sala aceea şi c-a simţit pasărea care se rotea deasupra noastră. A doua zi a coborât la restaurant şi s-a întors cu câţiva biscuiţi uitaţi pe-o masă şi cu o sticlă de apă care pretindea că nu-i de la robinet. Hamsinul începuse să bată din nou şi n-am mai îndrăznit să ieşim din cameră. Priveam din pat tavanul şi ne rugam să mai rezistăm o zi.”

Bunica, deşi murise de mult, îmi deveni dintr-o dată mai simpatică. Faptul că „şterpelise” din Cairo portocale şi ciocolată mi-o făcu mai apropiată. Cât a trăit mi-a fost puţin frică de ea. Părea venită dintr-o lume cu care eu nu puteam să am nimic în comun. Murise la doi ani după aceea excursie iar pe tata n-am mai apucat să-l mai vedem nici unul pentru că a dispărut la două luni după întoarcerea lor din Egipt. (...)