Visătorul

de Adrian Drăgan

Visase că se plimba, în lumina unui răsărit parcă fără sfârşit, pe ţărmul mării, cu Iisus.

Iisus era lângă el şi mergeau pe ţărm, fără să-şi zică nimic. Valurile se spărgeau de gleznele lor şi ei mergeau în tăcere. Briza, ţipetele pescăruşilor, mirosul mării şi, lângă el, Iisus…

Când a terminat de povestit visul, domnul Rădulescu a zâmbit. În birou forfota încetase ca prin farmec, parcă şi muştele amuţiseră şi doar o fereastră deschisă scârţâia timid.

“Aş vrea să am şi eu un vis ca ăsta” a murmurat doamna Ghiţulescu. Cafeaua din ceaşca se răcise.

Atunci i-a venit domnului Rădulescu ideea care avea să îl facă faimos în oras. Oamenii nu visează ce vor, adesea se întâmplă chiar ca visele lor să fie rele şi urâte – de ce, atunci, să nu îşi comande şi cumpere vise frumoase, pe care să le viseze de plăcere?

Domnul Rădulescu şi-a început cariera de visător cu un anunţ scurt în rubricile de mica publicitate ale ziarelor: Domn serios, vând vise la comandă. Urma un număr de telefon.

Şi dupa publicarea acestui anunţ in “România liberă”, telefonul domnului Rădulescu a început să sune tot mai des şi tot mai des.

Înainte nu suna decât de cateva ori pe an: de diverse sarbatori, când cele câteva rude care îşi mai aduceau aminte de existenţa lui îi faceau urarile conventionale, de ziua lui sau din întamplare, când cineva greşea numărul.

Această tăcere se datora însăşi discretei existenţe a domnului Rădulescu. Era un celibatar fără trecut glorios, fără prea mulţi prieteni şi fără mari ambiţii. Lucra de vreo douăzeci şi ceva de ani la CEC, unde era caşier. Natura meseriei îi scosese mii de oameni în faţă, dar acest şuvoi care se perinda prin dreptul ghiseului unde lucra domnul Rădulescu nu lasase nimic in urma, poate în afara dexterităţii de a număra banii. Banii altora, căci domnul Rădulescu era un biet funcţionar public cu un salariu modest ca şi el, ca şi paltonul său cenuşiu pe care nu îl schimbase de ani buni sau ca locuinţa sa de pe Strada Odessa, o căsuţă bătrânească, de pe la începutul secolului, cu trei camere şi o curte năpădită de buruieni.

Nici vecinii, nici colegii de muncă nu puteau spune prea multe despre domnul Rădulescu, dacă cineva i-ar fi întrebat ceva despre respectivul (dar nimeni nu a făcut-o vreodată), ar fi ridicat din umeri şi ar fi spus că e un om cumsecade, dar şi asta numai după ce s-ar fi gândit câteva clipe întrebându-se “care Rădulescu?!”

Un om cumsecade şi nimic mai mult – căci cine să ştie noptile fantastice ale modestului caşier de la CEC?

Nopţile lui erau, poate o compensaţie a zilelor sale monotone şi identice petrecute în cusşca straâmtă a caşieriei de la CEC, de o fantezie debordantă. Şi nu vreau să spun că în timpul nopţii domnul Rădulescu se deda la ceremonii magice, orgii sau alte experienţe halucinante, ci doar că dumnealui visa fastuos, fabulos, fantastic.

Visa atât de frumos încât toată viaţa lui discretă despre care nimeni nu putea sa zică altceva decât o ridicatură de umeri, era o anticameră la lumea nocturnă a visului. Domnul Rădulescu trăia timpul diurn placid, ca în somn, pentru că toata ziua în care număra bani şi semna chitanţe nu făcea de fapt altceva decât să aştepte vremea magică a visului. Parcă trăia de fapt în vis şi ziua nu era altceva decat un lung somn sau poate un preţ de plătit pentru miracolul nocturn pe care îl astepta cât soarele strălucea pe cer.

