Fidelio

de Adrian Ioniţă

A tăiat un contur generos în cadrul usii. Cabina de machiaj devenise mică de parcă ne aflam într-o colive cu pereţi de cauciuc. Totul era o formalitate. Lumea ştia acest lucru şi se întreba de ce, înainte de spectacole, veneai să mă vezi. Singur. Cât n-ar fi dat unii, să ştie ce vorbeam sau care este secretul acestui ritual ciudat. Mi-ai aruncat  o privire piezişă  pe sub sprincenele umbroase şi te-ai aşezat pe scaun. Ştiam amândoi că va urma un scâncet de lemn uscat. Era singura piesă de mobilier care nu a fost înlocuită după renovare. Cântăreţii de operă au superstiţiile lor, şi scaunul de machiaj este una dintre ele. Oglinzile  mesei te-au aruncat cu un metru în spatele lor. Un creuzet cu trei feţe, luminat ca un pom de Crăciun. O muscă leneşă ieşită din hibernare s-a învârtit prin faţa fotografiilor vechi de pe pereti, după care a căzut obosită în borcanul meu de alb. Ai ridicat sprinceana a mirare şi ţi-am răspuns cu o ridicare de umăr. Prin fereastra întredeschisă se auzea sunetul strident al unei ambulanţe.

"Numai la tine se poate  întimpla aşa ceva.  Îmi aminteşte de o conversaţie pe care am avut-o cu un muzicolog din Tuva despre khoomei, una dintre cele mai vechi forme de a cânta, daca nu cea mai veche. Am încercat şi eu dar m-am lăsat pagubas. E ca si cum ai cânta în timp ce faci gargară cu lapte de capră.  Ai nevoie de şapte corzi vocale aranjate-n solz de peşte ca sa scoţi subtonalele lor. Ca să înţelegi, adaugă la asta un sunet pitit într-un buzunar ascuns al gâtlejului scos când nu te aştepti. L-am intrebat cum s-a născut khoomei, şi dupa trei basme, şi alte doua teorii despre laringe, muzicologul mi-a mărturisit că nu ştie.

I-am spus că minte  şi nu vrea să-mi spună adevărul. În cele din urma , după ce m-a făcut să jur  că nu voi spune nimănui secretul, mi-a  povestit că un cioban  de pe podişurile Mongoliei devenise celebru  pentru  obiceiul său de a  face vocalize lungi. Se practica pe vremea aceea ca un fel de psihoterapie, nu mă intreba pentru cine  sau de ce.  Cert este că într-o zi, în timp ce  işi demonstra talentul cu gura larg deschisă, o muscă  absorbită în curentul de aer al vocalizei i-a intrat în gât. Aşa s-a născut khoomei. Poţi să crezi una ca asta? "

Nu vreau sa schimb subiectul, dar ai văzut circul de la televizor?

"Am oroare de înmormântări.  Peste tot omagii,  tributuri, exorcizări, identificări,  melodramă, festival curat. Un singur lucru m-a lăsat perplex de câte ori a trebuit să particip la ele. Organizarea. Nici nu te răceşti bine şi totul pare atit de bine pus la punct de parcă ar fi un concert la Scalla. Nu glumesc. O simultaneitate înspăimântătoare. Pe de altă parte e şi de aşteptat. Am exersat momentul de câteva ori.  De câte ori ne-am văzut în ultimele săptămâni, de trei, patru ori? Ii invidiez pe cei care mor subit. La mine a fost un proces conştient. Îl simţeam în toate măruntaiele. Sunt un om care a lucrat toata viaţa cu vibraţiile. Le simt până în degetul mic de la picior. Cu toate acestea, până în ultimul moment mi-am refuzat tentaţia de a investiga ce se întimplă. M-am ocupat cu tot felul de prostii, incercind sa fac pe organizatorul lucid si competent, notari, avocaţi etc.  Pierdere de timp. Acceptam moartea ca pe un anotimp sau o năpârlire periodică. Stăm cu picioarele larg deschise în celebrarea vieţii şi a naşterii , facem filme care încep cu un spermatozoid care bate la uşă pina când bim-bam-bum scoate prima arie pe gură, însă nimeni nu a studiat cu seriozitatea moartea. Mozart? Da!  Însă câţi înţeleg? Dacă nu ar exista acest filtru misterios, orice notă din Requiemul său ne-ar fi ucis.

Cum a fost?

Cum să fie?  Parca nu stii.  A fost cât se poate de stupid. Toţi vorbesc de un tunel , de vârtejuri , retrăirea vieţii  dalla fine al capo, vrăjeli, baloane... Dar nu pot să spun că ceea ce am simţit eu este mai adevărat, pentru că  fiecare  moare diferit.  E un proces în care percepţia şi memoria se încalecă. Practic nu murim ci  încetăm să trăim,  cu alte cuvinte încetăm să percepem că viaţa continuă. Ştim amândoi acest lucru, n-are sens să il repet. Nu ştiu exact când am murit, dar ştiu că  visam . Asta vrei să auzi?

Eram la o recepţie în Havana unde trebuia sa ţin un concert.  Dintr-un motiv bizar se pare că toata lumea vorbea în ebraică.  Faţă de alte recepţii la care am participat  aceasta se deosebea doar prin faptul că nimeni nu mă băga în seamă.  Un lucru neobişnuit, care ar fi trebuit să îmi trezească suspiciuni însă  atenţia mi-a fost distrasă de Fidel Castro care s-a apropiat de mine şi a început să îmi povestească de colecţia lui de trabuce.  M-a luat de braţ şi m-a condus într-un humidor gigantic în  care  mii de cutii de trabuce erau aşezate precum cărţile într-o bibliotecă. A scos o cutie de pe un raft şi mi-a înmânat-o  spunându-mi că este un cadou  şi un omagiu.  Pe cutie scria Fidelio şi conţinea singurele ţigări de foi albe pe care le-am vazut in viatza.  Sau pe care am crezut că le-am văzut in viaţă."

Un zgomot ciudat ne-a făcut să ne îndreptam simultan privirile spre borcanul de alb .  Musca  se ridicase din borcan ca un jet propulsat vertical,  desenând trei linii cretoase pe oglindă. Apoi sunetul se stinse, si  ea căzu înapoi îngreunată de culoarea smântânoasă.

"O fi din Mongolia" adaugă Pavarotti şi se ridică de pe scaunul ce se destrămă pe podeaua inundată. In oglinda motorinei  ce vibra culori metalice pe apă,  se vedea o lojă din care Dumnezeu arunca rotocoale de fum.