Dar ce visa domul Rădulescu?  Ei bine, casierul nostru făcea în vis turul grădinilor suspendate şi işi petrecea adevărate sejururi delicioase în paradisul Islamic alintat de şaptezeci de hurii, se înfrupta din grădina hesperidelor şi cânta cu îngerii cântece de slavă (cu ocazia sărbătorilor religioase), descoperea paradisul terestru căutat de conquistadori şi se căsătorea cu Regina din Saaba, era alintat de Cleopatra şi se plimba de mână cu Mona Lisa într-un peisaj boticellian… şi aşa mai departe, în fiecare noapte un vis încântător îi justifica existenţa obscură.  

Aşa că atunci când doamna Ghitulescu a şoptit, cu cana de cafea in mana, ca ar vrea sa aibă şi ea asemenea vise, domnul Rădulescu a fost străfulgerat de revelaţie: el avea darul viselor şi, ca un bou, nu profitase deloc de el până atunci. Era euforic şi disperat în acelaşi timp… Euforic pentru ca îşi dădea seama că e proprietarul absolut al unei adevarate mine de aur şi disperat pentru nesfarşitii ani de anonimat în care işi ignorase comoara. Cum putuse să fie atât de orb, atat de prost până la urmă, cum putuse să fie chiar atât de egoist? Cum de nu se gândise să îşi împartă darul şi altora, ah, cum de putuse să îşi rateze jumătate din viaţă?

Simţea că se sufocă în biroul îmbâcsit şi a ţâşnit afară aruncând în aerul imobil hârtiile şi dosarele care îi fuseseră până în acea clipa piatră de mormânt. A fugit pe strazi ca în vis, descheindu-şi cămaşa şi aruncând cât colo cravata regulamentară, a fugit la nimereală până a obosit, căci nu mai era nici tânăr şi nici sportiv nu fusese vreodată, şi a obosit în dreptul unei terase la ale carei mese înca nu stătea nimeni. Îi era teribil de sete, mai ales de o bere băuta în timpul programului, nu işi permisese niciodată aşa ceva, poate doar în vis… S-a aşezat la o masă şi a comandat o sticlă de vin şi una de apa minerală, pentru a încropi un reconfortant şpriţ de vară. Bea şi îşi savura avant la lettre noua viaţă, careera gata să înceapă.

Chiar in acea zi a publicat un anunţ in care işi oferea visele.

Succesul nu s-a lăsat aşteptat, se pare că lumea e înfometată de vise frumoase.

Primul client a fost un fotbalist care nu mai înscrisese de unsprezece etape şi, pentru că era complet ieşit din formă, ajunsese rezervă la echipa sa. Încercase de toate – călugări, vrăjitoare, amulete – şi nimic nu reuşise să îl conducă iarăşi spre gol şi glorie. Aşa că îşi dorea acum, resemnat, să marcheze măcar în vis. Şi intr-adevăr aşa a fost: domnul Rădulescu i-a oferit cel mai frumos meci din viaţa sa, un meci cu tribune pline şi în care el, atacantul lovit de sterililitate, a înscris nu mai puţin de şapte goluri. Tribunele îi scandau numele, coechiperii ţl purtau pe braţe şi lumea întreagă era a lui… Ca şi golurile din meciul visat, clienţii au inceput să curgă.

Astfel, femei timide şi nefericite de sărăcia cotidianului care contrasta atât de mult cu ah! dorinţele şi generozităţile lor sufletesti, care îşi doreau o cină romantică sau măcar o plimbare cu Alain Delon sau alţi actori faimoşi, au avut parte în fine de croaziere cu starurile mult râvnite, de nopţi de dragoste răvăşitoare şi de alte delicii.

De altfel, aceasta categorie de vise era cea mai cerută, şi prin ele domnul Rădulescu a dăruit multor barbati experiente erotice care mai de care mai fierbinti cu Brigitte Bardot, Madonna sau anonime (dar dorite) vecine.  Nici femeile nu se lăsau mai prejos, ele cerandu-i lui Rădulescu dragostea în toate felurile ei. Experienţa erotică atât de modestă până atunci a visătorului a ajuns fabuloasă, iar el insuşi un fel de enciclopedie a fanteziilor, dorinţelor şi preferinţelor oamenilor de ambe sexe, un depozitar al practicilor amoroase a caror varietate l-a copleşit. În visele lui a asistat la toate felurile de împreunare imaginabile. Orgii, sado-masochism, homosexualitate (masculină şi feminină), incest şi aşa mai departe, unele chiar mult mai departe – nici una dintre metdoele de a atinge extazul erotic nu i-a rămas necunoscută şi neexplorată.

Erau însă şi alte feluri de vise. De exemplu veneau la el artisti părăsiţi de muză care visau geniu şi glorie şi care au avut în fine parte de vernisaje spectaculoase încununate de succese răsunătoare, transpuse în paginile jurnalelor şi în conturi bancare care creşteau ameţitor, direct proporţional cu faima geniilor visate, scriitori rataţi care în visele lui Rădulescu au epuizat tiraje de milioane de cărţi nescrise în realitate, funcţionari avansaţi la propriu peste noapte, adică peste noaptea in care Rădulescu le visa mărirea...

Printre cazurile mai interesante s-au numarat cel al unui taximetrist care şi-ar fi dorit să fie pilot de Formula 1, şi domnul Rădulescu i-a facut rost de triumful pe circuitul de la Monza, unde taximetristul a depăşit patru foşti campioni mondiali, a alergat cu sute de kilometri pe oră şi în cele din urmă a sorbit de pe podium binemeritata şampanie care se revărsa pe creştetul său şi cel al unui professor de chimie care în timpul liber căuta în laboratorul şcolii la care preda formula pietrei filosofale şi care a reuşit în visul vândut de Rădulescu să afle în fine obsedanta formulă –  şi ce a urmat nu poate fi exprimat în vorbe, domnul profesor nu a putut zice, apoi, decât că a fost ceva “de vis”.

Dar nu numai vieţile clienţilor domnului Rădulescu s-au îmbogăţit cu tot ceea ce aceştia îşi doreau. Viaţa domnului Rădulescu însuşi avea să devină alta. Dacă înainte ea era categoric împarţită în două mari continente, cel mirific al visului şi cel searbăd al realităţii diurne, acum nu mai exista decât o viaţă pentru domnul Rădulescu: visul. Căci clienţii erau atât de numeroşi încât el nu mai avea pur şi simplu timp să se bucure de averea pe care o strângea din exploatarea harului său – şi nu era numai asta: ci, pentru că îşi acceptase soarta de visător ca pe un dar şi o misiune, domnul Rădulescu pur şi simplu nu se putea îndura să refuze pe cineva, şi pentru că nu refuza pe nimeni, împărţind generos visele, nu mai trăia decat visând. Visând pentru alţii, visând visele lor. În scurtele pauze dintre două vise, zăcând în patul său din cameră cu storurile trase unde îşi primea clienţii, domnul Rădulescu se întreba dacă nu e cazul să stabilească un anumit orar al şedintelor sale, dar niciodată nu reuşea să o facă, zicându-şi că nu îţi poţi exercita talentul, menirea, cu program… Între un vis şi altul a înţeles că de fapt darul pe care se bucurase atât să îl descopere era de fapt… nu, nu blestem, ci jertfă, că harul său îi era sacrificiu. Visa pentru alţii aşa cum sfinţii trăiesc rugându-se pentru alţii sau vindecând pe alţii; şi visele nu îi erau mereu sublime, adeseori visa monstruozităţi de care nu ar fi crezut vreodată în stare mintea unui om, a ezitat să accepte vise de omor şi viol şi tot felul de blestemăţii, dar a cedat lor zicându-şi că poate, astfel, va elibera mintea celui ce îşi dorea să comită acele fapte abominabile. A fost cumplit, la început. Aceste vise erau, pentru mintea lui normală, niste coşmaruri înfiorătoare, cu care nu s-a împăcat sau obişnuit niciodată, ci doar le-a acceptat, întotdeauna însă ca pe o cruce aducătoare de dureri şi, Doamne ajuta, de mântuire. Prima data a fost când o copilă de cincisprezece ani i-a cerut un vis în care ea, cu mâna ei subţirică şi albă ca de înger, să îşi hăcuiască familia pe care, din pricini neştiute, o ura. Domnul Rădulescu a fost tentat să refuze şi, mai mult, să o dea pe micuţa clientă pe mâna poliţiei, dar nu şi-a lăsat gândul să devină faptă căci nu avea nici o probă şi… şi, mai ales, visul putea fi leac pentru fetiţa care aştepta cuminte lângă patul lui. Aşa că, asemenea unui sfânt care ia asupra sa păcatele celor ce îl supun la chinuri, a primit şi dat mai departe visul acela monstruos, care l-a îmbătrânit şi înfricoşat, care i-a smuls urlete de groaza şi lacrimi de milă…Au urmat altele şi niciodată nu a putut spune ca s-a obişnuit cu ele… Unele, deşi teribil de necuviincioase, nu erau întru totul neplăcute, e drept – este vorba de visele vicioase, de care am mai pomenit, şi care, deşi şocante, au fost acceptate mai uşor de visător. Dar cel mai interesant aspect legat de aceste vise erotice era dat de cei care le comandau – niciodata nu şi-ar fi imaginat, de exemplu, domnul Rădulescu că o judecatoare respectabilă şi încă tânară visa să fie posedată concomitent de trei bărbaţi şi un cal, sau că un gardian de puşcărie se lăsa in vis cu voluptate supus unei pedepse sodomice de către deţinuţii pe care îi păzea…

Între atâtea vise, viata domnului Rădulescu devenise pustie cu desăvârşire. Îşi angajase o secretară care s-a îmbogăţit de pe urma lui şi a cărei şingura misiune era aceea de a-i servi, între două vise, masa şi de a se ocupa de gospodărie. În rest, Rădulescu, zăcea în pat şi visa, dedicat misiunii sale de visător de serviciu.

Într-o seara, dupa ce visase pentru un pescar amator capturarea unui rechin în Dâmboviţa, un client foarte înalt, atât de înalt încât trebuia să stea aplecat în cameră, şi-a făcut apariţia lângă patul lui Rădulescu. Poate pentru că în seara de toamnă lumina era puţină, Rădulescu nu a reuşit sa îi desluşească defel chipul, care îi părea ascuns de un abur luminos. Clientul i-a şoptit că dorea ca Rădulescu să viseze… totul.

Ciudata comandă l-a smuls pe visator din veşnica-i somnolenţă. Cum adică… totul? S-a ridicat niţel din pat ca să vada mai bine pe bizarul client, şi atunci acela şi-a dat jos pardesiul lung şi aripile i-au fâlfâit în penumbra înserării.

Epuizat şi fericit, Rădulescu s-a prăbuşit în perne şi a visat, din nou, pentru el, a visat o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un patvisa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un pat visa o cameră cufundată în penumbra înserării în care un bărbat care zăcea într-un patvisa ca se plimba, in lumina unui rasarit parca fara sfarşit, pe ţărmul mării, cu Iisus.

Iisus era lângă el şi mergeau pe ţărm, fără să-şi zică nimic. Valurile se spărgeau de gleznele lor şi ei mergeau în tăcere. Briza, ţipetele pescăruşilor, mirosul mării şi, lângă el, Iisus… A fost ultimul său vis.